Se spune adesea, cu solemnitate și aer de democrație matură, că „nimeni nu e mai presus de lege”. Este mantra prin care justiția își afirmă autoritatea și își legitimează puterea. Dar, dacă te întâmplă să trăiești în Prahova, vei descoperi rapid că deviza suferă o corecție de teren: „unii sunt mai presus decât ceilalți – mai ales dacă le repari mașina cu angajații instanței.”
Cazul judecătorului Vasile Alin Ene, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, este definitoriu pentru această realitate distorsionată.
Pe 20 februarie 2025, două figuri aparent obișnuite, un muncitor și un șofer angajați ai Judecătoriei Ploiești, au fost surprinși în timp ce schimbau roata mașinii personale a domnului judecător Ene. Nu într-un service auto, nu în afara orelor de program, nu în baza vreunui contract de prestări servicii, ci în plină zi, în incinta instanței, în văzul camerelor de supraveghere.
Imaginile au fost făcute publice de Intransigent, care, în baza probelor video, a formulat o sesizare oficială către Inspecția Judiciară. Dincolo de absurdul situației, cazul a ridicat o întrebare legitimă: în ce măsură funcția de magistrat conferă dreptul de a utiliza personalul instanței pentru nevoi personale?
La această întrebare, însă, autoritățile judiciare au răspuns sec, apatic și, mai ales, insultător pentru orice cetățean onest: nu s-a întâmplat nimic.
Nici anchetă, nici răspundere disciplinară, nici suspendare temporară, nici măcar o avertizare. Doar o rezoluție de clasare, redactată în stilul incolor și evasiv cu care ne-au obișnuit instituțiile ce protejează sistemul, nu legea. O instituție care avea datoria să vegheze asupra respectării conduitei magistraților – Inspecția Judiciară – a preferat să întoarcă privirea, să banalizeze evidența și să acopere fapta cu o pătură groasă de nepăsare.
Dar problema nu este doar legală. Este profund morală, instituțională și simbolică. Când o instanță de judecată se transformă, fără jenă, într-un service auto ad-hoc pentru un judecător cu relații la vârf, nu mai vorbim despre o întâmplare bizară, ci despre simptomele unei putreziciuni de sistem.
Citește și: Vasile Alin Ene de la CSM, alias Tano Cariddi de Prahova și roata care a scos Justiția de pe axul legii
Când închid ochii, inspectorii deschid portierele impunității
Inspectorii n-au văzut nimic. Sau, mai exact, n-au vrut să vadă. Într-o țară în care cetățenii simpli sunt trași la răspundere pentru orice deviere de la litera legii, în care birocrația apasă și un simplu dosar cu șină îți poate bloca viața, în justiția română, când e vorba de un individ pe numele lui Vasile Alin Ene, ochii se închid, iar dosarul se clasează.
Sesizarea transmisă de Alianța pentru Drepturile Omului din România era cât se poate de clară: un posibil abuz în serviciu, folosirea resurselor umane și logistice ale instanței în scopuri personale, încălcarea flagrantă a eticii și demnității funcției de magistrat. Dar Inspecția Judiciară, prin vocea doamnei judecător Alina Andreescu, a ales calea familiară și rușinoasă: clasarea.
Motivarea? Asemănătoare unei glume sinistre scrise în limbaj de lemn:
„Nu rezultă indicii temeinice privind încălcarea dispozițiilor legale.”
Cu alte cuvinte, filmarea există, dar nu „rezultă” nimic. Faptele sunt clare, dar indiciile lipsesc. Judecătorul este proprietarul mașinii, angajații sunt ai instanței, locul este în incinta instituției publice, momentul este în timpul programului – dar pentru Inspecția Judiciară, totul este o coincidență perfectă. O roată schimbată din bunăvoință colegială, probabil, fără niciun ordin, fără niciun abuz, fără niciun interes.
