Paul Frățilescu – Șeful Curții de Apel Ploiești și „Grefiera-fantomă” din familie
Când deschizi lista cu președinți de Curți de Apel, numele Paul Mihai Frățilescu îți sare în ochi cu o eleganță de boier local. Omul e acolo din 2022, dar cariera lui nu a fost o urcare, ci o teleportare dintr-o lume în care competența se măsoară în… grad de rudenie.
În 2002 a primit cu mâna tremurândă decretul prezidențial de numire la Judecătoria Ploiești. L-a înrămat probabil în dormitor, ca să inspire ambiții și pe timpul somnului. Apoi, după o scurtă staționare la Tribunalul Prahova, a aterizat pe fotoliul de la Curtea de Apel Ploiești. Nu s-a dus cu trenul, dar sigur a prins „acceleratul relațiilor”.
Dar stați, că nu vine singur. Așa cum orice șef își poartă agenda, Frățilescu își poartă… grefiera. Soția lui, Loredana Frățilescu, apare în acte ca angajată a Judecătoriei Moreni. Frumos, modest, liniștit.
Numai că în realitate, distinsa doamnă prestează la… Penitenciarul Ploiești. De ce? Pentru că acolo e cald, e
liniște și sporurile salariale curg mai bine decât apa caldă în sectorul 6.
Problema e că domnul Frățilescu, președintele unei Curți de Apel care ar trebui să inspire integritate, comite o „scăpare” în declarația de avere: o trece pe soție tot la Judecătoria Moreni. Ca să nu se prindă cineva, poate? Sau poate pentru că realitatea îl incomoda mai rău ca o citație de control de integritate?
Când ești șeful Curții de Apel Ploiești și-ți faci declarația de avere cu pixul tremurând peste adevăr, ai o problemă. Nu de imagine – că imaginea se repară cu comunicate. Ai o problemă de verticalitate. Iar în justiție, verticalitatea e mai importantă decât orice robinet de influență. Această veriticalitate a lăsat mult de dorit când d-ul Frățilescu a luat foc și a sărit la gâtul judecătorului Vasile Alexandru, care a argumentat de ce Hotărârea nr. 32/06.12.2024 este abuzivă. Deși nu recunoaște, bate-i Doamne pe mincinoși, a executat ordinele primite de la Consiliul Superior al Magistraturii și a inspirat teamă celorlalți judecători care mai aveau /au în lucru aceleași spețe ca cea judecată de Vasile Alexandru.
Dar cum să te ocupi de corectitudine când „ești tras la răspundere” de mai marii de la București pentru că n-ai liniște în „curtea ta”? Cică nu poți fi trimis la Înalta Curte dacă la tine acasă se aud scâncete de la dosare suspendate și plângeri cu miros de clan local.
Așa că domnul Frățilescu, între o semnătură de raport și o ședință cu colegii, probabil își face cruce să nu mai întrebe nimeni ce face soția. Pentru că la Penitenciar nu e cu gratii, ci cu privilegii, pentru unii. Iar adevărata detenție e a noastră, a celor care asistăm neputincioși la teatrul acesta în care „coincidențele” se îmbracă în robe negre și stau în scaune de judecători. De menționat că poza alăturată este făcută după Declarația de Avere a d-ului Frățilescu din anul 2023.
Teișanu Florentin – Inspectorul care nu corectează nedreptatea, ci gărdează interesele
Judecător la Curtea de Apel Ploiești, Florentin Teișanu a fost numit inspector la Inspecția Judiciară în 2021. Iar pentru că a fost un slujitor devotat al ordinelor, a primit încă trei ani de mandat din 2024.
Dar ce-l face special? Faptul că are acea așa-zisă discreție a inspectorului român: tace când e de vorbit, vorbește când e de tăcut. Iar când e de verificat, merge direct la cei care nu încurcă planurile „marelui magistrat” Vasile Alin Ene.
Să nu uităm de soția sa, Teișanu Mihaela, grefieră trecută prin acte pe la Judecătoria Ploiești, dar teleportată –
asemenea prietenei Loredana Frățilescu – la Penitenciarul Ploiești. Nu de alta, dar acolo se câștigă mai bine și se muncește… metaforic.
