De la anonimatul din Baroul Prahova la vârful CSM – teleportare profesională sau merit autentic?
Am vrut să văd și eu ca un jurnlist curios ce sunt, uneori, ce hram poartă președintele CSM, d-na Elena- Raluca Costache( cacofonia nu ne aparține) și când am văzut că e prahoveancă de-a mea am realizat că treaba e cu vitriol de republicancă. Mă deranjează foarte tare răspunsurile superficiale și arogante pe care le primesc de la CSM și indolența părtinitoare a celor de la Inspecția Judiciară, condusă de d-na general Roxana Petcu. Mai pe românește m-a luat capul și iată ce a ieșit…
Puţini ştiu azi că Elena-Raluca Costache, preşedinta Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), a fost, timp de 6 ani, avocat mai degrabă invizibil în Baroul Prahova. Cu un palmares de dosare asigurate din oficiu, pentru inculpaţi fără posibilităţi materiale, după cum ne spun sursele noastre, Costache n-a fost văzută nici prin pledoarii celebre, nici prin succese notabile.
Dar viaţa bate cariera. Iar din 2004, Costache face pasul spre magistratură cu o ascensiune demnă de legendă: judecător la Judecătoria Ploieşti, apoi Tribunalul Prahova, Curtea de Apel Bucureşti, preşedintă de secţie, vicepreşedintă de instanţă, membru CSM şi, cireaşa de pe togă: înălțare directă în fotoliul de lider suprem al magistraţilor români, la CSM.
Cariera Elenei Costache pare mai puţin un urcuş pe muntele Dreptăţii şi mai mult o escaladare cu scurtături strategice. Cu alte cuvinte, o traiectorie impecabilă pe hârtie, care pare că are multă hârtie semnată din birouri care contează.
Cu toată discreţia sa profesională din primii ani, Costache a intrat în atenţia sistemului judiciar nu prin performanţă remarcabilă, ci prin loialitate bine poziţionată. Se spune în breaslă că nu dosarele o recomandau, ci grupul. Iar grupul înseamnă un nume: Lia Savonea, cea care îl ține în brațe ca pe un nou născut, dornic să fie alăptat, pe marele judector Vasile Alin Ene, care, probabil, sub această protecție a ales că își creeze o rețea de influență în justiția Prahoveană, în primul rând.
În concluzie, debutul Elenei Costache nu e despre „femeia de fier a justiţiei”, ci despre „doamna care şi-a făcut bine temele”. Rămâne de văzut dacă, de pe vârful CSM, va face dreptate sau doar ordine între ai săi. Continuăm mai explicit…
Avocatura de-oficiu, magistratura de protocol: startul discret al unei cariere fulgerătoare
Despre începuturile Elenei-Raluca Costache nu s-a scris prea mult. Poate și pentru că nu prea era ce. În perioada 1998–2004, doamna activa ca avocat în Baroul Prahova. Activitate? Mai degrabă o prezență, și aceea selectivă — dosare de oficiu, mandate primite pentru inculpați fără posibilități, care nu-și permiteau un avocat ales. Nicio pledoarie notabilă, niciun dosar memorabil. Justiție discretă, pe tăcute, fără lumina reflectoarelor.
Dar cum-necum, în 2004 a făcut pasul în magistratură. Unii spun că a fost „norocul celor răbdători”, alții că a fost o recrutare atentă de sistem — genul de om fără stridențe, fără opinii bruște, dar cu potențial de ascensiune „controlabilă”.
Din oficiu, la oficiu: urcușul lin al judecătoarei în organigrama puterii
Judecătoria Ploiești i-a servit drept rampă de lansare. De-acolo, traseul a fost ca-n basmele administrative: Tribunalul Prahova, apoi Curtea de Apel București. Și nu oricum: președintă de secție, vicepreședintă, membră CSM, iar în 2025 – Președintă CSM.
Un carusel profesional care s-ar traduce, în limbajul lumii reale, prin: „E în cercul care trebuie.”
