România ultimilor ani seamănă cu o piesă de teatru absurd, în care actorii principali nu mai sunt oamenii, ci lozincile. Am trăit cu „modernizare”, cu „incluziune”, cu „tranziție verde” și „digitalizare europeană” ca și cum ar fi fost colinde obligatorii, cântate de fiecare ministru, premier sau președinte atunci când ieșea în public. Între timp, pe scena reală, firmele mici și mari s-au închis pe capete, supermarketurile au început să-și facă bagajele, iar cetățeanul s-a trezit spectator la propria falimentare, cu un bon fiscal mai lung decât speranța de viață.
Carrefour, după aproape un sfert de secol de prezență în România, își strânge cutiile, rafturile și promoțiile și pleacă, discret, ca un chiriaș care a suportat prea multe reparații impuse de proprietar. Și nu pleacă pentru că n-ar mai fi clienți, pentru că românul cumpără, chiar și atunci când nu are, ci pentru că mediul construit de guvernanții progresiști a devenit sufocant. Într-o țară unde taxele cresc mai repede decât salariile, unde TVA-ul îți respiră în ceafă și unde predictibilitatea e doar o glumă proastă din manualul de economie politică, nici măcar un gigant nu rezistă.
Adevărul crud e că în spatele fiecărei lozinci despre progres și globalizare se ascunde o factură pe care antreprenorii o plătesc. Peste 36.000 de firme au dispărut anul acesta ca niște piese de domino( se înregistrează o creştere de circa 33,85% faţă de anul precedent în dizolvări) împinse nu de lipsa de talent sau de management, ci de o fiscalitate inventivă, care schimbă regulile jocului din mers. Alte 13.000 de firme şi-au suspendat activitatea în primele opt luni, adică +7,31% faţă de 2024, ca niște pacienți trimiși la terapie intensivă de medici care le-au prescris un tratament greșit. În paralel, liderii ne vând povești cu viitor verde, digital și european, în timp ce griul falimentului se extinde pe fiecare stradă unde un butic își închide ușa pentru ultima dată.
Globalismul ne-a fost prezentat ca un fel de Mesia economic, care va aduce investiții, joburi și stabilitate. În realitate, el a venit, a vândut, a încasat și acum pleacă când terenul devine instabil. Nu iubește nicio țară, nu respectă nicio cultură, ci doar cifrele de pe bilanț. Și bilanțul României arată acum ca un bolnav cu febră mare, agățat de perfuzii scumpe. Carrefour nu face decât să tragă concluzia rece a unei ecuații simple… costurile au explodat, consumul s-a prăbușit, guvernanții au decis să mai pună o piatră pe umeri și atunci, firesc, lanțul își ia lumea în cap.
Ce rămâne în urmă? Lozinci! Progresismul știe să cânte, dar nu știe să administreze. Ne-au spus că trebuie să fim „alături de Europa” și am fost. Cum? Am crescut TVA-ul, am introdus taxe noi, am sufocat IMM-urile și am stins lumina pe holul unde firmele pleacă una câte una. Ne-au spus că „trebuie să ne adaptăm la noile realități” și am făcut-o. Cum? Realitatea e că la intrarea într-un supermarket intri cu speranțe, iar la ieșire descoperi că banii din portofel sunt doar o glumă proastă. Ne-au spus că „austeritatea e necesară” și am văzut cum austeritatea nu a fost pentru statul gras și plin de privilegii, ci pentru cetățeanul slab, pentru antreprenorul sufocat și pentru lanțurile care au considerat că nu merită să mai rămână aici.
Ironia amară e că în loc să vedem rafturi pline și investiții noi, vedem rafturi care se golesc și firme care se sting. În loc să vedem o economie stabilă, vedem o piață care se strânge ca o haină intrată la apă. Și totuși, discursurile oficiale continuă să sune la fel. Auzim mereu „suntem pe drumul cel bun”, „România modernă”, „creștere sustenabilă”. Dacă n-ar fi dureros, ar fi comic. De fapt, e comic și dureros în același timp, ca un spectacol de teatru negru jucat la lumina unui neon care pâlpâie.
Acolo unde progresismul a promis deschidere, a adus închidere. Acolo unde globalismul a promis abundență, a adus lipsă. Și acolo unde guvernanții au promis stabilitate, au adus instabilitate fiscală și economică. Retragerea Carrefour nu e un accident, ci un simptom. Iar dizolvarea zecilor de mii de firme nu e o statistică rece, ci dovada că sub lozincile frumos ambalate, România se goleşte încet, dar sigur, de cei care ţineau economia în viaţă.
Și atunci, ce ne rămâne? Poate doar să ne uităm în oglinda unui raft gol și să vedem adevărata față a progresismului și globalismului, respectiv promisiuni lucioase și realitate prăfuită. Între timp, bonul fiscal e singurul document oficial care nu minte. Și dacă ar avea și voce, probabil ar râde amar de cât de scump a ajuns progresul globalist în România.