Sursele spun că ea nu doar că lucrează acolo, ci și „încadrează” pe judecătorii delegați la supravegherea penitenciarelor. Judecătorul Mihai Lucian, de pildă, ar fi fugit la Timișoara cu tot cu soție, sătul de stilul dictatorial al grefierei „șefă prin coafor”, care- și piaptănă părul mai des decât citește Codul de Procedură Penală.
Dar totul în familie, ca la tribunal.
Acest Teișanu, pe când vine vorba să-i verifice pe apropiații lui Ene, e mai orb decât Justiția. Dar când trebuie executat un „dusman al ordinii prahovene”, inspectorul devine vultur: lovește, mușcă, raportează. Totul, evident, în stilul „servești pe cine trebuie”.
Asta se vede cel mai clar în cazul judecătoarei Cimpoiașu Tanislav Carmen Andreea, sancționată pentru că „a acordat 4 termene în 1 an și 8 luni”. Asta în contextul în care Judecătoria Câmpina funcționa cu personal sub limita decenței, iar într-o singură zi se dădeau 70-80 de termene.
Sancțiunea? 15% reducere salarială. Pentru cine? Pentru cine nu s-a supus junei Burlacu Andreea, judecătoare
intrată direct pe tronul conducerii grație relațiilor cu Vasile Alin Ene. Pentru cine a avut demnitatea să spună „asta nu e legal”, răspunsul a fost: „asta nu e tolerat”.
În schimb, judecătoarea Vâlcu Elena Corina, despre care spune lumea că ar avea peste 250 de hotărâri neredactate și 40 de dosare neprogramate, a primit… un avertisment. Dar ea știa să- și împodobească CV-ul cu pupat inelele lui Ene.
Inspectorul Teișanu nu e doar asimetric în sancțiuni, e un artist al haosului discret: când e cazul să restabilească adevărul, face echilibristică pe muchia minciunii oficiale.
Ce-i drept, nici gramatica nu-l ajută. Cunoscătorii spun că fostele lui colege de complet înroșeau hârtiile de rușine, corectând (dez)acordurile și strâmbăndu- se la fiecare propoziție. Când ai inspector care nu face acordul subiect-predicat, ce pretenții să ai să împreuneze răul cu sancțiunea?
Dar însemnăm cu roșu: acesta este modelul de imparțialitate de la Inspecția Judiciară, în slujba celor care conduc din umbră justiția prahoveană. Nu ca să apere Justiția, ci ca să-i apere pe ai lor.
Atmosfera din Judecătoria Ploiești – Demisii, sancțiuni, tensiuni. Dar și mult parfum de „relații”
În Judecătoria Ploiești nu mai miroasea a justiție, în vremea celor două prietene ale judecătoarei Bodor, care pare un pic supărată pe Alexandra Ene, care s-a împrietenit foarte tare cu judecătoarea tatuată de la Tribunal Prahova, recte Ana Voinea, cu care își face mai nou vacanța la mare. Miroasea a parfum scump, pulverizat cu generozitate pe funcții, pe influențe și pe „doamnele de fier” ale instanței. Din când în când, se simțea și un vag iz de nervi și burnout – dar doar printre grefieri și judecătorii care încă mai cred în Codul de procedură, nu în codul relațional.
Demisii din partea grefierilor, sancțiuni disciplinare cu duiumul – aplicate, evident, doar celor care nu pupau șefa pe vârful tocului –, și o atmosferă tensionată în care un zâmbet cinstit e mai rar decât o motivare redactată la timp de unii.
Cine conducea balul? Judecătoarea Alexandra Ene, „soția… soțului Ene de la CSM” , și judecătoarea Diana Șologon, prietena care nu mai are nevoie de CV câtă vreme are „relații bune”. Împreună, cele două își instalaseră micuțul regat în incinta unei instanțe care, altădată, producea jurisprudență – astăzi produce resentimente și cereri de transfer.
Mai grav e că nu doar judecătorii sunt forțați să se încline – ci și grefierii, care au devenit ținta abuzurilor administrative, sancționați pe bandă, apoi reabilitați de instanțele superioare. Dovadă clară că derapajul nu e percepție – e realitate cu dosar și ștampilă.