Desigur, nimeni nu poate contesta că a dat examene și a acumulat vechime. Dar e și greu să ignori faptul că parcursul s-a suprapus perfect peste traiectoria Liei Savonea, figura mamut a magistraturii conservatoare. Un drum bătătorit dinainte, pe care Elena-Raluca Costache a pășit cu grație birocratică.
Costache, croitoreasă de cariere: cazul Panioglu și arta eliminării colegilor incomozi
Dacă ar fi să alegem un moment simbolic al poziționării sale în „sistem”, acela ar fi cazul judecătoarei Daniela Panioglu. Colege de complet? La început, da. Până când sistemul a decis că Panioglu e… prea dreaptă. Iar atunci, Costache s-a transformat în misionară a răzbunării instituționale.
Potrivit surselor din Curtea de Apel București, doamna Costache a devenit dintr-odată foarte… mobilă. Cu pași calculați și bătăi la ușile colegilor, le explica de ce „Panioglu nu mai are ce căuta în magistratură”. Un gen de lobby în halat judiciar, fără șampanie, dar cu scop precis: epurarea.
Numai că, viața are umor. Panioglu a rămas magistrat. Iar Costache? A urcat. În fruntea CSM. O lecție despre cine știe să lupte… și cine știe să plieze.
De ce ai avea nevoie de un Harry Potter cu robă, când ai deja o judecătoare care face dosarele să dispară sau să se întoarcă de unde au plecat?
Judecătoarea Elena-Raluca Costache nu s-a mulțumit doar cu funcții administrative. A știut să se afirme și pe fondul unor decizii răsunătoare. Iar două cazuri au rămas ca niște ecouri care încă zgâlțâie arhiva memoriei publice:
Cazul Marian Goleac – „Baronul de sector” salvat prin subtilități constituționale
Goleac, omul de bază al primarului PSD Daniel Băluță, era acuzat de DNA de înșelăciune. Dar în loc de sentință, a primit… o a doua șansă. Completul Costache–Mihai a invocat decizia CCR 231/2021, privind nulitatea urmăririi penale în dosarele disjunse anchetate de un alt procuror decât cel inițial.
Tradus: ne-am uitat în cutiuța cu procedură și am găsit un nod în papură. Rechizitoriul s-a evaporat. Dosarul? Trimiteți-l înapoi la DNA.
Juridic, decizia se susține. Dar moral? Rămâne dilema: justiție aplicată sau salvare cu parașută legală?
Cazul Adrian Mladin – De la 8 ani cu executare la achitare definitivă
Fostul primar din Jilava, condamnat inițial la 8 ani pentru corupție, a fost achitat definitiv de același complet Costache–Mihai. Motivul? Fapta „nu există în lege”.
Sună brutal, dar motivarea instanței a fost clară: DNA a încurcat codurile, acuzând mită acolo unde era vorba de o firmă personală. În fond, n-a luat mită de la altcineva – doar de la sine însuși.
Lumea Justiției a aplaudat decizia ca pe un act de independență și curaj. Presa generalistă și o parte a opiniei publice au văzut altceva: încă o spălare în apel pentru un om politic cu conexiuni.
În ambele cazuri, Costache s-a poziționat ca un judecător care „respectă legea până la virgulă”. Dar în magistratură, și virgula poate schimba viața unui inculpat – sau imaginea unei întregi instanțe. Iar coincidența face ca deciziile de achitare ori restituire să-i vizeze, aproape exclusiv, pe „băieți deștepți” ai sistemului.
Costache și clanul Savonea – Magistratura ca rețea, nu ca meritocrație
Dacă urci în sistemul judiciar pe merit, ai nevoie de ani de muncă, examene, dosare grele și un dram de noroc. Dacă urci cu binecuvântarea Liei Savonea – fosta regină a CSM – ai nevoie doar de loialitate și de talentul de a încuviința din cap exact când trebuie.
