MARIELLA PETRESCU – FRUMUSEȚEA RĂMASĂ PE PELICULĂ. POVESTEA ACTRIȚEI PE CARE ROMÂNIA A PIERDUT-O, DAR CINEMATOGRAFIA NU A UITAT-O

În urmă cu 11 ani, la 11 noiembrie 2015, într-un oraș american aflat la mii de kilometri de România, se stingea din viață una dintre cele mai fermecătoare actrițe ale cinematografiei noastre. Mariella Petrescu avea 72 de ani. Pentru generațiile care o iubiseră pe marele ecran, ea rămăsese însă aceeași tânără cu privirea luminoasă, zâmbetul cuceritor și farmecul inconfundabil al Păcăliței. Destinul ei avea să fie unul neobișnuit: o carieră promițătoare, o plecare definitivă din România și o viață despre care publicul avea să afle foarte puțin. Dincolo de frumusețea care a fascinat o epocă, rămâne povestea unei femei care a ales să trăiască departe de aplauze.

O fotografie veche și o frumusețe pe care timpul nu a reușit să o șteargă

Este 17 ianuarie 1970.

Pe coperta revistei „Flacăra”, o tânără actriță privește spre obiectivul fotografului A. Mihailopol.

Are părul bogat, ochii expresivi, o eleganță naturală și acel farmec pe care niciun artificiu nu îl poate fabrica.

Numele ei este Mariella Petrescu.

Sub fotografie, redacția așază câteva cuvinte care exprimă perfect locul pe care tânăra artistă începuse să îl ocupe în cultura românească:

„Scena și ecranul și-o dispută deopotrivă.”

Era o recunoaștere a talentului său, dar și o promisiune. La numai 26 de ani, Mariella devenise una dintre prezențele feminine remarcate ale generației sale.

Cu un an înainte, în mai 1969, revista „Cinema” o prezentase pe copertă alături de Iurie Darie și Ștefan Tapalagă, într-o fotografie care îi reunea pe trei dintre actorii apreciați ai scenei și ecranului românesc.

Astăzi, aceste reviste îngălbenite de timp sunt mai mult decât documente de arhivă. Sunt mărturiile unei tinereți care a trecut, ale unei epoci cinematografice irepetabile și ale unei frumuseți pe care aparatul de fotografiat a reușit să o păstreze aproape intactă.

De la un sat din Mehedinți, către marile scene ale Bucureștiului

Povestea începe la 8 martie 1943, în localitatea Bobăița, din județul Mehedinți.

Într-o zi în care lumea sărbătorește femeia, venea pe lume o fetiță care, peste două decenii, avea să devină una dintre figurile feminine admirate ale cinematografiei românești.

Se numea Marinela Petrescu.

Mai târziu, numele său avea să devină Mariela, apoi Mariella. Un nume de scenă delicat, aproape muzical, pe care publicul îl va asocia cu eleganța, feminitatea și talentul.

A urmat cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, absolvind în 1964, la clasa profesorului Jules Cazaban, avându-i printre îndrumători pe Victor Moldovan și Cornel Todea.

În același mediu universitar l-a cunoscut pe Dan Necșulea, colegul care avea să îi devină soț și care, ulterior, se va afirma ca regizor al Televiziunii Române.

După absolvire, Mariella a ajuns la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, una dintre instituțiile care au oferit teatrului românesc numeroși artiști valoroși.

Nu a rămas acolo decât aproximativ un an.

În 1965, a intrat în colectivul Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” din București.

Era o realizare importantă pentru o actriță atât de tânără.

Dar apartenența la un mare teatru nu însemna automat și roluri pe măsura talentului.

Iar aici, documentele vremii ne dezvăluie o poveste mai puțin cunoscută.

Dincolo de admirație, o tânără actriță care aștepta să fie descoperită cu adevărat

În noiembrie 1967, revista „Flacăra” publica o anchetă despre actorii tineri ajunși pe scenele bucureștene.

Printre cei analizați se afla și Mariela Petrescu.

Jurnalista Sanda Faur observa că, deși actrița ajunsese la Bulandra, posibilitățile sale de afirmare erau încă limitate.

Jucase în „Casa Bernardei Alba”, o înlocuise pe Rodica Tapalagă în anumite reprezentații ale spectacolului „Sfântul Mitică Blajinu” și avea apariții în film și televiziune.

