DIICOT, ÎNTRE PROBE ȘI SUPOZIȚII. JUDECĂTORUL COROBANĂ DEMONTEAZĂ ARGUMENTELE PENTRU PRELUNGIREA ARESTĂRII LUI CĂLIN GEORGESCU

27 octombrie 2026 | INTRANSIGENT – Investigații și analiză juridică

CÂND UN PARCHET SPECIALIZAT ÎN CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ÎNCEARCĂ SĂ TRANSFORME SUPUNERILE ÎN ARGUMENTE PENTRU ARESTARE

Există momente în care o hotărâre judecătorească spune despre activitatea unui parchet mai mult decât ar putea spune zeci de comunicate oficiale.

Un asemenea moment s-a produs la Tribunalul București, în 26 octombrie 2026, când judecătorul de drepturi și libertăți Claudiu-Eduard Corobană a respins propunerea DIICOT de prelungire a arestării preventive a lui Călin Georgescu și a lui Ionel Rusen.

Instanța a dispus înlocuirea măsurii cu controlul judiciar pentru 60 de zile, soluția urmând să producă efecte după rămânerea definitivă.

Dar adevărata semnificație a hotărârii nu stă exclusiv în dispozitivul acesteia.

Ea se află în motivare.

Mai exact, în felul în care judecătorul a analizat argumentele prin care procurorii au încercat să convingă instanța că privarea de libertate trebuie să continue.

Iar concluziile sale ridică întrebări incomode pentru o instituție care beneficiază de atribuții excepționale în combaterea criminalității organizate.

Cât de departe poate merge un parchet cu interpretarea unor fapte înainte ca suspiciunea penală să devină un substitut al probei?

Și, mai ales, cine răspunde atunci când un dosar nou, insuficient susținut probator potrivit evaluării unui judecător, este folosit pentru a justifica menținerea unei persoane în detenție?

DOSARUL MICROFOANELOR: DE LA VERIFICAREA UNEI LOCUINȚE LA ACUZAȚII DE INFRACȚIUNI INFORMATICE

La 21 octombrie 2026, DIICOT anunța efectuarea unor percheziții într-un nou dosar penal.

Potrivit comunicatului instituției, cercetările vizau o verificare efectuată la 26 septembrie 2026 în locuința lui Călin Georgescu din Mogoșoaia.

Un specialist, identificat în relatările judiciare drept Vlad-Alin Zamfir, ar fi fost solicitat să verifice existența unor dispozitive de supraveghere.

Procurorii au apreciat că activitatea nu urmărea doar identificarea aparaturii, ci și alterarea datelor informatice sau perturbarea funcționării sistemelor utilizate de organele judiciare.

Acuzațiile formulate erau grave: operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice, instigare și tentative la infracțiuni privind integritatea datelor și funcționarea sistemelor informatice.

DIICOT preciza că rezultatul urmărit nu se produsese, susținând însă că acest lucru s-ar fi datorat unor împrejurări independente de voința persoanelor cercetate.

Aceasta era versiunea acuzării.

Numai că între verificarea unui spațiu pentru identificarea unor dispozitive și săvârșirea unei infracțiuni informatice există o distanță juridică pe care procurorii aveau obligația să o acopere prin probe.

O verificare tehnică nu demonstrează, prin ea însăși, intenția de distrugere, alterare sau perturbare a unor sisteme informatice.

Iar judecătorul Corobană tocmai această diferență a examinat-o.

JUDECĂTORUL: NOILE ACUZAȚII NU AU SUPORTUL PROBATOR NECESAR

Din pasajele motivării publicate de presă rezultă că magistratul a analizat separat presupusele infracțiuni informatice și condițiile prevăzute de articolul 223 alineatul (1) literele b) și d) din Codul de procedură penală.

Concluzia sa a fost severă pentru acuzare.

Judecătorul a apreciat că operațiunea de verificare a imobilului nu se încadrează, prin conduita descrisă și probele prezentate, în elementele materiale ale infracțiunilor informatice indicate de procuror.

Mai mult, presupusa intenție de alterare sau distrugere a unor mijloace de probă a fost caracterizată în motivare ca aflându-se la nivelul unor „simple supoziții ale organului de urmărire penală”.

Această formulare trebuie citită cu maximă atenție.