Elena-Raluca Costache a dovedit ambele: carieră fără greșeală (la dosar), dar traseu perfect sincronizat cu gruparea Savonea (la context).
Nu a fost niciodată o voce vizibilă a reformei. Nici vreo victimă a sistemului. Dar a fost constantă în două lucruri: tăcere când se comit abuzuri și loialitate față de tabăra conservatoare.
La alegerile din 2022 pentru CSM, n-a fost prima opțiune a colegilor de la Curtea de Apel București. Ba chiar a avut nevoie de două tururi de vot și de o mobilizare suspect de eficientă din partea susținătorilor Liei Savonea. Până la urmă, a fost aleasă. Nu prin entuziasm general, ci printr-o coaliție discretă, dar disciplinată.
Savonea 2.0, doar cu alt nume
Costache nu e Savonea. Dar e modelul Savonea: sobru în aparență, dar activ în reglaje de sistem, impermeabil la critici, impenetrabil la reforme. E expresia „continuității” într-o justiție care, oficial, cere schimbare.
Iar alegerea sa ca președinte al CSM în 2024 – cu unanimitate – n-a fost un gest de admirație, ci un compromis între tabere. Oamenii sistemului știu să-și conserve pozițiile. Costache e garanția că nimic nu se clatină, indiferent cine greșește.
Surse din interiorul sistemului vorbesc despre apropierea strategică dintre Costache și alți magistrați de top percepuți ca „jucători” și nu simpli „slujitori ai legii”. Vorbim despre cei care știu pe cine să sune, când să tacă și cui să lase un loc liber la complet.
Pentru public, astea sunt speculații. Pentru sistem, e rețea. Pentru justiția independentă, e pericol.
SIIJ Reloaded – când independența se cere sub protecția unui parchet paralel
Ce faci când o instituție detestată de opinia publică, criticată de Comisia Europeană, GRECO și Comisia de la Veneția – adică fosta Secție Specială (SIIJ) – dispare? Dacă te cheamă Elena-Raluca Costache, îi schimbi pălăria, o pudrezi cu termeni precum „garanții”, „imparțialitate” și „echilibru” și o reambalezi ca „soluție de viitor”.
În proiectul ei de candidatură pentru CSM, actuala președintă spunea apăsat: „Avem nevoie de o instituție cu competențe exclusive pentru infracțiunile magistraților”. Adică exact ce a fost SIIJ, dar spus altfel – ca să nu ne sară în cap europenii. Cine știe PR juridic, înțelege.
De ce era SIIJ atât de periculoasă? Pentru că oferea butonul nuclear: posibilitatea de a începe dosare penale pe numele oricărui magistrat incomod. Era ca o sabie deasupra capului celor care nu „colaborau” instituțional.
Dar doamna Costache susține că o structură „reformată” ar fi bună. Una care „să confere garanții de obiectivitate”. Ne scuzați, dar și SIIJ a fost născută exact cu acest discurs. Diferența? Acum avem un precedent și știm cum s-a terminat: cu dosare ținute la sertar, cu presiuni și cu tăceri cumpărate.
E greu să susții independența justiției și, în același timp, să propui o secție specială care, prin definiție, o subminează. Dar Elena-Raluca Costache reușește. Cu aer de seriozitate academică, proiectul ei reciclează ideile grupării Savonea și le servește sub formă de „necesitate sistemică”.
Reforma? Doar în vorbe. În fapte, propunerea ar însemna revenirea la vechile mecanisme de control, doar că mai „elegant” mascate.
Europa zice „Nu”. Costache zice „Poate”
Toate rapoartele externe – MCV, GRECO, Comisia Europeană – au spus clar: SIIJ trebuie să dispară, pentru că era un pericol pentru statul de drept. Și totuși, președinta CSM vorbește despre o „structură similară, dar mai bună”. Probabil că se prinseseră și cei din forurile europene că Inspecția Judiciară la modul în care înțelege să își exercite atribuție este o frecție la picior de lemn pentru o justiție curată.