Judecătoria Ploiești a devenit, în timpul mandatelor celor două „șefe”, un laborator de fidelizare pe bază de teamă, tăcere și recompensă pentru obediență. Iar în acest laborator, „mirosul” dominant nu e de hârtii vechi sau de cafea arsă, ci de parfum franțuzesc și… influență cu sclipici. Deșteptarea, nu mai lăsați abuzurile să se răsfrîngă asupra dvs.!
Inspectorul Teișanu – Cu pixul roșu după el, pentru că gramatica îl pălește din toate direcțiile
Pe vremuri, inspectorii veneau cu mapa sub braț și cu mintea ascuțită ca un bisturiu juridic. Astăzi, în cazul lui Florentin Teișanu, avem un fenomen invers proporțional: pixul roșu e mai ascuțit decât gândirea, iar hârtiile corectate de colegi devin operă colectivă de salvare gramaticală.
Judecător la Curtea de Apel Ploiești, și uns inspector judiciar din 2021 pentru „merite tăcute”, Teișanu e cunoscut în sistem mai degrabă pentru dezacordurile sale explozive decât pentru rigoarea logicii juridice. Colega de complet de la vremea respectivă, cu nervii întinși ca un arc, corecta cu roșu inepțiile de exprimare, ca să nu-și piardă demnitatea semnând aberații cu pretenții de hotărâri.
Și totuși, acest om – care se poticnește în acorduri de gen și număr – este cel care evaluează și sancționează colegi magistrați. Nu pentru greșeli gramaticale, ci pentru „indisciplină față de sistem”, adică pentru curajul de a nu merge în rând cu turma favorurilor.
Coincidență? Greu de spus. Cert este că Teișanu e cam pe aceeași frecvență cu Vasile Alin Ene, omul care-i dă direcția vântului în justiția prahoveană. Iar când Ene ridică mâna, Teișanu ridică pixul.
În concluzie, inspectorul Teișanu n-a fost niciodată în pericol să scrie o carte de drept. Dar în caietul de dictando al lui Ene, pare să aibă un loc rezervat la „temele de execuție”.
Magistratura de clan – Când funcțiile, prieteniile și familia se amestecă într-un cocktail juridic toxic
Într-un sistem care ar trebui să strălucească prin imparțialitate și verticalitate, justiția prahoveană pare că a adoptat o rețetă paralelă: puțină influență de familie, câteva linguri de prietenii bine plasate, un praf de obediență și un strop de ipocrizie instituțională. Se agită bine și se servește rece, pe dosarele cetățenilor care mai cred în lege.
Judecători trași la sorți cu o precizie chirurgicală, grefiere detașate strategic pe funcții liniștite și bănoase, sancțiuni aplicate selectiv în funcție de gradul de „pupat șeful” și, la final, inspectorul judiciar care nu stăpânește gramatica, dar mânuiește pixul roșu ca pe un glonte disciplinar.
Nu mai vorbim de soți care își pavează drumul unii altora prin CSM, de pupile care se visează regine de instanță și de șefi care „trag la răspundere” sub amenințarea pierderii unui tron la Înalta Curte. În acest spectacol cu cortina trasă, magistrații care gândesc liber sunt considerați rebeli, iar cei care nu pupă… sunt sancționați exemplar.
Ceea ce ar trebui să fie un templu al dreptății s-a transformat, în unele cazuri, într-un club exclusivist, cu reguli nescrise și favoruri bine împachetate în hârtii oficiale. Dacă nu ești în poză, ești în pericol. Dacă nu ești „ales”, ești pasibil de anchetă.
Iar când cetățeanul îndrăznește să ridice vocea – printr-o sesizare, printr-un articol sau printr-un ONG – primește răspunsul sec: „nu sunt motive de autosesizare”. Că doar între prieteni nu ne deranjăm din cauza legii.
Să vă explic mai clar cât de analfabet funcțiuonal este acest judecător Florentin Teișanu, acum inspector la Inspecția judiciară…
„Trei magistrați intră într-o instanță…” – Sau cum își plimbă CSM-ul prietenia prin dosare
Când Alianța pentru Drepturile Omului din România a pus lupa pe dosarul 14227/281/2024, n-a fost doar pentru că era o plângere contravențională banală. Nu, era pentru că în spatele hârtiilor se simțea respirația caldă a unui sistem care încălca norme cu atâta grație, încât ți se face milă de litera legii.
