IICCMER reia, după 14 ani, solicitarea de retragere a monumentului din Grădina Icoanei, invocând rolul poetului în propaganda ceaușistă. Andrei Păunescu răspunde cu un poem critic la adresa comunismului. Documentele arată însă o biografie care nu încape nici în canonizare, nici într-o condamnare sumară.
O nouă dispută despre memorie, comunism și dreptul unei societăți de a-și păstra monumentele a izbucnit în jurul lui Adrian Păunescu.
Andrei Păunescu a anunțat, pe pagina sa de Facebook, că „vor să dea jos statuia tatălui meu și al Generației în Blugi”, aflată în Grădina Icoanei din București. Potrivit fiului poetului, motivul ar fi acuzația că Adrian Păunescu „ar fi slujit totalitarismul, comunismul”.
Ca răspuns, Andrei Păunescu publică poemul „E prea lung drumul până-n comunism”, pe care îl datează în 1979, și întreabă cine a mai scris și publicat în România, înainte de 1989, texte atât de directe împotriva regimului.
Mesajul său este emoțional, dar pornește de la un fapt real: există o solicitare oficială privind îndepărtarea monumentului.
Cine vrea, de fapt, să fie scos bustul
Solicitarea vine din partea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc — IICCMER.
La 24 iulie 2026, Institutul a cerut „autorităților competente” retragerea din spațiul public a monumentului dedicat lui Adrian Păunescu, amplasat în Parcul Grădina Icoanei din Sectorul 2 al Capitalei. Nu este o inițiativă apărută acum: IICCMER reia o poziție exprimată în 2012, când s-a opus chiar inaugurării bustului.
Monumentul este, mai precis, un bust din bronz, realizat de sculptorii Ion Deac Bistrița și Dragoș Neagoe. A fost inaugurat în mai 2012, în timpul mandatului primarului Sectorului 2 Neculai Onțanu. IICCMER ceruse atunci Primăriei să renunțe la proiect, pe care îl calificase drept un „gest iresponsabil”, dar ceremonia a avut loc, iar bustul a rămas în parc timp de 14 ani.
Trebuie făcută însă o distincție esențială: IICCMER a cerut retragerea monumentului, dar nu îl poate demonta prin simpla publicare a comunicatului. În informațiile publice verificate nu apare, deocamdată, o hotărâre administrativă de îndepărtare, un termen sau o procedură declanșată. Eventuala decizie aparține autorităților care administrează spațiul public.
Prin urmare, afirmația lui Andrei Păunescu — „vor să dea jos statuia” — descrie corect existența unei cereri instituționale, dar nu înseamnă că demontarea a fost deja hotărâtă.
Argumentele IICCMER împotriva monumentului
Institutul precizează că nu contestă valoarea literară a operei lui Adrian Păunescu. Problema ridicată este alta: amplasarea și păstrarea unui monument într-un parc public ar reprezenta o formă de recunoaștere oficială, care trebuie raportată la întreaga biografie publică a celui omagiat, nu numai la poeziile sale.
IICCMER invocă patru argumente principale:
Adrian Păunescu a condus revista „Flacăra” și a fondat Cenaclul Flacăra, manifestări desfășurate în cadrul instituțional controlat de regimul comunist.
Prin aceste activități, susține Institutul, poetul ar fi contribuit la promovarea ideologiei oficiale și la consolidarea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu.
Omagierea sa în spațiul public ar fi incompatibilă cu respectul datorat victimelor dictaturii comuniste.
Păstrarea monumentului ar putea alimenta nostalgia față de comunism și ar estompa responsabilitatea personalităților implicate în mecanismele propagandistice ale regimului.
Această evaluare nu aparține numai actualei conduceri a IICCMER. Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste a descris Cenaclul Flacăra drept un mecanism prin care energia și nevoia de libertate ale tinerilor erau integrate într-un spectacol care reafirma autoritatea conducătorului. Concluzia raportului a fost extrem de severă: „Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei și regimului lui Ceaușescu.”
Președintele executiv al IICCMER, Daniel Șandru, a susținut într-un interviu acordat Europei Libere că, dincolo de aparenta independență culturală, Cenaclul a sfârșit prin a servi obiectivele ideologice ale regimului comunist și puterea simbolică a lui Nicolae Ceaușescu. (Europa Liberă România)
Acestea sunt argumentele istorice pe care Institutul își fundamentează solicitarea. Nu sunt însă echivalente, prin ele însele, cu o obligație legală automată de demolare.
Replica lui Andrei Păunescu: poemul care atacă însăși promisiunea comunistă
Andrei Păunescu nu răspunde cu o simplă declarație de familie. El aduce în discuție un text care contrazice imaginea unui autor preocupat exclusiv de glorificarea regimului.
Poemul „E prea lung drumul până-n comunism” vorbește despre foame, crize, umilință, manipularea unei lumi disperate și transformarea comunismului într-un „vis programat”. Versurile despre pilonii comunismului care cresc „pe osul nostru” sunt greu de interpretat ca elogiu adus sistemului.
