Acesta este un pamflet. Amar, dar un pamflet. Tratați-l ca atare!
În politica românească există o specie aparte de supraviețuitori: oameni care nu se întorc în viața publică pentru că au lămurit totul, ci pentru că publicul a fost împins să uite.
Mircea Roșca este unul dintre aceste personaje.
Astăzi, liderul PNL Prahova apare în fotografii oficiale, vorbește despre Ucraina, despre valori europene, despre respect, solidaritate și responsabilitate. O retorică frumoasă, rotundă, lustruită ca pantofii de protocol. Numai că, înainte să împartă lecții despre principii, Mircea Roșca ar trebui să explice cum se împacă această solemnitate cu propriul său trecut public.
Pentru că Mircea Roșca nu vine dintr-o biografie politică imaculată. Vine dintr-un trecut în care numele său a fost legat de arest preventiv, dosar DNA, acuzații de trafic de influență, instigare la abuz în serviciu, condamnare în primă instanță anulată procedural și, în final, încetarea procesului penal prin prescripție.
Adică exact acel traseu pe care politica românească îl transformă, cu o nerușinare de manual, din vulnerabilitate morală în experiență administrativă.
Să fim clari, juridic, procesul penal a încetat. Dar politic, memoria nu încetează prin hotărâre de instanță. Iar moral, prescripția nu este certificat de bună purtare.
Prescripția nu spune că „omul a fost curat”.
Prescripția spune doar că „statul a ajuns prea târziu”.
Și aici începe ipocrizia.
Pentru că PNL Prahova, partid care vorbește despre reformă, integritate și administrație europeană, îl pune în continuare în vitrină pe Mircea Roșca de parcă Prahova nu ar avea memorie, presă, cetățeni sau arhive. De parcă internetul s-ar închide la comandă. De parcă dosarele, comunicatele DNA, știrile despre arestare și articolele despre prescripție ar fi dispărut doar pentru că partidul a decis să pună alt decor în spate.
Nu au dispărut, sunt tot acolo.
În arhive.
În presă.
În memoria publică.
Iar când Mircea Roșca vorbește despre valori europene, întrebarea firească nu este dacă România trebuie să fie alături de Ucraina, cu orice preț și în detrimentul românilor? Poate că da, România are obligații strategice, morale și politice într-un context regional complicat, dar înainte suntem noi și nevoile noastre, stimabile.
Iar întrebarea este alta: cine rostește aceste valori și cu ce autoritate morală?
Pentru că una este solidaritatea României cu Ucraina și alta este încercarea unui politician controversat de a se reambala în hârtie diplomatică, sperând că subiectele mari vor acoperi umbrele personale.
Nu Ucraina este problema lui Mircea Roșca.
Problema lui Mircea Roșca este Mircea Roșca.
Un politician care a trecut printr-un dosar greu nu poate poza la nesfârșit în profesor de etică publică fără să accepte întrebări incomode. Nu poate cere respect pentru principii dacă fuge de propriile explicații. Nu poate invoca Europa doar când dă bine în poză, iar când vine vorba despre standardele europene de integritate, să se ascundă după formula comodă: „dosarul s-a prescris”.
Într-o democrație sănătoasă, prescripția închide un proces penal, nu redeschide automat cariera politică.
În Prahova însă, pare că prescripția funcționează ca detergent electoral. Spală imaginea, parfumează trecutul, scoate petele din afiș și lasă candidatul pregătit pentru o nouă rundă de discursuri despre moralitate.
Iar PNL Prahova acceptă jocul.
Ba chiar îl întreține.
În loc să producă lideri noi, curați, credibili, filiala pare condamnată să se întoarcă la vechile figuri ale unui județ sufocat de rețele, influențe, combinații și supraviețuiri politice. Aceleași chipuri, aceleași formule, aceeași școală veche de partid în care trecutul nu te trage în jos, ci te recomandă.
De aceea, cazul Mircea Roșca nu este doar despre un om.
Este despre o boală politică.
Boala partidelor care cred că cetățenii uită.
Boala liderilor care confundă încetarea procesului penal cu absolvirea morală.
Boala organizațiilor care vorbesc despre Europa, dar funcționează după reflexele tranziției.
Și, mai ales, boala unei clase politice care a învățat că timpul poate fi cel mai bun avocat.
Numai că timpul nu este avocatul cetățeanului. Timpul este doar mecanismul prin care sistemul scapă de dosare prea vechi, prea plimbate, prea obosite. Cetățeanul rămâne cu întrebările. Iar presa are obligația să le pună.
Așadar, înainte ca Mircea Roșca să mai livreze lecții despre respect, solidaritate și valori, ar fi util să înceapă cu o lecție mai simplă: respectul față de memoria publică.
Să explice.
Să clarifice.
Să își asume.
Să spună ce a înțeles din tot acest traseu. Și apoi să tacă în spațiul public.
Pentru că Prahova nu are nevoie de patrioți de protocol, scoși la poză când trebuie bifată o temă externă. Prahova are nevoie de oameni publici care pot sta în fața cetățenilor fără umbre mari în spate și fără să transforme prescripția într-o diplomă de onoare.
Mircea Roșca poate vorbi despre Ucraina, despre Europa, despre valori preferabil doar cu prietenii lui.
Dar cât timp nu vorbește onest despre propriul trecut, fiecare declarație solemnă va suna ca o predică ținută din balconul unei arhive judiciare.
Iar arhiva, spre ghinionul politicienilor cu memorie selectivă, încă există.
Și nu se prescrie.
