În România contemporană, independența justiției este fluturată ca un steag deasupra tuturor instituțiilor de forță, dar, în realitate, ea se negociază în tăcere, în cercuri închise, departe de ochii cetățenilor. Sub această fațadă democratică, se perpetuează o formă subtilă, dar nemiloasă de control intern, în care vocile incomode sunt reduse la tăcere nu prin argumente, ci prin proceduri – iar cazul judecătoarei Maria Rădulescu de la Judecătoria Ploiești este, în acest sens, un exemplu simptomatic. Avem o serie de documente care ne-au fost puse la dispoziție pentru a prezenta cât mai obiectiv acest caz halucinant.
Judecătoarea Rădulescu nu este acuzată de încălcări concrete ale legii, de erori judiciare sau de derapaje morale. Nu i se impută lipsa de profesionalism ori abateri de la etica funcției. Adevărata ei „vină” pare a fi aceea că a refuzat să se supună tăcerii instituționale, că a ales să gândească cu voce tare, să se opună abuzului mascat și să ceară exact ceea ce legea impune: auditarea externă a sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor disciplinare, un mecanism opac, dar esențial în arhitectura controlului de la vârful justiției.
Într-un sistem în care „aleatoriu” nu mai înseamnă demult „imparțial”, ci „convenabil pentru cine trebuie”, această cerere a fost interpretată ca un afront direct la adresa celor care se află în spatele butoanelor. De aici și până la declanșarea represiunii disciplinare n-a fost decât un pas. Nu unul legal, ci unul politic-instituțional.
Ceea ce urmează în acest caz nu este o simplă anchetă de presă. Nu este o pledoarie pentru un om, ci o radiografie a unui mecanism de eliminare, o anatomie a execuției profesionale pe care sistemul o aplică judecătorilor care refuză să joace după reguli nescrise. Este, în fond, un rechizitoriu al unei tăceri impuse și o întrebare adresată frontal sistemului: mai există în România vreo formă autentică de independență a magistratului?
Instanța o exclude, președintele o evacuează. Execuție până la capăt
Mi-am propus să încep cu efectele întâi…și vă voi spune că Justiția ar trebui să fie locul unde adevărul învinge, nu un teatru de răzbunare birocratică. Dar în cazul judecătoarei Maria Rădulescu, excluderea din magistratură n-a fost decât începutul unui scenariu de epurare sistematică. A doua zi după ce a fost suspendată din funcție, președintele Judecătoriei Ploiești, Ștefan Andrei Boroș a acționat prompt, dar nu pentru a proteja instituția sau interesul public, ci pentru a șterge orice urmă a prezenței incomode a judecătoarei: completul pe care îl conducea a fost blocat, iar biroul profesional i-a fost cerut să fie eliberat.
Este o reacție rar întâlnită chiar și în cele mai dure episoade disciplinare. În loc de respect instituțional față de un coleg cu vechime și activitate recunoscută, sistemul a ales metoda evacuării simbolice. Judecătoarea nu doar că a fost suspendată, ci și „radiată” din peisajul fizic al instanței, ca într-un scenariu orwellian în care persoanele indezirabile dispar nu doar din funcție, ci și din memorie.
Această atitudine nu doar că depășește măsura legalității, dar relevă o dimensiune personală a vendetei sistemice. Într-un climat în care judecătorii supuși procedurilor disciplinare sunt în general tratați cu o anumită reținere și decență instituțională, cazul Rădulescu dovedește o grabă suspectă. Nimeni n-a așteptat motivarea deciziei. Nimeni n-a invocat prezumția de nevinovăție. Totul s-a petrecut rapid, ca o „executare silită” nu a unei sentințe, ci a unei cariere.
Aceasta nu mai este o procedură disciplinară. Este o epurare administrativă, executată metodic și rece, care trimite un mesaj clar: cine întreabă prea mult, cine cere transparență, cine deranjează „liniștea sistemului” trebuie scos din joc cu totul.
