La Tribunalul Prahova, când rostești „Ana Voinea”, nu rostești doar un nume, ci evoci întreaga poezie a magistraturii de nepotism și traseism discret.
Fostă președinte la Judecătoria Vălenii de Munte, Ana Corina Voinea a cunoscut succesul așa cum cunoaște cârciumarul local rețeta vinului de buturugă: nu prin rafinament, ci prin fermentație naturală, pe bază de prietenii bine păstrate la rece.
Promovarea ei? Un exemplu pentru toți cei care cred că munca grea și meritocrația încă mai au vreo valoare: un urcuș lin, ca un tren personal părăginit care, minune! ajunge direct pe magistrala VIP-urilor judecătorești.
Să nu credeți că ascensiunea a fost rezultatul vreunui salt spectaculos al competenței. Nu, nicidecum!
În realitate, d-na Voinea a fost propulsată cu măiestria unui agricultor care irigă cu grijă pajiștea amicală a magistraturii locale. Iar în rolul de irigator șef îl regăsim, cum altfel, pe domnul Dumitran Marius, trecut și el prin transformările miraculoase ale carierei – de la polițist la judecător, de la uniformă la robă, de la fluierat în trafic la fluierat în complet.
Și deasupra tuturor, plutind ca un duh protector, rămâne spiritul inconfundabil al lui Vasile Alin Ene – părintele spiritual al multor cariere tunate de pe meleagurile Prahovei.
Un fenomen care demonstrează, pentru cine mai avea dubii, că justiția locală nu e neapărat o problemă de lege sau vocație, ci mai degrabă o chestiune de… filiere umane și loialități pe termen lung.
În concluzie, Ana Voinea păstorește astăzi Secția de Contencios Administrativ nu ca o judecătoare înarmată cu coduri și jurisprudență, ci ca o vătafă înconjurată de neamuri, amici și fidelități strategice.
Contenciosul, în mâinile ei, nu e despre dreptate sau lege. E despre echilibristică între favoruri, prietenii și cine mai are loc la masa mare.
„Tragerea la sorți” de către Cristian Constantinescu și formarea echipei Voinea – Ene la Biroul Electoral Județean
Se spune că hazardul guvernează alegerile, că sorții sunt oarbă zeiță a echității, că bila albă sau bila neagră joacă cinstit în bolul justiției.
Ei bine, la Tribunalul Prahova, în primăvara anului 2025, hazardul și-a schimbat numele în… Cristian Constantinescu.
Pe 1 aprilie – ziua păcălelilor, semn profetic –, domnul președinte al Tribunalului Prahova a organizat marea „tragere la sorți” pentru Biroul Electoral Județean. O scenografie demnă de o tragedie antică rescrisă în cheie oltenească: bile, boluri, aer solemn și priviri încordate.
Și, ce să vezi, Dumnezeul statisticii a făcut minuni!
Din adâncul bolului, cu o puritate demnă de lacrima unicornului, ies fix Voinea Ana Corina – președinte de BEJ și prietena ei de drum lung, Ene Alexandra Andreea – locțiitor de nădejde.
Să mai spună cineva că nu există magie în justiție!
Probabil că bilele au transpirat de emoție, de teamă să nu nimerescă alt nume, căci altfel riscau să fie convocate la comisia de disciplină pentru insubordonare statistică.
Iar hazardul? Hazardul, dragii mei, la Tribunalul Prahova se pliază după prietenii, interese și planuri de weekend pe litoral, nu după principiile reci ale matematicii.
Și așa s-a format echipa perfectă: șefa și prietena, mână în mână, salariu lângă salariu, indemnizație peste bonus.
O simbioză financiară și afectivă, cusută la mare artă, cu ață invizibilă dar trainică, în croiala fină a intereselor comune.
Și totul, bineînțeles, „tras la sorți”.
Atât de tras, încât pare că bilele, de fapt, știau alfabetul… și numele favoritelor.
Relațiile de prietenie „strânse” dintre cele două – weekenduri la mare, rețele sociale, poziționarea favorizată
Și cum să nu sărbătorești asemenea noroc tras cu penseta din bolul sorții?
Când destinul ți-a zâmbit cu atâta precizie chirurgicală, parcă ți se cuvine un pahar de prosecco și un apus văzut de pe șezlong.