Nu erau, însă, suficiente ocazii pentru a valorifica pe deplin un talent atât de promițător.

Cu toate acestea, cronica reținea un amănunt emoționant: Mariela era „plină de încredere în viitor”.

Această mărturie schimbă puțin imaginea unei cariere despre care astăzi se scrie adesea că ar fi fost un șir neîntrerupt de succese.

Mariella nu a fost doar o femeie frumoasă căreia i s-au deschis toate ușile.

A fost și o tânără artistă care a așteptat roluri, care a avut nevoie de șanse și care, asemenea multor actori ai generației sale, nu și-a putut demonstra întotdeauna întregul potențial.

Poate că tocmai aici începe adevărata ei poveste.

Nu în frumusețea care atrăgea privirile, ci în răbdarea și încrederea cu care privea spre un viitor artistic încă nescris.

Când cinematografia descoperă o femeie cu un farmec aparte

Primele sale apariții cinematografice datează din perioada studenției.

O regăsim în „Omul de lângă tine” (1962), apoi în „A fost prietenul meu” (1963) și „Dragoste la zero grade” (1964).

Dar întâlnirea cu regizorul Geo Saizescu avea să devină definitorie pentru cariera ei.

În 1968, Mariella interpreta rolul Ralucăi în „Balul de sâmbătă seara”, alături de Sebastian Papaiani.

Era o perioadă în care cinematografia românească începea să își contureze o identitate proprie, iar actorii aveau să ofere publicului personaje memorabile.

Mariella aducea pe ecran o combinație rară de sensibilitate, expresivitate și naturalețe.

Nu avea nevoie să exagereze pentru a atrage atenția.

Un zâmbet, o schimbare a privirii, o replică rostită cu naturalețe erau suficiente pentru a da viață personajelor.

Filmul „Balul de sâmbătă seara” a rămas cunoscut și pentru o secvență de nuditate considerată extrem de îndrăzneață în epocă.

Presa a prezentat-o ulterior drept una dintre primele asemenea apariții din cinematografia românească, relatând că scena ar fi fost eliminată după primele proiecții.

Dincolo de discuțiile despre cenzură și pudoarea acelor vremuri, important este să nu reducem contribuția Mariellăi Petrescu la această secvență.

Curajul unei actrițe nu se măsoară doar prin ceea ce îndrăznește să arate, ci și prin ceea ce reușește să transmită.

Iar Mariella avea, înainte de orice, talent.

Au urmat „Haiducii lui Șaptecai” (1971), unde a interpretat-o pe Sevastița, „Astă seară dansăm în familie” (1972), în rolul Alice, precum și apariții în producții de televiziune.

În jurul ei se aflau actori care aveau să devină repere ale culturii românești: Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu, Ion Besoiu, Florin Piersic, Vasilica Tastaman, Stela Popescu și mulți alții.

Era lumea în care Mariella își găsise locul.

O lume a platourilor de filmare, a repetițiilor, a emoțiilor dinaintea premierelor și a publicului care descoperea, prin fiecare film, noi motive să își iubească actorii.

Păcălița – personajul care avea să o păstreze pentru totdeauna în memoria românilor

Anul 1974 aducea pe ecrane unul dintre filmele care au traversat generațiile fără să își piardă farmecul.

„Păcală”, în regia lui Geo Saizescu.

Sebastian Papaiani dădea viață celebrului personaj popular, iar Mariella Petrescu interpreta rolul Păcăliței.

Împreună, cei doi au construit un cuplu cinematografic plin de farmec, într-o poveste în care umorul, istețimea și dragostea se întâlnesc.

Mariella nu era doar un chip frumos așezat lângă personajul principal.

Păcălița avea personalitate, delicatețe și o expresivitate care completa firesc universul lui Păcală.

În mijlocul unei lumi populate de personaje pitorești, de oameni vicleni și întâmplări absurde, ea aducea o notă de sensibilitate.

Pentru mulți spectatori, Păcălița a rămas chipul prin care își amintesc de Mariella Petrescu.

Iar acesta este, poate, unul dintre miracolele cinematografiei.

Actorii îmbătrânesc. Viețile lor se schimbă. Unii pleacă, alții sunt uitați.

Dar personajele rămân.

Pe peliculă, Mariella va avea întotdeauna puțin peste 30 de ani.

