Felix Bulearcă a ieșit la rampă cu solemnitatea funcționarului care a descoperit, brusc, că România trebuie salvată chiar de cei care o administrează prost de ani întregi. Cu glasul grav al politicianului care vorbește de parcă ține în palmă nu un mandat de deputat, ci însăși respirația economiei naționale, domnia sa ne anunță că „responsabilitatea față de români trebuie să primeze”. Ce frază minunată. Atât de minunată, încât aproape că nu mai vezi realitatea din spatele ei: aceeași clasă politică îmbrăcată festiv în cuvinte curate, peste aceleași mâini murdare de neputință, oportunism și propagandă lustruită.
Domnul Bulearcă vorbește despre responsabilitate ca și cum România ar fi fost până azi administrată de niște călugări contabili, nu de partide care au tratat bugetul ca pe o vacă de muls, fondurile europene ca pe trofee de campanie și „reforma” ca pe un cuvânt de pus în comunicate, nu în fapte. Când îl auzi spunând că reformele „încep să producă efecte concrete”, te uiți instinctiv în jur: unde-s, domnule, efectele? La raft? În facturi? În buzunarul românului care plătește mai mult, suportă mai mult și primește, în schimb, aceeași lecție ținută cu degetul ridicat de la tribună?
Are și un ton de diriginte național: PSD să nu facă, PSD să nu dreagă, PSD să nu arunce țara în criză. Foarte frumos. Numai că în România, când un politician începe să țipe despre „crize artificiale”, de regulă o face din mijlocul decorului pe care chiar el l-a ajutat să se clatine. Iar când invocă „sacrificiile românilor”, o face cu aerul aceluia care privește postul altora din lojă, cu cateringul la doi pași. Poporul strânge cureaua, iar politicianul ține discursul despre noblețea curelei.
Și apoi vine apocalipsa de serviciu, scoasă din sertarul clasic al panicii convenabile: pierdem PNRR, cade leul, sar prețurile, cresc dobânzile, mor IMM-urile și se stinge lumina în republică, dacă PSD face pasul greșit. Poate că unele riscuri sunt reale în caz de instabilitate, pe un fond economic deja fragil și cu presiuni pe deficit și fonduri europene. Dar la politicienii români există un obicei scârbavnic: transformă orice analiză în șantaj emoțional și orice avertisment în bâtă de partid. Nu mai guvernează cu argumente, ci cu spaime puse în powerpoint și livrate la microfon ca revelație economică.
Citește și: ”Dinamitezi România?” Liderii din Prahova reacționează la posibila ieșire a PSD de la guvernare
Mircea Roșca și teatrul ieftin al stabilității cu preț de dezastru
PSD n-a fost nevinovat, dar nici poporul nu poate fi sacrificat la infinit
USR, partidul care s-a vândut ani de zile drept detergentul moral al politicii, ajunge astfel să vorbească exact ca bătrânii maeștri ai combinației: dacă nu rămâneți cuminți în banca guvernării, vine prăpădul. Ce noblețe! Ce verticalitate! Ce parfum de circulară administrativă în fraze care se voiau istorice! În loc să vedem un deputat care taie minciuna cu bisturiul, vedem încă un purtător de cuvânt al fricii oficiale, încă un contabil de catastrofe ipotetice, încă un actor care joacă rolul omului responsabil într-o piesă scrisă de impostură și regizată de interesul de partid.
Domnul Bulearcă ne spune și că USR nu va mai susține refacerea unei majorități cu PSD dacă social-democrații votează o moțiune de cenzură alături de AUR. Sună tare, bărbătește, principial. Numai că politica românească a transformat de mult „niciodată” în adverb de weekend. Azi e linie roșie, mâine e compromis matur, poimâine e stabilitate în interes național. La noi, principiul rezistă până la prima împărțire de ministere, după care se retrage discret din sală, lăsând loc realismului politic, acea formă elegantă prin care trădarea devine strategie.
Felix Bulearcă nu vorbește, de fapt, despre români. Îi folosește. Îi pune pe post de scut lexical, de recuzită morală, de pretext superior în războiul dintre partide care se urăsc pe ecran și se negociază în culise. „Responsabilitatea față de români” e formula magică prin care politicianul încearcă să-și parfumeze interesul. Numai că deodorantul ăsta verbal nu mai acoperă mirosul vechi al politicii românești: putere, panică, prefăcătorie.
Adevărul, crud și urât, e că românii nu mai au nevoie de predici despre responsabilitate din partea unor oameni care au făcut din criză un decor permanent și din sacrificiul public o monedă de schimb. Ei nu mai vor profesori de morală cu carnet de partid. Vor rezultate. Vor onestitate. Vor decență. Vor să nu mai fie amenințați, de fiecare dată când partidele se ceartă la ciolan, că se sfârșește economia dacă nu înghit iar, cuminți, aceeași ciorbă reîncălzită a stabilității.
Felix Bulearcă a vrut să pară vocea lucidă a momentului. A ieșit, în schimb, ca un casier al panicii guvernamentale, un recitator disciplinat al textului despre dezastru iminent, un funcționar al fricii care cere poporului să respecte solemn jocul unor partide incapabile să inspire încredere fără să invoce amenințarea.
Pe românește: încă un politician care a confundat responsabilitatea cu obediența, reforma cu sloganul și interesul public cu interesul de coaliție.