Nu vorbim despre o simplă neînțelegere privind oportunitatea unei măsuri preventive.

Vorbim despre o apreciere judiciară conform căreia elementele prezentate de procurori nu susțin concluzia că persoana cercetată ar fi urmărit comiterea infracțiunilor informatice invocate.

Cu alte cuvinte, judecătorul nu a acceptat transformarea unei interpretări a intențiilor într-o probă suficientă pentru justificarea detenției.

Iar pentru DIICOT, această constatare ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă profesional.

Pentru că urmărirea penală poate porni de la suspiciuni, dar privarea de libertate nu poate fi prelungită doar prin multiplicarea lor.

CINE A DECIS CĂ VERIFICAREA CASEI ÎNSEAMNĂ ÎNCERCAREA DE DISTRUGERE A PROBELOR?

Aici apare problema cea mai serioasă a întregii construcții prezentate de procurori.

Ce anume a făcut persoana care a verificat locuința?

Ce operațiune informatică ilegală a fost identificată?

Ce date ar fi încercat să modifice?

Ce sistem informatic ar fi încercat să perturbe?

Care sunt actele concrete de executare ce ar demonstra tentativa?

Și care sunt probele că însuși Călin Georgescu ar fi cerut săvârșirea unor asemenea acte, nu doar verificarea existenței aparaturii?

Aceste întrebări nu sunt exerciții retorice.

Ele privesc existența elementelor constitutive ale infracțiunilor imputate.

În dreptul penal, intenția nu poate fi inventată pentru a completa ceea ce lipsește din conduita obiectivă.

Este adevărat că tentativa poate exista și atunci când rezultatul infracțiunii nu se produce. Dar trebuie demonstrate actele de executare și celelalte condiții cerute de lege.

Judecătorul Corobană a apreciat că materialul probator indicat de procurori nu susține asemenea concluzii.

De aceea, DIICOT are de explicat public o chestiune esențială: prin ce probe concrete a transformat o verificare tehnică într-o acuzație penală suficient de gravă pentru a fi invocată în sprijinul prelungirii arestului preventiv?

Nu este suficient să existe un dosar.

Nu este suficient să existe o încadrare juridică.

Nu este suficient nici ca procurorul să fie convins de propria ipoteză.

În fața judecătorului contează probele și corespondența lor cu condițiile legii.

O ACUZAȚIE NOUĂ NU POATE DEVENI AUTOMAT UN NOU MOTIV DE ARESTARE

Dispozițiile articolului 223 alineatul (1) litera d) din Codul de procedură penală permit invocarea unei noi infracțiuni intenționate în anumite condiții.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a clarificat aplicarea acestor dispoziții prin Decizia nr. 22 din 27 noiembrie 2023, obligatorie pentru instanțe.

Dar existența mecanismului legal nu înseamnă că simpla deschidere a unui dosar nou justifică detenția.

Noua suspiciune trebuie susținută probator.

Iar necesitatea arestului trebuie verificată distinct.

Altfel, s-ar ajunge la o situație incompatibilă cu principiile unui proces echitabil: de fiecare dată când temeiurile detenției încep să fie contestate, un nou dosar ar putea deveni instrumentul prin care se solicită încă o perioadă de privare de libertate.

Nu afirmăm că aceasta a fost intenția reală a procurorilor DIICOT.

Afirmăm însă că succesiunea evenimentelor și motivarea Tribunalului București justifică examinarea publică a modului în care noile acuzații au fost introduse în argumentația pentru menținerea detenției.

Un parchet nu poate pretinde că simpla sa autoritate instituțională este suficientă pentru a acoperi lacunele probatorii.

FAPTE VECHI DE APROAPE CINCI ANI. UN PERICOL ACTUAL PE CARE JUDECĂTORUL NU L-A IDENTIFICAT

Mai există un aspect fundamental al motivării.

Acuzațiile principale privind presupusa înșelăciune și constituirea unui grup infracțional organizat se referă la perioada septembrie 2021 – ianuarie 2022.

Vorbim, așadar, despre fapte presupuse a fi fost comise cu aproape cinci ani înaintea solicitării de prelungire a arestării preventive.

Gravitatea unei acuzații nu dispare odată cu trecerea timpului.