Într-un alt pasaj care insultă inteligența oricărui cititor, se notează în rezoluție:
„ În primul rând, nu se poate reține că magistratul vizat ar fi avut vreo contribuție în demersul de a fi schimbat roata la autoturismul din imagine.”
Este exact ca și cum ai surprinde un funcționar în timp ce își face cumpărăturile cu mașina instituției, iar anchetatorul ar concluziona că „simpla urcare în autoturism nu este suficientă pentru a dovedi uzul personal”.
Să fim serioși. Doar nu s-a dus judecatorul la foștii săi subalterni ca să pună el mâna pe roată…
Avem imaginea, avem momentul, avem protagoniștii și avem contextul – dar ceea ce ne lipsește este voința de a spune adevărul și, mai ales, de a-l sancționa. Iar această lipsă de voință nu este o neglijență, ci o complicitate. O complicitate instituționalizată, cultivată în ani de tăcere, relații, grade și protecții încrucișate.
Nu e prima oară când vedem mai mult decât văd inspectorii. Nu e nici ultima. Dar nivelul de sfidare publică pe care îl atinge această clasare este greu de comparat cu altceva. A ignora evidența nu mai este un accident – a devenit politica oficială a Inspecției Judiciare când e vorba de „ai lor.”
În următorul capitol vom arăta de ce această clasare încalcă legea, care sunt articolele neglijate, și de ce doamna Andreescu ar trebui să răspundă disciplinar, nu să claseze disciplinar.
Ce spune legea și de ce tăcerea Inspectoratului e periculoasă?
Conform art. 271 lit. m) din Legea 303/2022, constituie abatere disciplinară:
m) folosirea funcţiei deţinute pentru a obţine un tratament favorabil din partea autorităţilor sau intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii;
Or, când un judecător utilizează – fie și indirect – personalul auxiliar pentru o chestiune privată (în speță, reparația unei roți), nu vorbim despre un favor? Nu despre o abatere de la etica profesională? Nu despre afectarea demnității funcției?
Dacă același lucru l-ar fi făcut un cetățean oarecare – să ceară unui angajat al unei instituții publice să-i rezolve treburile personale – ar fi urmat sancțiuni, anchete, ba poate și dosar penal. Dar când o face d-ul Ene, totul devine brusc neînsemnat, irelevant, și, mai nou, „neîntrunit în latura obiectivă a abaterii disciplinare”.
Mai simplu spus: când ești sus-pus, nu ești și tras la răspundere. Până într-o zi.
Pe cine apără, de fapt, Inspecția Judiciară?
Nu e o întrebare retorică. E întrebarea care ar trebui să răsune în mintea fiecărui cetățean care mai are o urmă de încredere în corectitudinea sistemului judiciar. Pentru că atunci când imaginile sunt clare, faptele sunt evidente, iar Inspecția Judiciară alege să claseze o sesizare justificată, nu mai vorbim despre neputință. Vorbim despre protecție. Despre mușamalizare. Despre obediență față de clanul roților schimbate cu angajați publici.
Din rezoluția semnată cu mână sigură de judecătoarea Alina Andreescu reiese limpede un singur lucru: nu contează ce vezi, ci ce aleg ei să interpreteze. Iar interpretarea de serviciu, în acest caz, este demnă de un sketch de comedie absurdă.
Aflăm cu stupoare din aceeași rezoluție că „eventualele acțiuni ale angajaților nu intră în competența Inspecției”. De parcă sesizarea nu viza comportamentul judecătorului, ci fișa postului șoferului.
Iar dacă domnul Ene n-a semnat un proces-verbal prin care să ordone schimbarea roții, atunci, în logica Inspectoratului, înseamnă că n-a existat. Caz clasic de „nu e ce pare”, cum le place unora să spună când sunt prinși cu mâța-n sac.
Aici trebuie să ne oprim. Nu pentru că e greu de înțeles, ci pentru că e greu de acceptat.