Așa că, fără să piardă vremea, cele două regine ale Contenciosului prahovean, Alexandra Ene și Ana Voinea, și-au luat catrafusele de vară și au sărbătorit victoria profesională exact cum cere tradiția magistraților: cu un weekend la mare.
Selfie-uri savuroase, cu soarele mângâindu-le frunțile muncite de atâta tragere la sorți, au apărut generos pe rețelele sociale, semn că transparența nu lipsește – măcar când e vorba de distracție, dacă nu de motivarea sentințelor.
Prieteniile lor sunt atât de sudate încât începi să crezi că litoralul românesc nici măcar nu-și deschide oficial sezonul fără un like sau un check-in de la Ana și Alexandra.
Poate că Mamaia însăși ar trebui să le ofere cheia stațiunii, în semn de recunoaștere pentru promovarea turismului extrajudiciar.
Și, între două sticle de vin roze și trei postări cu nisip printre degete, undeva, prin birourile secției de contencios administrativ, dosarele stăteau cuminți, așteptând să fie rezolvate după ce pielea va prinde bronzul regulamentar.
Ce mai contează termenele procedurale, principiul celerității sau Constituția României, când prietenia plutește pe valuri?
La Tribunalul Prahova, statul de drept e apărat cu loțiune de plajă, în timp ce independența justiției își trage sufletul la umbra unei umbrele de soare.
Note ironice despre modul în care „încălzesc” posturile și „trag la sorți” norocul
În această fascinantă saga prahoveană, soarele nu mai răsare la est.
Răsare direct din bolul cu bile, unde șansa și prietenia se împletesc mai strâns decât lanțul de aur al unui primar de comună.
Posturile importante se „încălzesc” ca o supă bună de duminică, numai bune de servit după o tragere la sorți desfășurată cu atâta delicatețe încât, dacă n-ar exista bolul ceremonial, am crede că bilele sunt trase cu mâna invizibilă a bluetooth-ului de prietenie.
Atunci când tribunalul are nevoie de competență demonstrată, nu se caută soluții sau CV-uri.
Se scrollează direct prin albumul de vacanță: o poză cu valuri, două cu cocktailuri, una cu o inimioară lipită subtil pe un selfie de grup.
Ce poate fi mai convingător pentru a arăta că echipa e sudată și gata de „muncă grea”?
Când justiția cere imparțialitate, se răspunde prompt cu emoji-uri de prietenie, gif-uri de relaxare și vacanțe la pachet.
Spiritul de echipă bate orice cod de procedură, iar criteriile de selecție se reduc la una singură: să știi să zâmbești în poză și să bei cafeaua cu cine trebuie.
În lumea lor, dreptatea nu mai este o balanță serioasă, ci un balansoar de parc infantil:
când o prietenă se urcă, cealaltă o împinge cu elan… și invers, într-un perpetuum mobile al norocului tras „la sorți” între două valuri și trei espresso-uri scumpe.
De la alegerile din Plopu la destrămarea „echipei de aur” – Diana Toma Șologon și Alexandra Ene
Odată, într-un colț de județ unde doar plopii mai visau la modernizare, două prietene își jurau credință eternă pe altarul urnelor: Alexandra Ene și Diana Toma Șologon.
Împreună, în tandem de zile mari și fuste scurte, au descins la Primăria Plopu în alegerile locale din vara lui 2024, ca două amazoane moderne, înarmate cu buletine de vot și zâmbete antrenate.
Era o echipă ca în filmele de acțiune de buget redus:
Una aducea planul, alta aducea voturile, iar amândouă aduceau poze pe rețele sociale, ca să vadă toată lumea că la Plopu democrația e mai strălucitoare decât asfaltul comunal.
Dar ce să vezi?
Prietenia lor s-a crăpat mai repede decât o bordură pusă de mântuială după campanie.
Din motive de… orgolii, funcții sau poate simple like-uri nemeritate, relația s-a prăbușit cu zgomot:
Diana Toma Șologon a fost uitată la următoarea “tragere la sorți”, trimisă la coada listei ca o adresă greșită în procesul electoral.
