Există oameni care nu se unesc în jurul unui adevăr, al unei idei sau al unui ideal. Se unesc în jurul ignoranței lor.
Nu știu câți, dar pare că sunt destul de mulți.
Nu înțeleg, dar se aprobă unii pe alții.
Nu au argumente, dar au aceeași furie.
Și, fiind împreună, ajung să creadă că numărul lor ține loc de dreptate.
Ignoranța trăită de unul singur mai poate naște îndoială. Omul se mai întreabă, mai caută, mai ascultă. Dar ignoranța organizată devine certitudine. Fiecare îl confirmă pe celălalt, fiecare îi hrănește prejudecățile, iar întrebările sunt înlocuite de lozinci.
Așa se naște unitatea în ignoranță! Nu din dorința de a descoperi adevărul, ci din nevoia de a nu recunoaște că ai putea greși.
Într-o asemenea mulțime, cel care gândește diferit devine suspect. Cel care întreabă este declarat trădător. Cel care aduce dovezi este atacat, pentru că dovada tulbură liniștea unei minciuni acceptate în comun.
Oamenii aceștia nu se apără unii pe alții. Își apără iluzia. Iar când realitatea îi contrazice, nu își schimbă convingerile, ci își aleg un dușman.
De aceea, unitatea nu este întotdeauna o virtute. Și o turmă este unită. Și o mulțime care huiduie fără să știe de ce este unită. Și cei care repetă aceeași minciună pot părea puternici.
Dar adevărul nu se stabilește prin numărul celor care îl acceptă și nu devine minciună doar pentru că rămâne, o vreme, în minoritate.
Uneori, cea mai demnă formă de curaj este să rămâi singur în luciditate, în timp ce ceilalți sunt uniți în ignoranță.
