Există un tip de personaj care nu intră în casele oamenilor pe horn, ci pe ușa din spate a bugetului a fiecărui cetățean, cu pixul în mână și cu aerul acela grav, de om care știe el mai bine, un Grinch real, cu blană, fără mască, are râsul caricatural hidos și o convingere rece că viața se poate regla dintr-o coloană de Excel și că suferința, dacă e distribuită uniform, devine virtute fiscală.
Acest Grinch nu urăște Crăciunul, Doamne ferește. El îl „optimizează”. Îl face mai suplu, mai eficient, mai responsabil. Taie din colindele inutile, elimină excesul de lumină, raționalizează bucuria și reduce căldura la nivel sustenabil. Nu pentru că ar fi rău, ci pentru că „nu se mai poate altfel”.
Ilie Bolojan, căci despre el este vorba, a intrat în iarnă nu cu clopoței, ci cu calcule. Nu cu urări, ci cu tabele. Nu cu „Sărbători fericite”, ci cu „nu mai sunt bani”. Și, asemenea unui Grinch modern, cu cravată corect strânsă și privire de funcționar convins de propria virtute, a pornit să salveze statul… de cetățeni.
Nu e un personaj zgomotos acest Ilie Bolojan. Nu urlă. Nu se isterizează. Nu promite paradisuri, nici n-ar avea cum. Doar își arcuiește sprâncenele ca un Angry Birds, âși arcuiește vocea si … explică. Explică de ce trebuie tăiat. Explică de ce e inevitabil. Explică de ce oamenii trebuie să mai strângă o dată cureaua, de parcă n-ar fi ajuns deja la os. Și explicând, taie. Calm. Metodic. Fără emoție. Ca un chirurg care a uitat că pacientul e viu.
În logica lui Ilie Bolojan, omul nu mai e om. E „cheltuială”. E „presiune bugetară”. E „derapaj”. Iar viața, cu nevoile ei proaste, cu mâncarea, căldura, transportul și speranța, devine o problemă de ajustare. Se ajustează prețul, se ajustează traiul, se ajustează așteptările. Până când oamenii ajung să nu mai aibă ce aștepta.
Pensiile speciale? Contractele umflate? Sinecurile cu pedigree politic? Acolo Grinch-ul bugetar nu ajunge. Acolo e „stabilitate”. Acolo e „echilibru instituțional”. Acolo e liniște. Ilie Bolojan nu fură Crăciunul din vilele încălzite. Îl ia din apartamentele unde lumina se stinge mai devreme, „preventiv”.
Și totul e făcut cu un aer de superioritate morală, de parcă sărăcirea populației ar fi un act de pedagogie națională. „Așa învață românii disciplina”, pare să spună fiecare măsură. Ca și cum lipsa banilor n-ar fi deja cea mai dură lecție pe care o știu.
Ilie Bolojan, probabil, nu se consideră Grinch. El se vede reformator. Un om serios într-o țară neserioasă. Doar că reforma lui seamănă suspect de mult cu o contabilitate fără suflet, în care cifrele sunt curate, iar viețile murdărite chiar de el, Grinch-ul de la Guvern. În care deficitul scade, dar speranța dispare. În care statul se întărește, iar oamenii se subțiază.
Și, poate cel mai grav, toate acestea se fac fără revoltă. Pentru că Ilie Bolojan a înțeles ceva esențial:â care spune că românul obosit nu mai protestează. Românul „înțelegător” acceptă. Acceptă frigul, acceptă scumpirile, acceptă explicațiile. Acceptă până când nu mai rămâne nimic de acceptat.
Și astfel, Crăciunul nu e furat dintr-odată. E luat bucățică cu bucățică, justificat, explicat, „responsabilizat”. Până când, într-o seară, cineva stinge lumina mai devreme, nu pentru că vrea, ci pentru că așa e corect bugetar, și își spune, cu un soi de resemnare matură, că poate anul viitor va fi mai bine.
Ilie Bolojan își va încheia iarna cu un buget mai ordonat, în mintea sa. Românii, cu niște sărbători mai goale, mai sărace ca niciodată.
Dar, în Excel, totul va arăta impecabil. Și, pentru un Grinch cu pretenții de creatură serioasă, asta e tot ce contează.
Grinch-ul zâmbește. Nu i-a crescut inima. I-a crescut doar convingerea că a avut dreptate, chiar dacă românii suferă din cauza măsurilor lui.
Și asta, de obicei, e mult mai periculos.
Acesta este un pamflet. Tratează-l ca atare și distribuie-l dacă ești de acord!