E ca și cum ți-ai schimba gratiile de la geam cu unele mai subțiri și ai spune că ai redevenit liber. Este o formă de autoconservare a sistemului, nu o reformă.
Verdict?
Propunerea relansării unei SIIJ cu altă pălărie, dar cu aceleași intenții, arată clar ce direcție urmează doamna Costache: conservarea privilegiilor, controlul discret și tăcerea celor incomozi.
„Independență”? Doar pentru cine e în cercul potrivit.
Campioana fidelității: cum se plătesc polițele în magistratură cu sigiliu oficial
Când unii vorbesc despre statul de drept, Elena-Raluca Costache înțelege statul de drept al prietenilor. Pentru că în noul CSM, acolo unde se presupune că etica e regină și integritatea e slujnică, doamna președinte își începe mandatul cu o misiune personală: executarea silențioasă a magistraților care au îndrăznit să fie… liberi.
Cel mai recent caz? Judecătoarea Cimpoiașu Tanislav Carmen Andreea, despre care am scris pe larg. Sancționată pentru „ineficiență” într-o instanță sufocată de dosare și lipsă de personal. Motivul real? N-a pupat inelul, n-a rostit „să trăiți, doamna Costache”, n-a salutat pe verticală.
Sub conducerea Ralucăi Costache, CSM-ul a devenit o farmacie de polițe: dacă ai greșit față de sistem, ți se eliberează una. Cu ștampilă, motivare și penalizare.
În proiectul ei pentru președinția CSM, Costache promitea consolidarea sistemului, independență și echilibru. În realitate, primul lucru consolidat a fost reteaua de loialități. Se discută în surdină – dar tot mai clar – că fiecare pas pe scările Consiliului este însoțit de un murmur: „Ăla a fost cu Panioglu. Ăla a sprijinit reformiștii. Ăla a fost în tăcuta opoziție.”
Și ghici ce? Fix aceia sunt chemați la „corectare”.
Pe surse, se știe că Raluca Costache n-a uitat episodul cu judecătoarea Daniela Panioglu, împotriva căreia ar fi „bătut din ușă în ușă”, de la coleg la coleg, convingându-i că „nu e de-a noastră”. Doar că… justiția a reabilitat-o. Panioglu judecă în continuare, iar sistemul a înroșit fața – nu obrazul.
Acum, istoria pare că se repetă, dar cu alte nume. În loc de principii, avem ranchiună. În loc de criterii de performanță, avem bilețele cu datorii de reglat. În loc de transparență avem figuri.
Sub conducerea d-nei Costache, riscul e clar: CSM-ul se transformă în tribunal al loialităților, unde fiecare vot e influențat de amintiri, alianțe și noduri în batiste vechi. În loc de garant al independenței, avem gardianul intereselor sistemice.
Justiția se vrea imparțială. Dar când în fruntea CSM ai o „campioană a fidelității”, imparțialitatea devine un ideal, nu o practică.
Pentru unii magistrați, viitorul nu mai depinde de Codul de Procedură, ci de codul relațional.
Președintele CSM cu agendă personală – reforme pe hârtie, execuții în tăcere
În proiectul de candidatură pentru funcția de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii, Elena-Raluca Costache promitea transparență, unitate, reformă. Cuvinte mari, rotunde, perfect calibrate pentru un interviu de PR. Dar cum arată realitatea din spatele cortinei?
Agenda reală pare mai degrabă una de răfuială personală, în care „nealiniații” sunt executați metodic, iar promisiunile se evaporă în aburul absenței de reacție.
Când s-a prezentat în fața colegilor, Costache a pledat pentru „restabilirea încrederii în justiție”, „protecția independenței” și „comunicare eficientă cu publicul”. Însă la primul test concret – sancționarea magistraților incomozi – a ieșit la rampă fix ca executor, nu ca mediator.