Va privi cu aceeași expresie, va zâmbi la fel și va exista, pentru fiecare generație care descoperă filmul, ca și când timpul nu ar fi trecut niciodată.

Plecarea din România. O poveste care merită spusă corect

Despre Mariella Petrescu s-a scris în repetate rânduri că ar fi părăsit România în 1974, la numai 31 de ani, chiar după succesul filmului „Păcală”.

Cercetarea documentelor de epocă ridică însă o întrebare importantă asupra acestei cronologii.

În noiembrie 1975, revista „Teatrul” o includea în distribuția spectacolului „Poezie și muzică”, de la Teatrul Bulandra, a cărui premieră era consemnată la 14 noiembrie 1975.

În septembrie 1976, revista „România literară” îi menționa participarea la un recital de poezie organizat în București.

Mai mult, în ediția din 4 mai 1978, aceeași publicație consemna numele Marielei Petrescu printre participanții la o manifestare a Cenaclului „Tudor Mușatescu”, desfășurată la Casa Centrală a Armatei.

Aceste mărturii documentare arată că anul 1974, prezentat frecvent drept momentul emigrării definitive, este cel puțin discutabil.

Data exactă a plecării rămâne de clarificat, însă sursele biografice care o plasează spre sfârșitul anilor ’70 sunt mai compatibile cu documentele identificate.

Dincolo de cronologie, rămâne însă faptul care a schimbat definitiv destinul artistic al Mariellăi Petrescu.

Actrița a părăsit România și s-a stabilit în Statele Unite ale Americii.

Căsnicia cu Dan Necșulea se încheiase.

În America, Mariella s-a recăsătorit cu Andrew James Livolsi.

Iar odată cu această nouă etapă a vieții, prezența ei în lumea artistică românească a încetat.

Nu am identificat roluri cinematografice sau teatrale documentate după stabilirea sa în Statele Unite.

De ce a renunțat la actorie?

A fost alegerea unei femei care își dorea o viață diferită? A fost dorința de libertate, de liniște, de a construi o familie? Sau au existat împrejurări despre care nu vom afla niciodată?

Nu avem mărturii directe suficiente pentru a răspunde.

Și poate că nici nu ar fi drept să îi atribuim gânduri pe care nu le-a exprimat public.

Ceea ce știm este că România a pierdut o actriță valoroasă, aflată încă la vârsta la care multe dintre marile roluri ale unei cariere abia încep să se contureze.

Nu vom ști niciodată câte personaje ar fi putut interpreta, câte spectacole ar fi putut îmbogăți și câte generații ar fi putut emoționa dacă ar fi rămas în cinematografia românească.

Aceasta este una dintre marile tristeți ale poveștii sale.

Nu doar ceea ce s-a pierdut, ci mai ales ceea ce nu a mai avut ocazia să existe.

Dincolo de ocean, Mariella avea o altă viață

Despre anii petrecuți în America s-a scris foarte puțin.

În numeroase articole, povestea ei se încheie aproape brutal: a plecat, nu a mai jucat, nu a avut copii și a murit în anonimat.

Dar documentele americane spun ceva mai mult.

Andrew James Livolsi, cel de-al doilea soț al actriței, s-a stins din viață la 5 septembrie 2009.

Necrologul său o menționează pe Mariella, confirmând identitatea femeii care, în România, fusese cunoscută drept Mariella Petrescu.

Andrew avea doi copii, James și Andrea, și o nepoată, Stephanie.

Iar necrologul publicat după moartea Mariellăi, în 2015, o descrie cu afecțiune drept mamă vitregă și bunică.

Sunt câteva rânduri care schimbă perspectiva asupra destinului ei.

Faptul că actrița nu a avut, din câte se cunoaște, copii biologici nu înseamnă că a trăit lipsită de familie.

În documentul funerar american apar numele părinților săi, Badița și Victoria Petrescu, al fratelui, al nepoților și al familiei dobândite prin căsătorie.

Sunt urmele unei vieți pe care publicul român nu a cunoscut-o.

O viață în care actrița de pe marile ecrane devenise, pentru cei apropiați, pur și simplu Mariella.

Poate că este una dintre cele mai importante lecții ale acestei povești.

Faptul că publicul nu mai știe nimic despre un artist nu înseamnă că viața acelui om a rămas fără iubire, fără rost sau fără bucurie.