Textul constituie o dovadă că Adrian Păunescu a formulat și critici grave la adresa realității comuniste. Nu demonstrează însă, singur, că întreaga sa activitate a fost anticomunistă sau că poetul ar putea fi considerat disident în sensul istoric al termenului.
Există și o mică neconcordanță pe care rigoarea jurnalistică obligă să o semnaleze. În postarea actuală, Andrei Păunescu datează poemul în 1979. În descrierea unui material publicat în 2021 pe propriul său canal oficial, același text este datat 1980. Sursele online consultate nu oferă o reproducere a primei apariții editoriale care să stabilească fără dubiu anul publicării.
Există însă o mărturie independentă potrivit căreia poemul era cântat într-un spectacol studențesc din aprilie 1984, unde era perceput drept un text riscant pentru acea perioadă. Așadar, indiferent dacă a fost scris în 1979 sau 1980, existența și circulația sa înainte de căderea regimului nu sunt o invenție postcomunistă. (Adevărul)
Profilurile biografice publicate de Radio România amintesc și poemul „Analfabeții”, publicat în revista „Flacăra” în 1980, ca exemplu de critică adresată puterii. Aceleași surse notează că, după tragedia de la spectacolul din Ploiești din 1985, Cenaclul a fost interzis, iar Păunescu a fost îndepărtat de la conducerea revistei. (romania-actualitati.ro)
Mărturisirea lui Adrian Păunescu care complică ambele tabere
Poate cea mai importantă probă a acestei discuții vine chiar de la Adrian Păunescu.
Într-o declarație rostită în Senatul României la 8 noiembrie 2004, poetul a recunoscut fără echivoc:
„Am lăudat pe Nicolae Ceaușescu pentru faptele sale de construcție și pentru politica sa de independență națională…”
Imediat după această recunoaștere, Păunescu a recitat poemul „E prea lung drumul până-n comunism”, pentru a demonstra că scrisese și texte ostile dogmei și realităților regimului.
Această declarație autentică demontează ambele simplificări.
Adrian Păunescu l-a lăudat pe Nicolae Ceaușescu și a participat la mecanismul public de legitimare a regimului. Nu este o invenție a IICCMER și nici o acuzație construită după moartea poetului. El însuși a recunoscut acest lucru.
Dar tot el a scris și texte dure despre foame, frică, incompetență, degradarea socială și eșecul promisiunii comuniste. Nici această parte nu poate fi eliminată din biografia sa doar pentru că nu se potrivește verdictului acuzării.
Propagandist sau voce a unei generații?
Răspunsul istoric onest este incomod: a fost, în momente și proporții diferite, amândouă.
Cenaclul Flacăra a funcționat în limitele permise de regimul comunist și a inclus elogii adresate conducerii. În același timp, pentru milioane de tineri, a constituit unul dintre puținele spații în care puteau asculta muzică folk și rock, poezie, teme patriotice și mesaje care păreau mai vii decât propaganda oficială obișnuită.
Florian Pittiș explica succesul Cenaclului prin nevoia reală de lirism, exprimare și libertate a tinerilor unei epoci în care asemenea forme culturale erau restrânse. Numeroși artiști importanți și-au început sau consolidat cariera în jurul Cenaclului Flacăra. Această moștenire culturală nu poate fi redusă integral la propaganda regimului, după cum nici componenta propagandistică nu poate fi ștearsă prin invocarea cântecelor și poeziilor iubite de public.
Un poem critic nu transformă automat un autor privilegiat de sistem într-un disident. Dar nici odele adresate conducătorului nu anulează toate textele critice, valoarea literară și influența culturală asupra unei generații.
Demontarea monumentului sau asumarea întregului adevăr?
IICCMER are dreptul și obligația instituțională de a readuce în discuție rolul personalităților care au susținut propaganda comunistă. Andrei Păunescu are, la rândul său, dreptul de a arăta că biografia tatălui său nu se reduce la odele dedicate lui Ceaușescu.
Dar între canonizarea necondiționată și demolarea monumentului există o soluție mai matură: contextualizarea.
Lângă bust ar putea fi instalată o placă explicativă care să prezinte întregul parcurs: poetul și opera sa, fenomenul „Generației în Blugi”, artiștii promovați prin Cenaclul Flacăra, textele critice publicate înainte de 1989, dar și elogiile adresate lui Nicolae Ceaușescu și integrarea manifestărilor în sistemul cultural al regimului.
Un asemenea demers nu l-ar transforma pe Adrian Păunescu nici în erou anticomunist, nici într-un simplu executant lipsit de operă și conștiință. L-ar prezenta așa cum a fost: o personalitate uriașă, contradictorie, prinsă între talent, putere, compromis, revoltă și nevoia de a vorbi unei generații.
O societate matură nu-și vindecă trecutul distrugând toate simbolurile controversate și nici refuzând să le explice. Istoria nu trebuie demolată. Trebuie spusă până la capăt.