Așa am învățat încă o dată că, în magistratura prieteniei de la Tribunalul Prahova, fidelitatea nu se măsoară în ani, ci în bile trase la sorți.
Și supărările nu se rezolvă cu vorbă bună, ci cu bile albe și negre, trase elegant din bolul „corectitudinii” absolute.
Morală: cine iese din cercul magic al prieteniilor bine plasate… riscă să fie uitat la mal, fără vreo șansă de naufragiu electoral salvator.
Alexandra Ene și obsesia pentru tronul Tribunalului Prahova
Nu e nimic mai frumos în viață decât să visezi să urci.
Să urci prin forțe proprii, nu cu propulsie asistată de soți influenți sau de prietenii cu miros de protocol.
Când spun „prin forțe proprii”, mă refer la acea plusvaloare reală adusă comunității, la respectul pentru profesie, nu la poziționarea strategică între două selfie-uri de la litoral și un dosar de hotărâre.
Îmi vine în minte, inevitabil, judecătorul Alexandru Vasile, cel despre care gurile bine informate șoptesc că a devenit ținta ambițiilor de culise ale familiei Ene.
Între timp, pe culoarele Consiliului Superior al Magistraturii, soțul său, judecătorul Vasile Alin Ene, a fost tras discret de mânecă: nu știe să țină „apele liniștite” în propria-i provincie, iar presa a început să toace mărunt aceste derapaje. Mai grav, printre judecători se șușotește deja că unii sunt ținuți în sistem nu pentru calitatea actului de justiție, ci doar pentru a alimenta statistici favorabile „șefilor” prietenoși cu familia Ene.
Poate din această cauză, undeva, într-un birou de la CSM, s-a auzit acel “Ce-ai făcut, Bobiță? Tocmai acolo unde te-am ajutat să nu mârâie cineva?”, rostit cu amărăciunea celui care realizează că a investit într-un cal de curse care s-a împiedicat de prima bară de obstacol.
Dar când visul tău este să fii „Regina Tribunalului Prahova”, lucrurile capătă dimensiuni shakespeariene:
Un tron care lucește în depărtare, o coroană invizibilă croșetată din vise de mărire, și o armată de pași grăbiți, pe furiș, prin holurile reci ale justiției.
Alexandra Ene, cu mersul ei duios ca al Anastasiei din poveste – unduind agale printre termene și așteptări – nu scotea în evidență doar geometria nefericită a pașilor săi, ci și setea aproape fizică de putere.
Un set de bufeuri judiciare pe care nici aerul condiționat al Tribunalului și nici adierile reci ale respectului profesional nu le puteau domoli.
Instanțele au devenit, pentru domnia sa, un decor al ambițiilor născute la răscrucea dintre interes personal și vis de familie.
Iar fiecare fustă scurtă, fiecare pantof cu toc apăsat pe marmura tribunalului, spunea o poveste nespusă:
„Așteptați-mă! Vine regina!”
Și poate, într-o zi, chiar va veni. Dar, în acest mod, nu pe ușa demnității profesionale, ci pe scările rulante ale ambiției neținute în frâu și ale favorurilor acordate în tăcerea complice a sistemului, în care este, încă, ancorat soțul.
Rolul lui Vasile Alin Ene în strategia de familie și presiunile asupra sistemului
În spatele fiecărei june energice care aleargă după tron, există întotdeauna un strateg cu experiență – de regulă, un soț bine așezat în sistem.
În cazul Alexandrei Ene, acest „mare vizir” nu este altul decât Vasile Alin Ene, membru de vază în Secția pentru Judecători a CSM, acolo unde marile ambiții se coc pe foc mic, la adăpost de ochii mulțimii.
Nu e greu să înțelegi de ce, la București, domnul Ene a început să strângă zalele puterii cu migala unui fierar medieval:
Promovări la cerere, transferuri ca dintr-o mișcare de baghetă, mandate salvate de la pieire sau, la nevoie, execuții ritualice pentru cei care nu joacă după muzica familiei.
Dar, vai! A venit presa, acea nenorocită reflectoare care nu iartă niciun fir de praf.
Și, când au început să se audă murmurări despre „rețelele de prietenie” din justiția prahoveană, când sprâncenele magistraților onești au început să se ridice ca la o defilare a rușinii, Vasile Alin Ene a înțeles că trebuie să lovească preventiv.