De la cine a pornit drama judecătoarei Rădulescu …
O sesizare cu premeditare: cum a orchestrat conducerea Judecătoriei Ploiești eliminarea unui magistrat incomod
Din documentele oficiale analizate, începând cu sesizarea disciplinară semnată de fosta președintă a Judecătoriei Ploiești, Diana Toma-Sologon, până la notificarea de evacuare a biroului și corespondențele interne care vizează activitatea judecătoarei Maria Rădulescu, se conturează limpede imaginea unei strategii instituționale bine regizate. O strategie care nu are la bază fapte grave ori disfuncții reale în activitatea jurisdicțională, ci o ostilitate crescândă față de un magistrat care a refuzat să tacă și să se conformeze docil convențiilor tăcerii din justiție.
În loc să fie tratată cu echilibru, imparțialitate și în contextul unui deficit cronic de personal, activitatea judecătoarei Rădulescu a fost disecată la sânge prin lupa unui zel administrativ care frizează disproporția și chiar răzbunarea.
Dintr-o simplă divergență privind semnarea unor încheieri redactate de grefieri, s-a ajuns la o sesizare disciplinară cu 21 de anexări, în care totul – de la tonul vocii până la momentul trimiterii unui e-mail sau data concediului medical – este transformat într-o acuzație. Contextul obiectiv lipsește: presiunea de dosare, numărul redus de judecători, suprasolicitarea profesională și lipsa de sprijin real din partea conducerii. Toate sunt ignorate în favoarea unei narative simple: „judecătorul indisciplinat trebuie sancționat.”
Culmea ironiei este că, în sesizarea disciplinară, autoarea se plânge inclusiv de faptul că magistrata a îndrăznit să conteste deciziile administrative ale instanței. Adică un judecător este trimis la judecată disciplinară pentru că a folosit exact instrumentele legale pe care le are la dispoziție pentru a-și apăra drepturile și a cere clarificări administrative. Se invocă „atitudini nedemne” pentru simple solicitări în scris, „refuzul de a semna” pentru că nu i s-a permis verificarea actelor, și chiar „abuz de concediu medical” – într-un climat instituțional care a ignorat total stresul, presiunea și afecțiunile medicale reale ale magistratului în cauză.
Mai mult decât atât, o banală problemă de birou – legată de mutarea și accesul în spațiul de lucru – este escaladată în sesizare până la acuzația de nerespectare a obligațiilor administrative. Judecătoarea este acuzată că ar fi provocat o „spargere” a ușii, când de fapt este vorba de o dispută nerezolvată de conducerea instanței în timp util, într-un context lipsit de comunicare eficientă și marcat de tensiuni interne evidente.
Toate aceste elemente, puse cap la cap, indică nu o analiză echilibrată a conduitei unui magistrat, ci mai degrabă o vânătoare administrativă atent documentată, menită să alimenteze o acțiune disciplinară deja dorită. O anchetă bazată pe formalism, lipsită de proporționalitate, care ignoră complet interesele actului de justiție și îi lasă pe justițiabili fără sentințele promise, din simplul motiv că judecătorul care trebuia să le redacteze a fost suspendat.
Aceste documente nu vorbesc despre o abatere reală. Ele vorbesc despre un sistem care s-a simțit amenințat de cineva care a cerut transparență și responsabilitate – și a răspuns nu cu argumente, ci cu represalii.
Înainte de a prezenta desantul asupra judecătoarei Maria Rădulescu la CSM , am studiat un pic activitatea domniei sale, ca să mă conving că vorbesc cu o profesionistă și nu mă bag ca și capricornul cu capul în față. ..
Judecătoarea suspendată. Începutul… întoarcerea după concediu medical
Pe 11 februarie 2025, judecătoarea Maria Rădulescu s-a întors în sala de judecată a Judecătoriei Ploiești, după o absență de aproximativ șase luni cauzată de probleme medicale cronice, dovedite cu documente și avizate conform procedurii. Revenirea ei a fost, în mod ironic, întâmpinată nu cu sprijin sau empatie profesională, ci cu o mașinărie administrativă care părea deja pregătită să o elimine.