Cu riscul de a ne repeta, cazul judecătoarei Cimpoiașu Tanislav Andreea Carmen este exemplul clasic. Nu i s-a reproșat lipsa de profesionalism. Nu i s-a imputat o încălcare gravă. Doar că… nu era „în tabăra” potrivită. Iar în magistratura de grup, asta e suficient să ți se taie oxigenul administrativ. . Deprimantă atitudine a unei pesoane care se vrea lider.
Fidelitate înaintea meritului
În loc să fie președintele tuturor judecătorilor, Costache s-a dovedit a fi garantul loialității pentru un cerc restrâns. Un CSM care ar trebui să vegheze echilibrul sistemului a ajuns să vegheze interesele celor dinăuntru – dar doar dacă sunt „de-ai noștri”.
Execuțiile nu vin cu tam-tam. Vin cu „avize negative”, cu „reformulări ale proiectului de carieră”, cu amânări strategice și tăceri convenabile. E o artă a pedepsirii fără zgomot, dar cu efecte durabile.
Deși e președinte CSM, Costache n-a ieșit niciodată public să explice de ce magistrații incomozi sunt țintiți, de ce unii primesc sprijin și alții, sancțiuni. Se preferă tăcerea – pentru că tăcerea nu lasă urme, dar dă direcții. Alianța pentr Drepturile Omului din România, al cărei președinte sunt, i-a cerut d-nei Costache, conform Legii 544/2001, puncta de vedere legate de abordarea abuzivă asupra judecătorului Vasile Alexandru. Am primit răspunsuri care arată neasumare, supericialitate și aroganță. Vom scrie despre ele în curând.
Reforma? Doar pe hârtie. În realitate, sistemul e fidelizat, controlat și redistribuit în funcție de obediență, nu de competență.
Președintele CSM ar trebui să fie pilonul echilibrului. În schimb, avem o judecătoare cu agendă, cu liste, cu tabere și cu o răbdare infinită în a urmări cine „sare calul”. Reforme? Da, dar doar în PowerPoint. În instanță, se practică execuția în tăcere.
O Justiție cu două fețe – una pentru reformiști, alta pentru „ai noștri”
În teatrul marilor instituții, Justiția își joacă mereu rolul cu masca pe față. Dar când cortina cade, rămâne golul dintre discurs și realitate: o față pentru reformiștii care deranjează și alta pentru magistrații „cu pedigree de grup”.
Elena-Raluca Costache, în calitate de președinte al CSM, avea ocazia istorică de a fi liantul dintre generații și orientări, garantul echilibrului între vechi și nou. Dar ce a ales? Să fie scutul taberei conservatoare și biciul celor care gândesc diferit.
Cazul judecătoarei Vâlcu Elena Corina – cu peste 250 de hotărâri neredactate și zeci de dosare neprogramate – e tratat cu un avertisment elegant, în timp ce judecătoarea Cimpoiașu, pentru patru termene în 1 an și 8 luni, e amendată drastic. Coincidență? Nicidecum.
În CSM-ul condus de Costache, nu competența e criteriul de promovare sau sancționare, ci apartenența. Cine e în cercul de influență? Cine semnează scrisorile „corecte”? Cine tace când trebuie și aplaudă când i se face semn? Ei bine, aceia sunt „ai noștri” – ceilalți, carne de tun disciplinară.
Fracturi de încredere
În loc să vindece rănile lăsate de scandalurile din justiție, Costache și echipa ei le adâncesc, operând cu bisturiul dublului standard. Se proclamă independență, dar se impune fidelitate. Se cere verticalitate, dar se premiază înclinarea.
Avem un CSM cu două fețe: una respectabilă, de export, și alta, de uz intern, pentru reglări de conturi. Pentru cetățeanul care încă mai speră într-o justiție egală, fiecare zi cu această configurație e o lecție amară: în România, dreptatea nu se face, se negociază. Și se distribuie în funcție de relații.
