Acesta este un pamflet, iar poza este, bineînțeles, trucată. Tratați-le ca atare!
A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi fost, probabil că trebuia inventată, o instituție numită Poliția Locală Ploiești.
Și instituția are doi eroi de poveste: Scufița Roșie, în rolul directoarei Carmen Gheorghe, și Mini-Me, în rolul directorului adjunct Adrian Vaida.
Un cuplu profesional “deosebit”. “Deosebit” de instituțiile în care se sancționează abuzurile și nu se protejează abuzatorii.
“Deosebit” nu în sensul acela banal în care doi oameni lucrează bine împreună, se completează și fac instituția să funcționeze. Ar fi prea simplu și, mai ales, n-ar mai fi poveste. Cei doi se completează într-un mod mult mai subtil: fiecare pare să fi descoperit propria metodă prin care o problemă poate înceta să mai fie o problemă.
Scufița Roșie are legea.
Mini-Me are Poliția Națională.
Și cu aceste două instrumente înaintează amândoi, de ceva vreme, prin pădurea administrației ploieștene.
Din păcate, ne-am născut într-o țară în care minciuna îmbracă forma adevărului, iar abuzul a devenit normalitate. Mai ales în ochii autorităților care sunt chemate și plătite să facă în așa fel încât să nu existe abuzurile.
Să revenim la povestea noastră… Scufița noastră nu mai este copila nevinovată. Este femeie serioasă, director general, iar coșulețul ei s-a adaptat vremurilor. Înăuntru nu mai găsești cozonac, mere și unt. Găsești petiții, sesizări, regulamente și legi. Mai găsești, dacă sapi bine, și unitatea de măsură.
De fapt, aici povestea se complică puțin, fiindcă nu pare să existe una singură.
O unitate de măsură unică este bună la fizică. În administrație poate deveni incomodă. Te obligă să măsori cu aceeali riglă și omul simplu, și omul important. Iar viața instituțională ne-a învățat că unitățile de măsură pot fi niște obiecte teribil de lipsite de diplomație.
Așa că Scufița merge liniștită prin pădure, cu legea în coș, și când întâlnește câte o sesizare nu se repede nechibzuită asupra ei. O asemenea grabă ar trăda lipsă de experiență.
Întâi trebuie văzut cine este reclamat. Abia după aceea putem afla ce înseamnă fapta.
Este una dintre marile subtilități ale administrației. Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns. Practic, același text de lege, citit în fața unor persoane diferite, poate căpăta sonorități nebănuite.
În fața unui cetățean obișnuit, legea vorbește răspicat.
Are alineate.
Are sancțiuni.
Are imperative. Sau avertismente…
În apropierea unei funcții importante, devine parcă mai meditativă. Apar contextul, circumstanțele, interpretarea, competența, nuanța. Și pentru că iese la iveală frica, cea care se iubește la nebunie grija zilei de mâine, aflăm că legea nu se schimbă, Doamne ferește!
Doar glasul cu care este citită.
Și tocmai aici Scufița noastră dovedește sensibilitate. Ea nu aplică mecanic. Cântărește. Privește. Interpretează. Mai pune sesizarea lângă funcția celui sesizat, mai măsoară o dată, mai întoarce metrul și, la nevoie, descoperă că ceea ce părea foarte limpede de la distanță devine surprinzător de complicat de aproape.
Așa este dreptul administrativ văzut prin pădure… copacii sunt aceiași, numai potecile se mai mută.
Din fericire pentru ea, Scufița Roșie nu este singură.
Alături de ea merge Mini-Me, adică Adrian Vaida, director adjunct al aceleiași instituții. Om cu experiență, om de conducere, om care a avut suficient timp să afle că în administrație există două feluri de probleme. Cele pe care le rezolvi și cele pentru care găsești pe altcineva care să le rezolve, pentru că tu bagi degetul în gură ca personajul din filmele de comedie, și ai impresia că totul se rezolvă doar pentru că exisți.
Destinul i-a oferit cândva ocazia să demonstreze această “înțelepciune”. Locul încercării a fost o ședință a Consiliului Local.