Această absență medicală – pe care orice angajat din România are dreptul legal și constituțional să o invoce în condiții justificate – a fost folosită de Inspecția Judiciară și de Secția pentru judecători în materie disciplinară a CSM ca una dintre „circumstanțele” care ar demonstra „necooperarea” și „atitudinea refractară” a magistratului. De fapt, realitatea este mult mai simplă: judecătoarea Rădulescu s-a întors la muncă în ciuda unui diagnostic complex, din simțul datoriei și cu conștiința curată că își poate continua activitatea, după cum ne-a declarat.
Pentru un sistem care se plânge constant de deficit de personal și care funcționează cu o presiune enormă asupra judecătorilor activi, revenirea unui magistrat experimentat ar fi trebuit salutată. În schimb, i s-a întins o capcană birocratică și i s-a montat o etichetă convenabilă de „problemă internă”.
Aceasta nu este doar o chestiune de legalitate, ci una de umanitate. Ce mesaj transmite sistemul magistraților care trec prin dificultăți medicale reale? Că boala este un act de nesupunere? Că absența justificată poate fi transformată în armă disciplinară? În cazul Mariei Rădulescu, răspunsul pare să fie afirmativ. Și tocmai acest lucru ar trebui să îngrijoreze orice magistrat, grefier, sau cetățean cu minimă încredere în statul de drept. Să nu uităm de cazul judecătoarei din Bihor care se spune că s-a sinucis și despre care CSM nu a spus nimic. Câtă lipsă de empatie…
Cea mai bună rată de soluționare penală din instanță, transformată în acuzație
Dacă ar fi existat o medalie pentru celeritate și eficiență în instanțele din România, judecătoarea Maria Rădulescu ar fi fost, fără îndoială, unul dintre laureați. Datele oficiale arată clar: de la transferul său la Judecătoria Ploiești, începând cu 1 iulie 2022, magistratul a reușit o performanță notabilă – un procent de 104,5% în soluționarea cauzelor penale, în intervalul 01.01.-31.12.2023. Cu alte cuvinte, a depășit cu mult norma de dosare, într-un sistem în care mulți colegi ai domniei sale abia țin pasul din lipsa de personal necesar de care singura vinovată este d-na Elena Raluca Costache, în calitatea sa de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii.
Este interesant ce susțin “călăii” CSM, cei opt pe care îi vom menționa pe parcursul anchetei noastre jurnalistice , în Hotărârea nr. 1323 din 21 mai 2025, în care s-a decis suspendarea magistratei…
Secţia pentru judecători în materie dlsclpllnară a mal reţinut că doamna judecător nu a respectat obligaţiile cu caracter administrativ stabilite de dispoziţiile art.129 alin.(l) din Re·gulamentul de ordine interioară al Instanţelor judecătoreşti, refuzând, în mod explicit şi nejustificat, sa procedeze la verificarea în termen a închelerllor şi a celorlalte lucrări întocmite de grefierul de şedinţă, faptă care întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prev�zute de art. 271 lit.I) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judedtorllor şi procurorilor.
Totodată, s-a reţinut că fapta doamnei judecător Rădulescu Maria concretizată în amânarea repetată a pronunţării într-un număr foarte mare de cauze care i-au revenit spre soluţionare şi penţru perioade ce au depăşlt considerabil durata maximă prevăzută de lege întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 271lit. g) teza I din Legea nr. 303/2022 privind statutul Judecătorilor şi procurorilor.
În contextul situaţiei de fapt expuse anterior şi față de natura, gravitatea abaterilor reţinute şi urmările acestora, Secţia pentru judecători apreciază că se impune suspendarea din funcţie a doamnei Judecător Rădulescu Maria începând cu data de 21,05.2025.
Totuși, după cum reiese din evidențe, pentru cultura generală a celor 8 “călăi”, după reluarea activității, pe 11 februarie 2025, după o pauză medicală, judecătoarea Rădulescu a intrat în forță în sistem. După cum vedeți în imaginea din stânga,rata de soluționare a dosarelor în dreptul judecătoarei Maria Rădulescu, în perioada 01.07.2023- 21.05.2025 i-a dat indicativul Verde, care e cel mai bun.