Judecătorul Vasile Alin Ene – proaspăt membru CSM – și-a trecut cu nonșalanță propria plângere contravențională exact prin Judecătoria Ploiești, acolo unde slujea înainte și unde, ce să vezi, încă se găsesc destui judecători gata să întoarcă privirea… sau completul.
Dar nu e tot. Soția – judecătoarea Alexandra Andreea Ene – i-a întocmit cererea, folosindu-se de poziția de vicepreședinte ca de un sigiliu regal. A indicat domiciliul procesual fix la Judecătoria Ploiești, cu o subtilitate demnă de un magician: abracadabra, dosarul rămâne unde vrem noi!.
Iar judecătoarea Monica Popovici, parte din „trio-ul” de poveste, și-a pus toga de melc și a decis că șase luni nu-s prea multe pentru o declinare de competență. Tergiversarea – sinonim pentru servilismul bine calculat.
Dacă nu-i conivență, înseamnă că toți trei au suferit de amnezie procedurală simultan. În mod bizar, dosarul ajunge la Judecătoria Sector 4, de unde provine alt membru CSM, bun prieten cu… exact, Vasile Ene.
Aici nu mai vorbim de coincidențe, ci de o rețea. Și dacă nu e sancționabil, e cel puțin strigător la cer. Când cererea ta pare o piesă de teatru regizată în familie, legea se transformă în decor.
Într-un sistem care-și protejează mai ceva decât banca centrală dosarele „de familie”, Alianța pentru Drepturile Omului din România a avut curajul să deschidă un subiect pe cât de incomod, pe atât de legal: folosirea funcției publice pentru favoruri judiciare mascate.
Trei magistrați vizați, trei comportamente care ridică semne de întrebare mari cât clădirea instanței:
- un judecător care își introduce plângerea acolo unde și-a lăsat fostul birou,
- o soție care introduce cererea în numele soțului, dar folosește titlul său de conducere pentru decor,
- o judecătoare care ține în sertar o excepție simplă, până iese termenul la pensie.
Într-o țară normală, asta s-ar numi „confluență de interese”. La noi, e doar o „întâmplare nefericită”.
Rezoluția lui Teișanu – Când pixul roșu desenează protecție, nu dreptate
Domnul inspector Florentin Teișanu a considerat că Alianța nu are calitate, adică n-are ce căuta printre cei care pot atrage atenția asupra magistraților care calcă pe bec.
Logica e simplă, dar absurdă: dacă nu ești parte într-un dosar, taci din gură! Chiar dacă vezi bătaia de joc, chiar dacă miroși conflictul de interese, chiar dacă strigă din acte o palmă dată justiției – nu ești „interesat”.
A uitat însă să explice cum ajungi să ai „interes”, dacă însuși sistemul îți interzice să-l ai.
Iar rezoluția e scrisă cu stângăcie și greșeli demne de o teză de gimnaziu, cu „Remania” în loc de România și „Pe{tru” în loc de „pentru”. Poate că stilul greoi a fost intenționat – ca să te pierzi între greșeli și să uiți esența: nimeni nu a verificat nimic.
În fața unei sesizări care mirosea a conflict de interese de la o poștă judiciară, inspectorul Florentin Teișanu n-a scos lupa, ci ciocanul de grefier leneș: „N-aveți calitate!”
Asta a fost esența rezoluției: Alianța pentru Drepturile Omului nu e parte în proces, deci nici nu are voie să comenteze despre cum se mișcă rotițele unei justiții cu prieteni și neveste în poziții strategice.
Nimic despre articolul 127 CPC încălcat în mod flagrant. Nimic despre cum a fost folosită funcția de vicepreședinte pentru a influența subtil completul. Nimic despre tergiversarea de 6 luni pentru o declinare banală. Nimic despre alegerea magică a instanței prietene.
Totul s-a rezumat la: „nu sunteți afectați direct, deci tăceți”.
De parcă moralitatea ar fi treaba exclusivă a celor implicați într-un dosar și nu o obligație publică a magistraților.