Dar necesitatea unei măsuri privative de libertate trebuie demonstrată în raport cu situația actuală.

Judecătorul Corobană a reținut că persoanele cercetate nu s-au sustras urmăririi penale, nu au încercat să influențeze probele și nu există date concrete privind asemenea demersuri.

De asemenea, nu au fost identificate indicii că presupusa activitate infracțională ar fi continuat după ianuarie 2022.

În aceste condiții, magistratul a apreciat că pericolul pentru ordinea publică s-a diminuat și că menținerea arestării preventive nu mai este necesară.

Această constatare pune DIICOT în fața unei întrebări legitime:

Dacă pericolul invocat pentru continuarea detenției nu mai poate fi demonstrat concret, ce anume justifică solicitarea ca o persoană să mai petreacă încă 30 de zile în arest?

Prestigiul instituției?

Gravitatea abstractă a acuzațiilor?

Impactul mediatic al dosarului?

Niciunul dintre aceste elemente nu poate înlocui necesitatea concretă a unei măsuri preventive.

SUSPICIUNEA REZONABILĂ NU ESTE VINOVĂȚIE. DAR NICI NU AUTORIZEAZĂ ARESTAREA NELIMITATĂ

Este important să consemnăm integral semnificația juridică a soluției, fără să ascundem partea care privește acuzațiile principale.

Judecătorul Corobană a apreciat că în dosarul referitor la presupusa înșelăciune și constituirea unui grup infracțional organizat există probe din care rezultă o suspiciune rezonabilă privind săvârșirea faptelor cercetate.

Prin urmare, hotărârea nu reprezintă o achitare și nici nu constată inexistența întregului material probator al DIICOT.

Dar tocmai aici apare diferența fundamentală dintre existența unei suspiciuni și necesitatea detenției.

Un om poate fi cercetat penal fără să fie ținut în arest preventiv.

Aceasta nu este o concesie făcută inculpatului.

Este o consecință a legii.

Prezumția de nevinovăție continuă să funcționeze, iar măsurile preventive trebuie să urmărească scopuri procesuale legitime, nu să anticipeze executarea unei pedepse care nu există.

Dacă cercetarea poate continua sub control judiciar, statul trebuie să justifice de ce ar fi indispensabilă o restrângere mai severă a libertății.

În motivarea din 26 octombrie, judecătorul a apreciat că DIICOT nu a demonstrat această necesitate.

ÎNALTA CURTE ȘI CEDO: ARESTAREA PREVENTIVĂ ESTE ULTIMA SOLUȚIE, NU PRIMA

Principiul nu aparține exclusiv judecătorului Corobană.

El rezultă din articolul 202 din Codul de procedură penală, din jurisprudența Curții Constituționale și din interpretările obligatorii ale Înaltei Curți.

În considerentele Deciziei nr. 22/2023, Înalta Curte a subliniat caracterul de ultimă soluție al arestării preventive, măsură ce trebuie utilizată atunci când alternativele mai puțin intruzive sunt insuficiente.

Același principiu rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauza Ambruszkiewicz împotriva Poloniei, din 4 mai 2006, Curtea a evidențiat necesitatea examinării măsurilor alternative înaintea privării de libertate.

Nu este suficient ca detenția să fie permisă de lege.

Ea trebuie să fie necesară în împrejurările concrete.

Or, Tribunalul București a considerat că această condiție nu mai era îndeplinită în cazul lui Călin Georgescu și al lui Ionel Rusen.

DIICOT TREBUIE SĂ RĂSPUNDĂ. NU PRIN COMUNICATE TRIUNFALISTE, CI PRIN EXPLICAȚII VERIFICABILE

Încrederea publică în justiție nu se construiește prin numărul perchezițiilor, al comunicatelor sau al dosarelor penale deschise.

Se construiește prin legalitatea procedurilor, temeinicia probelor și respectarea libertăților fundamentale.

DIICOT are obligația să combată criminalitatea organizată.

Dar instituția are și obligația de a nu transforma puterea de investigare într-un instrument de presiune procesuală.

Iar atunci când un judecător constată că noi acuzații invocate în sprijinul arestării nu sunt susținute de probele prezentate, conducerea parchetului nu ar trebui să trateze observațiile respective ca pe un simplu obstacol procedural.

