Bogdan Toader a descoperit, în sfârșit, ceea ce românii simt de luni întregi în buzunar: că atunci când lucrurile nu mai funcționează, trebuie să ai curajul să spui „ajunge”. Frumos. Emoționant. Aproape eroic. Numai că, în cazul PSD, acest „ajunge” vine cu întârzierea clasică a politicianului român care intră în sală după incendiu și cere, grav, să se constate că miroase a fum.
Să ne înțelegem. PSD n-are voie să pozeze în fecioară fiscală scoasă la protest de austeritatea altora. Nu. PSD are și el degetele adânc în aluatul din care s-a copt pâinea mucegăită a risipei bugetare. Cât a fost la putere, a înțeles banul public în stilul vechii aristocrații de partid: pentru clientelă, pentru sinecuri, pentru împărțeli, pentru spoială de investiții și pentru acea sportivă tradiție românească de a confunda bugetul statului cu buzunarul lărgit al puterii. România n-a ajuns la marginea prăpastiei din vina unui singur partid, iar PSD nu poate veni azi îmbrăcat în pompier după ce ani la rând a umblat cu bidonul prin clădire.
Dar tocmai aici începe ipocrizia adversarilor lui Toader. Aceea de a scoate mereu registrul vechilor păcate ale PSD ca pretext pentru a-l ține legat de o guvernare care sărăcește poporul cu morga rece a reformei inevitabile. Da, PSD a greșit. Da, PSD a mâncat și el cu polonicul. Da, PSD a contribuit la umflarea statului, la confuzia dintre administrație și pradă, dintre protecție socială și pomeni cu interes electoral. Dar faptul că ai fost complice ieri nu te obligă să rămâi mut azi, când nota de plată a „disciplinei” e achitată de pensionar, de salariat, de mic antreprenor și de omul care nu mai cumpără viață, ci supraviețuire la reducere.
Citește articolul din Observatorul Prahovean cu declarațiile liderilor politici locali: ”Dinamitezi România?” Liderii din Prahova reacționează la posibila ieșire a PSD de la guvernare
Urmează două pamflete, unul despre declarația lui Mircea Roșca(PNL) și unul despre declarația băiatului de securist, acum deputat, Felix Bulearcă(USR). Până atunci citește continuarea acestui pamflet.
Ilie Bolojan și ai lui au “dăruit” românilor austeritatea ca pe o lecție de maturitate. Numai că lecția asta e predată, ca de obicei, de la catedră, niciodată din bancă. Poporului i se cere să strângă cureaua până îi intră în coaste, în timp ce clasa politică vorbește despre „responsabilitate” cu burta instituțională plină. Iar când sărăcirea e împachetată în powerpoint, în grafice și în grimase de gravitate tehnocrată, ni se spune să aplaudăm că suferim european.
Bogdan Toader are dreptate doar pe jumătate, iar jumătatea asta e tocmai cea care doare: „ajunge” trebuia spus mai devreme. Mult mai devreme. Trebuia spus când au început măsurile care strivesc veniturile și îngheață speranța. Trebuia spus când „stabilitatea” a devenit sinonim cu stoarcerea cetățeanului. Trebuia spus înainte ca PSD să stea la masa puterii cu aerul mesenicului indignat, dar cu furculița încă în mână. Curajul tardiv al PSD seamănă prea mult cu revolta omului care se ridică de la ospăț abia când vine nota de plată și descoperă, șocat, că trebuie să contribuie.
Și totuși, chiar și așa, ieșirea de la guvernare nu mai e un capriciu, ci o necesitate politică și morală. Nu pentru că PSD s-ar fi convertit brusc la iubirea de popor. Nu pentru că Bogdan Toader ar fi devenit tribunul săracilor. Ci pentru că e o prostie monumentală să rămâi captiv în contabilitatea păcatelor trecute ale PSD și să refuzi evidența prezentului, pentru că oamenii sunt tot mai săraci, tot mai obosiți, tot mai împinși să plătească pentru experimentele unei puteri care le cere sacrificii cu zâmbetul rece al executantului convins că durerea altuia e o cifră acceptabilă.
A-l critica pe Toader pentru ce-a făcut PSD în trecut e legitim. A folosi trecutul ca să justifici tăcerea în fața mizeriei de azi e însă o formă de complicitate parfumată în moralism. Cine spune: „Da, dar și PSD…” în timp ce omul se afundă în lipsuri seamănă cu doctorul care, în loc să oprească hemoragia, ține pacientului o lecție despre alimentația greșită din ultimii cinci ani.
Bogdan Toader n-ar trebui aplaudat ca salvator. Nici PSD nu merită spălat cu buretele uitării. Dar nici ținut în guvernare ca să spele cu obrazul lui niște măsuri care usucă țara de jos în sus. Adevărul e mai simplu și mai murdar: PSD a stat prea mult. A tăcut prea mult. A înghițit prea mult, din motive care nu mai are rost să fie discutate, în această guvernare. Dar dacă acum, fie și târziu, înțelege că nu mai poți rămâne lipit de o putere care cere poporului sânge rece și frigider cald, atunci „ajunge” nu mai e doar o vorbă de presă. E minimul de decență rămas într-o politică ce și-a pierdut de mult rușinea.
Pe românește spus… PSD a fost parte din boală, dar asta nu înseamnă că trebuie ținut cu forța lângă medicul care omoară pacientul în numele tratamentului. Declarația lui Toader despre retragerea sprijinului politic și contextul disputei privind ieșirea PSD de la guvernare sunt consemnate explicit în articolul invocat.