În doar trei luni, până la jumătatea lunii mai, a soluționat aproximativ 600 de cauze penale – un volum impresionant de muncă, mai ales în condițiile dramatice de subdimensionare cu care funcționează Secția penală a Judecătoriei Ploiești. În ziua de 20 mai 2025, în chiar ultima sa ședință înainte de suspendare, a dispus măsuri în nu mai puțin de 49 de dosare, programând pronunțarea și motivarea pentru data de 28 mai. Însă justiția română avea alte planuri: pe 21 mai, CSM a decis suspendarea sa din funcție.
Rezultatul? Zeci de părți procesuale au fost lăsate fără sentință, iar completul pe care îl conducea a fost imediat blocat. În loc să i se recunoască meritele profesionale, judecătoarei i s-a interzis continuarea activității – deși, paradoxal, tocmai prin munca ei demonstra că acuzațiile de „lipsă de celeritate” sunt o ficțiune menită să servească unui scop politic, nu unul juridic.
Contextul devine și mai absurd dacă privim dincolo de cifre. În perioada martie–mai 2025, Secția penală a Judecătoriei Ploiești a funcționat cu doar cinci judecători dintr-o schemă de unsprezece. Dintre aceștia, unul – președinta secției, judecătoarea Bodor Sorina Virginia – era degrevată de sarcini, adică avea o încărcătură redusă. Practic, restul instanței era susținută de un nucleu de patru magistrați activi. În acest context, performanța Mariei Rădulescu nu doar că nu este sancționabilă, ci ar trebui ridicată la rang de exemplu.
Dar într-o justiție în care criteriile de evaluare sunt opace, iar eficiența profesională nu valorează nimic în comparație cu obediența, performanța devine un pericol. Iar cei care îndrăznesc să fie eficienți și vocali în același timp sfârșesc exilați din propria profesie.
„Comportament necorespunzător”? O acuzație demolată de fapte
Într-un sistem în care se caută vinovați cu orice preț, acuzațiile vagi devin monedă curentă. În cazul judecătoarei Maria Rădulescu, expresii precum „ton autoritar”, „refuzul de cooperare”, „manifestări ostile” sau „comportament neadecvat față de colegi” au fost suficiente(pentru mintea unora setați să distrugă) pentru a contura portretul unei magistrate „incomode”. Însă dincolo de aceste etichete fără conținut juridic clar, dovezile reale, măsurabile, spun altă poveste.
Judecătoarea Rădulescu nu a fost izolată sau în conflict cu colectivul. Dimpotrivă! A fost singurul magistrat din cadrul Judecătoriei Ploiești care, în decembrie 2023, a avut curajul să susțină public protestul grefierilor – o mișcare de amploare națională pentru recunoașterea muncii și demnității acestui corp profesional. Imaginea sa alături de grefieri, pe holul instanței, a devenit simbolică pentru un tip de solidaritate rar întâlnită în sistemul românesc de justiție – o solidaritate autentică, neimpusă, profund umană.
Mai mult, martorii audiați în procedura disciplinară – cei care au fost efectiv prezenți în ședințele de judecată – au declarat constant că nu au observat niciun comportament abuziv din partea judecătoarei. Ni s-au pus la dispoziție probe în acest sens. Dimpotrivă, martorii au confirmat profesionalismul și respectul arătat față de toate părțile implicate în actul de justiție, după cu reiese din declarațiilor care nu au fost forțați să declare ceva. În schimb, martorii „cheie” din acuzare, care au susținut tezele conflictului, fie nu au fost de față la momentele invocate, fie și-au exprimat doar impresii subiective, imposibil de verificat.
În acest climat de neclaritate intenționată, acuzațiile s-au rostogolit fără nicio susținere administrativă. Nu există procese-verbale, nu există sesizări scrise de colegi, nu există sancțiuni anterioare pentru un comportament necorespunzător. Doar etichete, doar suspiciuni. Și o magistrată pe care „sistemul” a decis că trebuie înlăturată.