Nu veniseră tâlharii peste Ploiești. Nu coborâseră zmeii de pe munte. Nu fusese declarată starea de asediu.
Se iscase un conflict un conflict pitoresc, între șeful pădurii și un prieten de-al lupului, supărat pentru că cel care conduce pădurea a luat-o pe blana sa.
Și acolo era Poliția Locală, reprezentată de Mini-Me, personajul din pamfletul nostru, recte Adrian Vaida, din povestea lor. Adică erau prezenți alături de el oameni trimiși să asigure ordinea.
Orice om lipsit de imaginație ar fi putut crede că urmează momentul în care Poliția Locală gestionează situația. Dar tocmai aici se vede diferența dintre omul obișnuit și manager.
Mini-Me a cerut intervenția Poliției Naționale.
Gestul are, trebuie să recunoaștem, o eleganță administrativă aparte. Să fii conducător într-o structură de ordine publică, să ai propria echipă la fața locului și, când apare conflictul pentru care oamenii aceia se află acolo, să chemi altă Poliție înseamnă să duci principiul delegării la o formă aproape artistică.
Nu trebuie să ne grăbim să judecăm. Poate că aceasta este chiar forma supremă de prevenție. Dacă nu intervii, reduci considerabil riscul de a interveni greșit, pentru că ești plătit degeaba și nu ești priceput.
Iar dacă îi chemi pe alții să intervină, elimini și riscul de a demonstra ce poate face echipa pe care o conduci. În fond, de ce să tulburi armonia instituției punând-o la treabă tocmai într-un moment dificil?
Și aici, privind cu atenție, descoperim frumusețea acestui cuplu profesional.
Scufița și Mini-Me nu sunt două personaje întâmplător așezate în aceeași poveste. Ei reprezintă două școli de gândire administrativă care se completează aproape perfect.
Ea știe cum să facă o problemă relativă. El știe cum să facă o problemă a altuia.
În fața unei sesizări incomode, Scufița are interpretarea. În fața unui conflict incomod, Mini-Me are Poliția Națională.
Ea privește spre lege și caută nuanța. El privește spre problemă și caută pe cineva ar putea veni s-o rezolve.
Niciunul nu se precipită. Instituțiile serioase nu se precipită.
Cetățeanul poate fi nervos. Consilierii se pot certa. Sesizările pot aștepta. Legea poate fi răsfoită. Important este ca organigrama să rămână calmă.
Și astfel îi vedem pe amândoi mergând înainte prin pădurea ordinii publice ploieștene.
Scufița cu coșulețul la braț. Mini-Me alături. În coș stă legea, frumos împăturită, să nu se șifoneze. Prin buzunare se află telefoanele. În depărtare se vede sediul Poliției Locale Ploiești.
Totul inspiră siguranță… Mai ales dacă nu se întâmplă nimic. Pentru că, atunci când se întâmplă, începe adevărata poveste.
Scufița deschide coșulețul și verifică cine este personajul.
Mini-Me verifică dacă Poliția Națională răspunde la telefon.
Și Ploieștiul poate dormi liniștit.
Are Poliție Locală. Are directori. Are uniforme. Are legi pe care le aplică după ureche sau lasă pe alții să le aplice. Și uite-așa, în minunata pădure administrativă a Ploieștiului, ordinea publică merge înainte: când legea trebuie interpretată, avem Scufița; când trebuie aplicată, avem numărul Poliției Naționale.
Lupul?
Lupul poate să stea liniștit.
Mai întâi trebuie stabilit cine este, ce funcție are și dacă nu cumva aplicarea legii împotriva lui ar putea deranja pe cineva. Iar dacă, Doamne ferește, lupul se supără și face scandal, există și pentru asta o soluție instituțională. Îl plătim pe Mini-Me să scoată telefonul și să cheame Poliția.
Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa. Numai că, spre deosebire de poveștile copilăriei, aici nu prea mai știm cine trebuie să se teamă de lup.
Știm doar cine se teme să-i aplice legea.