Primul cap pe butuc? Judecătorul Vasile Alexandru de la Curtea de Apel Ploiești.
Cum altfel să păstrezi castelul de nisip intact, dacă nu demolând public orice tentativă de opoziție?
Sesizare la Inspecția Judiciară, pontată cu gravitatea unui diriginte de șantier, și o tentativă de execuție disciplinară, ca să știe tot sistemul cine bate cu adevărat cu ciocanul în această parte a justiției.
În lumea lor, onoarea nu se măsoară în principii, ci în loialități de familie.
Și când destinul de regină al Alexandrei Ene e în pericol, Vasile Alin Ene devine Superman-ul care care trage sforile, apasă butoanele și șoptește acolo unde șoaptele cântă mai tare decât sentințele. Fiecare cu Kriptonita lui.
Pentru că, în final, despre asta este vorba:
Nu despre dreptate.
Nu despre merit.
Ci despre dinastii construite din ambiție, vanitate și câteva bile trase „cu noroc” din bolurile magiei judiciare.
Beneficiile financiare: salarii babane și indemnizații electorale
Ce rost are o prietenie adevărată dacă nu produce și un mic… profit de suflet și portofel?
Ei bine, prietenia Voinea-Ene de la BEJ Prahova nu e doar despre selfie-uri vesele la malul mării și râsete cu filtru vintage pe Instagram.
Nu. E despre cash. Despre lovele. Despre bacnote care dansează în portofele mai sprintene decât grefierii în pauza de cafea.
Pe lângă salariile modeste, de doar 16.000 lei lunar, fiecare dintre cele două zâne ale contenciosului mai primește și un cec rotunjit frumușel, cam de 50.000 lei, pentru „munca eroică” prestată în alegeri.
Adică pentru numărat voturi și semnat hârtii în timp ce, teoretic, dosarele justițiabililor fierb în sertare la Tribunalul Prahova.
Și totul, bineînțeles, în timpul programului de lucru!
Căci acolo, justiția nu e pe primul loc.
Pe primul loc e calendarul electoral și calculul indemnizației, mai ceva ca la finalul unui maraton de Black Friday: cine ia mai multe tichete de casă?
În lumea lor, nu există noțiunea de conflict de priorități.
Există doar câștig dublu: salariu de magistrat, plus bonus de inspector electoral cu normă întreagă la bucuria de a fi „ales” de sorți.
Undeva, într-un colț de hol de tribunal, dreptatea își înghite în liniște lacrimile, așteptând poate o zi în care hotărârile de suspendare și soluțiile în dosare să nu mai fie amânate pentru… însoritul litoralului și bătaia de pleoape către cecuri.
Legătura cu șefa Inspecției Judiciare și jocurile viitoare
Și cum în povestea noastră, firele nevăzute se înnoadă mai bine decât într-o piesă de teatru absurd, nu putea lipsi din tabloul general nici Roxana Petcu, șefa Inspecției Judiciare.
Doamna Petcu – viitoare aspirantă la un nou mandat de glorie – își pregătește dosarul exact în fața aceleiași Secții pentru Judecători a CSM, unde, ce să vezi?…
Soțul d-nei Alexandra Ene, distinsul Vasile Alin Ene, își flutură influența ca pe un evantai într-o zi toridă.
Pentru că, într-o justiție bine orchestrată, nu contează cine are dreptate.
Contează cine strânge mâna cui, cine semnează cu cine și cine își lustruiește bocancii de campanie pentru următorul “traseu de carieră”.
Astfel, pe 14 iunie 2025, doamna Roxana Petcu, șefa Inspecției Judiciare, își va supune nervii, memoria și… arta de a zâmbi frumos sub presiune la un glorios test grilă.
Subiectele, zice-se, vor verifica managementul, comunicarea, resursele umane, capacitatea de a lua decizii și de a-și asuma răspunderea, dar și, foarte important, rezistența la stres.
Și, sincer, e bine că se testează „rezistența la stres”. Pentru că doamna Petcu are un stres major: cum să treacă acest test fără ca zgomotul sesizărilor ignorate și al prieteniilor confortabile să răzbată până în sala de examen?