Culmea ironiei este că judecătoarea care a arătat respect și empatie față de colegii săi este aceeași judecătoare acuzată că ar fi generat tensiuni. Nu există contradicție mai evidentă. Dar într-o procedură în care vina este prestabilită, realitatea devine o formalitate ignorabilă, pentru alde Elena Raluca Costache, iertată-i fie cacofonia din nume, pe care am văzut că și-a scos-o. Doar cacofonia, nu și abuzurile!
Contextul declanșator al demersurilor initiate de Vasile Alin Ene, după Diana Toma Șologon. Cine a deranjat pe cine și de ce?
Într-un sistem judiciar care pretinde neutralitate și transparență, dar reacționează disproporționat la întrebările incomode, cazul judecătoarei Maria Rădulescu este, în esență, despre cine a avut curajul să deranjeze și pe cine.
Suspendată din funcție sub acuzația elastică de „insubordonare și nedemnitate” – o formulare utilă atunci când nu vrei să demonstrezi o vină concretă, ci doar să înlături o persoană care devine prea vocală – magistratul de la Judecătoria Ploiești nu a comis alt „delict” decât acela de a cere transparență într-un domeniu unde domnește opacitatea.
Concret, împreună cu soțul ei, judecătorul Dragoș Bogdan Achiței, a atacat în instanță refuzul explicit al Consiliului Superior al Magistraturii și al Inspecției Judiciare de a efectua un audit extern tehnic asupra sistemului informatic de repartizare aleatorie a cauzelor disciplinare – un audit impus de lege, la art. 84 alin. (7) din Legea nr. 305/2022. Faptul că această obligație legală a fost ignorată sistematic nu a deranjat pe nimeni. Faptul că un magistrat a cerut aplicarea legii – da.
Motivul acestui refuz ridică semne de întrebare. Dacă sistemul este într-adevăr aleatoriu, ce pericol ar reprezenta un audit tehnic independent? Dacă totul este corect, de ce să refuzi verificarea?
Răspunsul, indirect dar clar, apare în declarațiile judecătoarei Rădulescu: pentru că în realitate, algoritmul de repartizare poate fi manipulat, iar dosarele disciplinare pot fi trimise către inspectorii „aleși” – cei „siguri”, „de încredere”, compatibili cu interesele structurii de control instituțional. Acest tip de selecție viciată transformă întregul proces de sancționare disciplinară într-un instrument de eliminare dirijată, iar simbioza CSM–Inspecția Judiciară nu mai este o metaforă, ci o axă de putere reală, închisă oricărei forme de control extern.
Execuția disciplinară a magistratului care a cerut acest audit nu este o coincidență. Este un mesaj. Unul care spune, în esență: „Nu întrebați. Nu deranjați. Nu cereți transparență.”
Judecată în cerc închis. CSM-ul, reclamant și judecător în același timp
Când într-un proces disciplinar acuzatorul se așază și în banca judecătorilor, nu mai vorbim despre justiție, ci despre o parodie de echitate. În cazul judecătoarei Maria Rădulescu, o asemenea situație flagrantă a fost nu doar tolerată, ci apărată și consfințită ca „normală” de mecanismul intern al Consiliului Superior al Magistraturii.
Alin Vasile Ene, membru al CSM, este persoana care a declanșat prin sesizare acțiunea disciplinară împotriva judecătoarei. Dar nu s-a limitat la a sesiza. A participat și în completul de judecată care a analizat faptele sesizate chiar de el. În orice sistem juridic demn de acest nume, acest cumul de roluri ar fi echivalat cu un conflict de interese, dacă nu cu o încălcare flagrantă a principiilor de drept fundamental. Aici, însă, a fost tratat cu o lejeritate înspăimântătoare.
Cererea formulată de apărare, care a invocat această incompatibilitate evidentă, a fost respinsă fără o analiză temeinică, aproape reflex, ca și cum o astfel de situație nu ar merita atenție, ci doar formalitate birocratică. Nu s-a făcut niciun efort real de a cântări implicațiile de fond ale acestei suprapuneri de roluri. Cum poate fi obiectiv un membru care a acuzat și apoi decide asupra propriei acuzații?