Pe lângă sursele neoficiale, surse oficiale citate sunt:
- CV Elena-Raluca Costache (CSM).
- Știri despre alegerea sa ca președinte CSM: G4Media, PressHub, Știre oficială CSM.
- Articol PressHub – candidatura la CSM și declarații (salarii, SIIJ).
- Articol Newsweek – „Judecători controversați în cursa pentru CSM” (profil Elena Costache, legătura cu Savonea, dosarele Goleac și Mladin).
- Articol PressHub – „Hotărâri luate de Costache” (cazurile Goleac și Mladin).
- Articol Lumea Justiției – motivare achitare Mladin (perspectiva pro-achitare).
- Articol Comisarul – „șefii care au condamnat protestele magistraților” (lista semnatarilor, incl. Costache).
- Rapoarte și analize privind justiția: Europa Liberă (context CSM și reforme), MCV/Comisia Europeană.
Continuăm cu pupilii Alexandra Ene și soțul ei, membru CSM Vasile Alin Ene, alias Tano Cariddi din justiția prahoveană…
Vacanțe pe bani publici și tăceri convenabile: cum dispar responsabilitățile în magistratura prahoveană
În plină activitate electorală, când prezența la Biroul Electoral Județean ar trebui să fie un act de responsabilitate instituțională, judecătoarea Alexandra Andreea Ene se afla, potrivit unor surse judiciare, în… vacanță peste hotare. Deși figura pe statul de plată aferent activității desfășurate în cadrul BEJ, prezența fizică la sediu era cel puțin discutabilă. Iar alături de ea, discret și deloc întâmplător, se afla soțul său, Vasile Alin Ene, un nume tot mai vehiculat în culisele organizării justiției „de linie” în județul Prahova.
În lipsa doamnei Ene, activitățile de la Biroul Electoral n-au fost suspendate. Au fost preluate tacit de către alți magistrați, colegi de instanță care au acoperit golul instituțional fără să îndrăznească să conteste situația. Motivele reținerii sunt, însă, mai puțin profesionale și mai mult de natură sistemică: orice tentativă de expunere sau contestare riscă să atragă rapid represalii – de la cercetări disciplinare și până la eliminări subtile din funcții de conducere.
Tăcerea e mai profitabilă decât dreptatea, atunci când „răspunsul sistemului” e calibrat mai degrabă pentru disciplinare decât pentru corectitudine. Într-un climat în care magistrații incomozi sunt marginalizați, iar cei favorabili puterii informale sunt recompensați, astfel de episoade devin simptomatice.
Absențele bine acoperite, prezențele bine plătite și influența de grup în interiorul sistemului judiciar din Prahova conturează o problemă gravă: privilegiile devin regulă, iar responsabilitatea – excepție. Păi ce facem, doamna Ene? Ne batem joc de lege, vrem bani nemunciți, obținuți chiar ilegal? Așa ceva….
Această formă de solidaritate selectivă între magistrați, bazată pe tăcere, teamă și protecție reciprocă, pare să fi înlocuit principiile de transparență și responsabilitate în exercitarea funcției publice. Iar când legea se transformă în instrument de control între colegi, justiția nu mai e un serviciu public – devine un teritoriu împărțit între tăcuți, obedienți și „intangibili”.
Vasile Alin Ene – delegatul neoficial al liniștii parazitare în justiția prahoveană
În arhitectura nevăzută a justiției prahovene, judecătorul Vasile Alin Ene joacă un rol ce depășește cu mult limitele prevăzute în fișa postului. Nu este doar magistrat, ci un veritabil intermediar de putere, perceput de colegi ca „delegatul neoficial” al stabilității impuse de sus în jos – o stabilitate care, paradoxal, nu se bazează pe legalitate, ci pe loialitate.