Management? Probabil va bifa „excelent” – doar a reușit să managerieze liniștea instituțională ca nimeni alta, atunci când Inspecția Judiciară închidea ochii la derapajele prietenilor din sistem.
Comunicare? Exemplară, mai ales când vine vorba de comunicări către presă de tipul: „În prezent, nu avem, nu putum, ne facem că plouă și nu răspundem”.
Resurse umane? Da, știe să „gestioneze” resursele – mai ales pe cele care au sprijinit-o în obținerea funcției și care vor trebui recompensate, dacă steaua norocoasă va continua să-i lumineze drumul.
Capacitatea de a lua decizii și de a-și asuma răspunderea? Aici să fim serioși: dacă ar fi existat această capacitate autentică, Inspecția n-ar fi funcționat de atâtea ori pe principiul „nu vedem, nu auzim, nu știm”.
Testul din 14 iunie nu va fi, de fapt, despre competențe reale. Va fi despre cum să pară că există competențe, despre cum să transformi loialitățile politice și de gașcă în puncte pe grilă. Iar cine pariază că Roxana Petcu va ieși „învigătoare” fără să transpire prea tare… probabil că a mai asistat la vreo „tragere la sorți” de pe la Tribunalul Prahova.
Una peste alta, important nu este dacă doamna Petcu știe să gestioneze crizele de imagine, ci dacă va înțelege vreodată că a conduce Inspecția Judiciară înseamnă mai mult decât a conserva echilibre de fațadă.
Până atunci, noi îi urăm succes… la bifat. Cu speranța că măcar grila nu are întrebarea: „Ce înseamnă responsabilitate?”
Apoopo, cum merge cercetarea la sesizarea despre fapta d-ului Ene relatată aici, d-na Petcu? Tot pe loc, tot pe loc?
Kind reminder: Vasile Alin Ene de la CSM, alias Tano Cariddi de Prahova și roata care a scos Justiția de pe axul legii
Ce avem aici?
Un tablou complet al modului în care, sub ochii unei societăți din ce în ce mai atente, justiția prahoveană își construiește propriile castele de nisip:
– Prietenii strânse ca la o nuntă unde nu mai știi cine-i mireasa și cine-i nașa.
– Trageri la sorți care sfidează probabilitățile matematice și bunul-simț procedural.
– Visuri mărețe de tronuri judiciare, în care ambiția întrece cu mult meritul și valoarea.
– Strategii familiale țesute cu finețea celor care știu prea bine să mute piesele de șah în funcție de interese și prietenii.
În tot acest peisaj de operetă administrativă, Justiția, cea care ar trebui să fie statornică, neutră și protectoare a cetățeanului, devine – uneori – doar un vehicul confortabil pentru ambiții personale și câștiguri colaterale.
Și atunci când scaunele de putere sunt încălzite nu de competență, ci de selfie-uri de weekend și favoruri trase la sorți, nu ne rămâne decât să privim spectacolul și să ridicăm o sprânceană.
Pe viitor, doamnelor vă propun să vă abțineți în dosarele în care sunt parte, pentru ca să nu fiu nevoit să cer recuzarea dvs., având în vedere că imparțialitatea va lăsa de dorit, cu siguranță.
Trebuie să mă înclin în fața frumuseții celor două doamne judecător, ca în fața unor muze, care mi-au inspirat poezia de mai jos:
Frumusețe fără suflet și etică
de Eugen Cristescu
Aveți chip de înger și vorbă ușoară,
Dar sufletul vostru e piatră amară.
Sub roba neagră, tatuaje și zâmbetele line,
Se ascund trădări viclene și perfide.
Cu ochii senini, dar cu inima goală,
Ați rupt jurăminte, ați tradat ce-ați învățat la școală.
Nu legea v-a fost călăuză de drum,
Ci glasul puterii și-al aroganței parfum.
Sclipiți la tribună ca stele de gheață,
Dar dreptatea, săraca, se stinge în ceață.
Când mâna semnează ce inima neagă,
Frumusețea voastră devine o pată întreagă.
V-ați vândut demnitatea pe vorbe deșarte,
Și-ați pus în balanță rușinea ținută departe.
Dar timpul adună și nu iartă nimic:
Frumusețea apune, rușinea rămâne veșnic.