Este una dintre acele realități ale justiției române care, scoase din context și prezentate unei instanțe europene, ar provoca reacții de stupoare. Dar în cadrul închis al Secției pentru judecători în materie disciplinară, autocontrolul ține loc de imparțialitate, iar aparența formală ia locul principiului de drept. Așa se validează o execuție disciplinară: cu mâinile celor care o orchestrează.
Și atunci, întrebarea nu mai este dacă judecătoarea Maria Rădulescu a avut o atitudine „nedemnă”, ci dacă sistemul care a judecat-o mai poate pretinde demnitate.
Conținutul acțiunii disciplinare: Acuzații fără fapte clare
Dincolo de solemnitatea limbajului și de înșiruirea de termeni juridici, acțiunea disciplinară împotriva judecătoarei Maria Rădulescu se clatină pe un fundament fragil: acuzații fără consistență, fără probe directe, fără fapte databile. Mai mult, se construiește o narațiune vagă, dar eficientă în contextul unui sistem care vrea să elimine „vocile incomode”.
Formulări precum „atitudine conflictuală”, „manifestări ostile”, „refuzul de comunicare”, „ton autoritar” sunt repetate aproape ca un refren. Dar aceste expresii, fără ancorare în fapte concrete – fără dată, oră, loc, martori direcți – nu trec testul unei proceduri judiciare riguroase. Ele pot fi utilizate, însă, în scopul manipulării percepției și conturării unui profil negativ convenabil.
Partea cea mai tulburătoare a acestei construcții disciplinare o reprezintă inversarea logicii probatoriului. În loc ca faptele să fie dovedite dincolo de orice îndoială rezonabilă, judecătoarea Rădulescu este nevoită să-și demonstreze nevinovăția în fața unor acuzații sprijinite pe declarații contradictorii și amintiri neclare. Martorii pro-acuzare nu au fost de față la incidentele evocate, în timp ce martorii oculari prezenți au oferit o versiune contrară – ignorată sau minimizată.
Culmea ironiei procedurale este acuzația privind „modul de folosire a concediilor medicale”. Într-un stat de drept, dreptul la concediu medical este sacrosanct, iar contestarea lui fără temei medical sau legal nu înseamnă decât o tentativă de discreditare prin stigmatizare administrativă. De ce ar deveni un concediu medical o probă a vinovăției? Poate pentru că era nevoie de orice element, oricât de superficial, care să construiască o poveste convingătoare despre o judecătoare „rebelă”, „necooperantă” și, deci, periculoasă pentru ordinea de sistem.
Fără notificări oficiale de absență nemotivată, fără sancțiuni preexistente, fără perturbarea demonstrabilă a activității instanței, această acuzație devine nu doar neserioasă, ci profund ofensatoare pentru orice angajat al statului român.
Ceea ce s-a conturat nu este o anchetă disciplinară, ci un proces de intenție în toată regula, în care faptele sunt negociabile, dar ținta e clară: neutralizarea unui magistrat care a refuzat să tacă.
Un sistem judiciar suprasolicitat și subdimensionat: Ploieștiul, între colaps și răzbunare
Secția penală a Judecătoriei Ploiești funcționează de ani de zile într-un dezechilibru cronic, care ar fi trebuit să alarmeze orice for de conducere responsabil din sistemul judiciar. Într-o schemă prevăzută cu 11 judecători, în prima parte a anului 2025 activau efectiv doar 5, dintre care unul era degrevat parțial de sarcini. Restul dosarelor – sute la număr – au fost împărțite celor rămași, fiecare lucrând cu o presiune inumană, într-un ritm imposibil de susținut pe termen lung.
În acest context tensionat, în loc ca judecătorii care țin instanța pe umeri să fie sprijiniți sau măcar protejați, sistemul alege să lovească. Judecătoarea Maria Rădulescu, singurul magistrat care în doar trei luni a soluționat peste 600 de cauze penale, devine țintă. Faptele sale nu au fost neglijența sau tergiversarea dosarelor, ci – paradoxal – eficiența, vocea critică și refuzul de a tolera vicii de sistem.