Se ignoră complet caracterul public al justiției și dreptul unei organizații civice de a trage un semnal de alarmă. Se ignoră chiar și faptul că Legea 303/2022 prevede abateri legate de interesul general. Dar pentru domnul inspector cu pedigree prahovean, dacă n-ai legitimație de parte procesuală, poți să vezi corupția și cu telescopul – ea tot nu există.
Plângerea împotriva rezoluției – O lecție de drept dată cuiva care a uitat ce înseamnă legea
Când un inspector judiciar confundă legea cu autosuficiența birocratică și gramatica cu glonțul tras în picior, era inevitabil ca cineva să-i dea un „manual” din care să învețe, fie și târziu, ce înseamnă de fapt statul de drept. Acest „cineva” este Alianța pentru Drepturile Omului din România.
Răspunsul formulat? Elegant, dar dur. Impecabil scris, dar fără menajamente. Fiecare paragraf este o triplă alăturare de logică, jurisprudență și revoltă civic-juridică. În loc de flamură, poartă articole din lege. În loc de lozinci, poartă citate din CEDO. Iar în loc de „vorbim după sărbători”, vine cu un mesaj clar: „Tocmai pentru că nu suntem parte în dosar, avem datoria să veghem asupra corectitudinii lui.”
S-a spulberat, bucată cu bucată, pretextul „lipsei de interes”. Ce interes mai mare poate avea o societate decât să vegheze ca magistrații să nu devină o castă opacă, intangibilă și autosuficientă? S-a explicat, cu răbdare și fermitate, că interesul public – și nu interesul procesual – este piatra de temelie a unei justiții funcționale.
S-a demontat ideea absurdă că doar „părțile din dosar” pot sesiza derapaje. Asta ar însemna să interzici jurnalistului să scrie despre un abuz judiciar, pentru că „n-a fost parte în dosar.” Oare CEDO se pronunță doar pentru că e parte? Sau pentru că veghează asupra principiilor?
S-a expus, fără menajamente, adevărul incomod: Inspecția Judiciară nu a analizat fondul sesizării. A preferat un refuz politicos, dar inutil. Nu a examinat cronologia, nu a verificat favorurile, nu a întrebat cum s-a făcut „declinarea către prietenii din sectorul 4”.
Și poate cel mai greu de înghițit adevăr: când forma rezoluției este scrisă cu dezacorduri, tastări ridicole și bâlbe care l-ar face pe orice elev de clasa a VII-a să roșească, ce ne garantează că fondul n-a fost tratat cu aceeași superficialitate?
Un document de patru pagini, cu „Remania” în loc de România, cu „De kici” în loc de „De aici” și cu „pe{tru” în loc de „pentru” nu este doar un accident de tastatură. E un simbol. Simbolul unei instituții care a obosit să-și mai corecteze propriile greșeli – gramaticale sau de fond.
Alianța n-a cerut sânge. A cerut responsabilitate. N-a dat sentințe, ci semnale de alarmă. Dar dacă și acestea sunt ignorate… atunci poate că singura cale de vindecare rămâne demascarea publică. Pentru că în democrație, lipsa rușinii naște monștri.
“Remania” și justiția ei de familie. În ce limbaj se mai poate cere dreptate?
Am ajuns într-un punct în care Justiția e atât de preocupată de imagine, încât nu mai vede oglinda.
Când inspectorii refuză să investigheze și invocă „calitatea procesuală” ca scut, când soțiile introduc cereri pentru soți, iar prietenii judecă prietenii, nu mai vorbim despre imparțialitate, ci despre complicitate legalizată.
Iar când Inspecția Judiciară devine o umbrelă pentru influență, și nu un paratrăsnet pentru abateri, nu mai e vorba doar de un sistem cu probleme. Este vorba de o justiție care își sabotează propriul fundament.
Într-un stat de drept, justiția ar trebui să slujească adevărul, nu relațiile de familie.
Dar în România… adevărul pare că trebuie „tras la sorți”.
Vom reveni cu răspunsul d-nei Roxana Petcu, inspectorul șef prezent și viitor al Inspecției Judiciare, care până în prezent ne-a dezamagit pe toată linia cu prestația sa în toate sesizările de până acum. Probabil că nu a înțeles că nu ne face nicio plăcere să semnalăm lucrurile care n-ar trebui să existe în justiție, în timp ce domnia sa închide ochii ori se uită în altă parte. Dar, cine știe…