Ar trebui să le examineze.

Ar trebui să stabilească dacă referatul procurorului a prezentat complet și corect materialul probator.

Ar trebui să verifice dacă încadrarea juridică a fost fundamentată riguros.

Ar trebui să explice ce elemente concrete au justificat aprecierea că verificarea unei locuințe reprezenta o tentativă la infracțiuni informatice.

Și, mai ales, ar trebui să clarifice dacă folosirea acestui nou dosar ca argument pentru continuarea arestării preventive a respectat cerințele de necesitate și proporționalitate.

Aceste întrebări nu reprezintă ingerințe în independența procurorului.

Reprezintă exercitarea legitimă a controlului democratic asupra modului în care o instituție publică folosește puterea coercitivă a statului.

CINE RĂSPUNDE PENTRU ZILELE PETRECUTE ÎN AREST DACĂ NECESITATEA DETENȚIEI NU ESTE DEMONSTRATĂ?

Călin Georgescu se află în arest preventiv din 29 septembrie 2026.

În acest interval, două hotărâri succesive ale Tribunalului București au considerat că detenția poate fi înlocuită cu o măsură mai puțin severă.

Prima, din 13 octombrie, a fost desființată de Curtea de Apel București la 23 octombrie.

A doua, din 26 octombrie, a respins propunerea de prelungire a arestului și a dispus controlul judiciar, însă nu este definitivă.

Această succesiune demonstrează că necesitatea detenției este o problemă juridică reală și disputată, nu o concluzie automată derivată din acuzațiile DIICOT.

Și tocmai de aceea avem dreptul să întrebăm:

Cine verifică dacă mecanismele procesuale sunt folosite exclusiv pentru buna desfășurare a anchetei?

Cine examinează dacă restrângerea libertății este proporțională?

Cine răspunde atunci când acuzații noi, insuficient susținute probator potrivit unui judecător, sunt invocate pentru prelungirea detenției?

Răspunsul nu poate fi că procurorii sunt deasupra criticii.

Nicio instituție judiciară nu este.

JUSTIȚIA NU SE FACE CU SUPUNERI, IAR LIBERTATEA NU POATE DEPINDE DE AMBIȚIA UNEI ACUZĂRI

Cazul Călin Georgescu a ajuns să testeze nu doar rezistența juridică a unor acuzații, ci și capacitatea instituțiilor judiciare de a respecta limitele propriei puteri.

Procurorii au dreptul să investigheze.

Au dreptul să formuleze acuzații.

Au dreptul să solicite arestarea preventivă atunci când legea și probele o justifică.

Dar nu au dreptul să pretindă ca instanța să trateze ipotezele de anchetă drept realități dovedite.

Nu au dreptul să considere privarea de libertate o consecință firească a deschiderii unui dosar penal.

Și nu pot transforma prezumția de nevinovăție într-o formalitate lipsită de conținut.

Motivarea judecătorului Claudiu-Eduard Corobană reprezintă un avertisment juridic serios pentru DIICOT: o acuzație penală nu devine mai solidă prin repetare, iar necesitatea detenției nu poate fi demonstrată prin simpla invocare a unor noi suspiciuni.

Nu știm dacă instanța superioară va menține această soluție.

Știm însă că un judecător a analizat argumentele procurorilor și a constatat că ele nu justifică prelungirea privării de libertate.

Iar în privința noului dosar informatic, criticile sale merg până la însăși existența suportului probator pentru conduita infracțională imputată.

DIICOT are acum o problemă care depășește dosarul unui singur inculpat.

Este problema credibilității unei instituții care trebuie să demonstreze, de fiecare dată când solicită restrângerea libertății unei persoane, că acționează în numele legii și în limitele acesteia.

Pentru că într-un stat de drept nu cetățeanul trebuie să dovedească de ce merită să fie liber. Statul trebuie să dovedească de ce este necesar să îl priveze de libertate.

Iar când argumentele statului sunt apreciate de un judecător drept simple supoziții, întrebările nu trebuie îndreptate numai către inculpat.

Trebuie îndreptate și către cei care au construit acuzațiile.

INTRANSIGENT va continua să urmărească acest dosar, inclusiv modul în care DIICOT justifică acuzațiile formulate și măsurile preventive solicitate.