Ene este omul-sistem: acolo unde e nevoie de un climat „favorabil”, el livrează. Nu prin dezbateri juridice, ci prin așezarea unor magistrați „de încredere” în posturi-cheie, fie că vorbim despre conduceri de instanță, delegări strategice sau completuri special calibrate. Cei care nu se aliniază? Sunt înlocuiți, izolați sau penalizați subtil, sub pretextul unor „nevoi administrative” sau „evaluări instituționale”.
Competența profesională, verticalitatea morală, onestitatea în actul de justiție? În logica lui Ene, acestea sunt detalii – chiar riscuri, dacă se opun cursului impus. Adevăratele monede de schimb sunt tăcerea, servilismul și obediența față de circuitul decizional informal.
Mai grav este că acest model se replică tăcut, cu acordul unor foruri superioare care par mai degrabă preocupate să mențină aparențele decât să verifice efectele. Iar în spatele ușilor închise, tot mai mulți judecători privesc spre Ene nu ca spre un coleg, ci ca spre un instrument de selecție: cine rămâne și cine pleacă din peisajul instanțelor.
Ene nu este singurul vinovat, dar este simptomul unui mecanism de control care funcționează perfect: fără transparență, fără tragere la răspundere, fără întrebări. Iar într-un astfel de sistem, adevărata justiție nu se mai face în sala de judecată, ci în culise.
Costache, Teișanu și rețeta tăcerii instituționale – când sesizarea devine ofensă
Într-un stat de drept autentic, semnalarea unui posibil conflict de interese într-un dosar aflat pe rolul instanței ar trebui să genereze verificări minuțioase, explicații clare și, dacă se impune, măsuri corective. În justiția administrată de tandemul Elena-Raluca Costache – Florentin Teișanu, lucrurile funcționează însă după o logică inversă: cine îndrăznește să vadă derapajul este acuzat că privește prea de aproape.
Când Alianța pentru Drepturile Omului din România a sesizat nereguli grave în dosarul contravențional introdus de judecătorul Vasile Alin Ene, care părea regizat mai degrabă după regulile complicității decât după Codul de Procedură Civilă, Consiliul Superior al Magistraturii, condus de Costache, a reacționat prompt – dar nu investigând, ci închizând subiectul.
Decizia de a clasa sesizarea a venit sub semnătura inspectorului Florentin Teișanu, personaj cunoscut nu pentru imparțialitate, ci pentru disponibilitatea de a „interveni” acolo unde sistemul îi cere. Într-un document redactat neglijent, cu greșeli grosolane de tastare și exprimare, Teișanu a invocat „lipsa calității procesuale” a Alianței ca motiv suficient pentru a nu analiza niciun element de fond.
Nicio întrebare despre legătura directă dintre soții Ene. Niciun cuvânt despre completul favorabil. Nicio analiză a alegerii instanței. Doar o încheiere seacă: „nu aveți calitate”, deci n-aveți dreptul să știți ce se întâmplă în instanțe cu iz de favoruri personale.
Această atitudine ridică întrebări serioase despre rolul real al Inspecției Judiciare, care pare să fi fost reformată doar pe hârtie. În realitate, Teișanu s-a transformat într-un instrument de selecție: nu între drept și nedrept, ci între convenabil și incomod. Când este vorba de judecători apropiați de rețelele interne de influență, se activează mecanismul de protecție. Când e vorba de magistrați independenți, se declanșează sancțiuni, anchete și presiuni.
Cazul Ene a fost doar o piesă într-un puzzle mai mare – în care Elena-Raluca Costache a validat prin tăcere, iar Teișanu a executat prin semnătură. În acest mecanism, adevărul nu este respins pentru că nu există, ci pentru că ar deranja o liniște cultivată cu grijă în cercurile puterii judiciare.
Până data viitoare, un mesaj simplu pentru cei care ajung în anchetele și pamfletele marca Intransigent: respectul nu se impune prin funcție, ci se câștigă prin caracter și responsabilitate. Iar când onoarea e lăsată la ușă, ne rezervăm dreptul să batem la ea. Cu condeiul.