Sesizarea nu viza „eventualele acțiuni ale angajaților”. Nu ne interesa dacă șoferul a avut șurubelnița potrivită sau dacă muncitorul a respectat normele de protecție a muncii. Sesizarea se referea la un judecător care a beneficiat, în mod direct, de munca subalternilor săi pentru un interes personal. Adică exact zona de competență a Inspecției Judiciare.
Dar iată cum, printr-un exercițiu de prestidigitație birocratică, doamna Andreescu disociază complet acțiunea de autor. Dacă domnul Ene n-a semnat un proces-verbal, n-a dat un ordin scris, n-a lăsat un bilețel cu rugămintea de a i se schimba roata – atunci, în logica Inspecției, nu există nicio vinovăție.
E ca și cum ai prinde un copil cu mâinile în borcanul cu dulceață și ai fi convins că n-a gustat, doar pentru că nu există probe scrise. Nu e ce pare!, ni se spune. De parcă doar cei proști mai cred în ceea ce văd.
Această absolvire de facto a unui membru CSM nu e doar o jignire la adresa legii, ci și o sfidare cinică a oricărui demers de control real în justiție. Este, în același timp, un semnal transmis altor magistrați: dacă ești în cercul potrivit, nu contează ce faci, ci cât de bine ești protejat.
Iar Inspecția Judiciară, în acest caz, nu a fost câinele de pază al Justiției, ci gardianul privilegiilor ilegale.
Justiția, cu roțile-n aer și reputația în drum
Când un sistem în care justiția ar trebui să fie o garanție devine, treptat, o formă fără fond, ne întrebăm: ce a mai rămas din ideea de echitate? Poate o roată schimbată în tăcere. Poate o rezoluție scrisă cu cerneală sterilă, dar care murdărește profund ideea de integritate.
Judecătorul Vasile Alin Ene, personaj recurent în paginile cronicei judiciare prahovene, a devenit – voit sau nu – simbolul unei justiții care merge cu avariile aprinse. Nu e prima dată când se află în centrul unei controverse, dar e, poate, cea mai banală și totuși cea mai grăitoare dintre ele: schimbarea unei roți de mașină cu sprijinul angajaților instanței.
O banalitate transformată în complicitate.
Inspecția Judiciară nu a considerat fapta ca fiind relevantă disciplinar. Nu pentru că n-ar fi fost adevărată, ci pentru că nu se vede pe hârtie. Nu există ordin scris? Nu există vină. De parcă legea morală și responsabilitatea funcției publice s-ar măsura în parafe și ștampile.
Dacă ești „cine trebuie”, nu contează ce faci – ci doar ce nu pot demonstra ceilalți.
Aceasta este, de fapt, filosofia de clasare a Inspecției Judiciare în cazul Ene. O filozofie periculoasă, care subminează încrederea publicului, descurajează sesizările și întărește sentimentul că justiția are ochi, dar nu vrea să-i folosească atunci când privește înspre ai ei.
Când imaginea unui magistrat devine mai importantă decât adevărul, când o ilegalitate evidentă e îngropată sub neîndeplinirea „laturii obiective a abaterii”, atunci nu mai vorbim despre dreptate. Ci despre simulacrul ei.
Așa arată complicitatea administrativă: elegantă, birocratică, semnată cu pixul rece al unei instituții care și-a uitat rolul.
Și tot așa se clatină roata unei justiții care ar fi trebuit să meargă pe verticala legii – dar care, în Prahova, pare să alunece cu roțile-n aer și reputația-n drum.
Alianța pentru Drepturile Omului din România va depune o contestație împotriva rezoluției de clasare, solicitând relansarea anchetei și aplicarea legii în mod egal pentru toți.
Cât despre judecătorul Ene și roata buclucașă? Rămâne în istorie drept un caz simplu, dar simbolic, în care două mâini muncite au fost mai puternice decât zece pagini de lege.
Pentru că în România, Justiția e în service. Iar roata se învârte, dar numai într-o direcție.