Aplauzele sunt importante pentru un actor.

Dar ele nu sunt singura formă prin care un om poate fi prețuit.

11 noiembrie 2015. Ultimul act al unei vieți trăite departe de România

La 11 noiembrie 2015, Mariella Petrescu se stingea din viață la Philadelphia, în Pennsylvania.

Avea 72 de ani.

Necrologul american a fost publicat sub numele Mariella Livolsi.

Slujba de înmormântare a fost programată pentru 17 noiembrie 2015, iar locul de odihnă menționat în document este Resurrection Cemetery, din Pennsylvania.

Nu există în sursele verificate informații medicale suficiente pentru a stabili cauza decesului.

Dar există ceva care impresionează mai mult decât o explicație medicală.

Felul în care două lumi diferite au păstrat amintirea aceleiași femei.

În România, Mariella Petrescu rămânea Păcălița, Raluca sau Alice.

În America, Mariella Livolsi era soție, mătușă, mamă vitregă și bunică.

Două nume.

Două țări.

Două capitole ale unei singure existențe.

Unul păstrat pe peliculă, în fotografii și în amintirile spectatorilor.

Celălalt, trăit departe de privirile publicului, printre oameni care au cunoscut-o nu pentru celebritatea sa, ci pentru locul pe care îl ocupa în viețile lor.

La despărțirea definitivă, nu reflectoarele cinematografelor i-au luminat drumul, ci amintirea celor apropiați.

Iar aceasta este o formă de recunoaștere pe care nici măcar trecerea timpului nu o poate lipsi de valoare.

Frumusețea trece. Talentul rămâne. Dar oamenii nu ar trebui uitați.

Au trecut 11 ani de la moartea Mariellăi Petrescu.

Și mai bine de jumătate de secol de când chipul ei fermecător apărea pe marile ecrane ale României.

Între timp, lumea s-a schimbat.

Cinematografele de altădată au dispărut ori s-au transformat. Generațiile de spectatori au îmbătrânit. Mulți dintre actorii alături de care Mariella a jucat nu mai sunt nici ei printre noi.

Sebastian Papaiani, partenerul său din „Păcală”, s-a stins în 2016.

Geo Saizescu, regizorul care a distribuit-o în filme atât de iubite, plecase dintre noi în 2013.

Dar filmele au rămas.

Și, odată cu ele, o parte din sufletul unei generații.

Poate că într-o seară, undeva într-o casă din România, cineva va revedea „Păcală”.

Va râde la întâmplările personajului interpretat de Sebastian Papaiani.

O va privi pe Păcălița.

Și poate că, pentru câteva clipe, își va aminti de Mariella Petrescu.

De tânăra aceea frumoasă, cu un talent atât de promițător, care a intrat în lumea cinematografiei românești și a plecat înainte să îi aflăm toate posibilitățile.

Este firesc să regretăm rolurile pe care nu le-a mai jucat.

Este firesc să ne întrebăm ce ar fi putut deveni.

Dar este la fel de important să îi respectăm alegerea de a-și trăi viața dincolo de lumina reflectoarelor.

Pentru că artiștii nu ne aparțin.

Ne aparțin doar emoțiile pe care ni le-au dăruit.

Iar Mariella Petrescu ne-a dăruit ceva prețios: frumusețea unor clipe care, datorită cinematografiei, nu vor îmbătrâni niciodată.

Poate că adevăratul regret nu este că Mariella Petrescu a plecat din România.

Poate că adevăratul regret este că România nu a știut să își păstreze suficient de vie amintirea unei artiste care a făcut-o, cândva, să zâmbească.

Și, dacă există o nedreptate pe care timpul o săvârșește față de oameni, aceea este uitarea.

Astăzi, la 11 ani de la dispariția ei, încercăm să îndreptăm, măcar puțin, această nedreptate.

Nu printr-un omagiu adus doar frumuseții sale.

Ci printr-o amintire a talentului, a sensibilității, a tinereții și a omului din spatele personajelor.

Mariella Petrescu a părăsit scena vieții la 11 noiembrie 2015.

Dar, undeva, într-un film românesc, Păcălița încă zâmbește.

Și, de fiecare dată când cineva îi răspunde cu un zâmbet, o mică parte din Mariella se întoarce acasă.

Dumnezeu să o odihnească în pace!