CSM și Inspecția Judiciară ignoră cu desăvârșire subdimensionarea secției, refuzând să pună în context acuzațiile absurde privind întârzieri sau lipsă de colaborare. E mai simplu să înlături un judecător incomod decât să recunoști un eșec sistemic. Iar la Ploiești, în loc de solidaritate profesională, pare că s-a instalat tăcerea complice – semnul clar că, între nevoia de reformă și instinctul de conservare, sistemul a ales răzbunarea.
Cazul clasic de dublu standard. Soțul judecătoarei Rădulescu și el anchetat, dar… fără fapte, doar pentru că își iubește și apără soția
Într-un stat în care aparențele contează mai mult decât probele, iar loialitatea față de sistem bate legalitatea, execuțiile nu se fac niciodată izolat. Dacă un magistrat deranjează, întreaga familie judiciară trebuie „reevaluată”. Este exact ceea ce se întâmplă în cazul judecătorului Dragoș-Bogdan Achiței, soțul Mariei Rădulescu, devenit țintă într-un dosar disciplinar fabricat „din oficiu”.
Acuzația? Neredactarea la timp a unor hotărâri judecătorești. Nimic mai ușor de afirmat, nimic mai vag în contextul unui sistem suprasolicitat. Dar și nimic mai facil de folosit pentru a deschide un dosar împotriva unui magistrat considerat „incomod”.
Numai că, în cazul lui Achiței, contextul e de neignorat: Tribunalul Prahova, acolo unde activează, funcționa în 2025 cu doar 20 de judecători dintr-o schemă de 54. Gradul de ocupare era, deci, sub 40%. În orice sistem funcțional, acest lucru ar fi condus la reorganizarea activității, nu la sancționarea celor care încearcă să țină în viață justiția.
Dar logica sistemului pare alta. Când nu există vină clară, se fabrică un pretext. Dacă nu există plângeri, se sesizează Inspecția Judiciară „din oficiu”, adică pe persoana din imagine- aka Roxana Petcu, poate cea mai vinovată de abuzurile din justiție. Iar dacă nici „oficiul” nu produce suficiente probe, se invocă norme generale, interpretate în cheie represivă.
Este o formă de dublu standard greu de ignorat: judecători care întârzie redactarea motivărilor din cauza volumului uriaș de muncă nu sunt toți anchetați disciplinar. Doar cei care îndrăznesc să conteste sistemul din interior, doar cei care pun întrebări despre transparență, audituri externe și legalitatea procedurilor, ajung pe masa anchetelor.
În cazul lui Achiței, lipsa unui denunțător real, a unui prejudiciu concret sau a unei tulburări administrative este evidentă. Dar nu și relevantă pentru mecanismul sancționator. A fost suficient că soția lui a pus o întrebare esențială: „Este sistemul de repartizare a dosarelor cu adevărat aleatoriu?”
Răspunsul tacit, dar brutal, al sistemului a fost: „Nu întreba, dacă ții la carieră.”
Vocea care deranjează liniștea vinovaților. Mesajele virale ale judecătoarei pe Facebook
Într-un sistem judiciar care pare să fi dezvoltat o alergie cronică la transparență, magistratul Maria Rădulescu nu a urlat, nu a protestat isteric, nu a cerut mila opiniei publice. A scris. Două mesaje, scurte, lucide, ferme – publicate pe pagina sa de Facebook – au devenit ecoul unei profesii aflate sub presiune, dar și oglinda unui curaj rarisim.
În primul, afirmă fără echivoc:
„Sunt judecătorul care respectă toate profesiile juridice, care pune binele celorlalți înaintea binelui propriu, care a arătat empatie și respect. […] În acest moment sunt un judecător suspendat pentru că am cerut aplicarea legii – auditarea sistemului informatic de repartizare a cauzelor disciplinare.”
Această frază, de o simplitate dezarmantă, sintetizează un paradox uriaș. Un magistrat este sancționat nu pentru că a încălcat legea, ci pentru că a cerut ca ea să fie aplicată. Mai exact, a cerut ca un sistem informatic opac și contestat – cel de repartizare aleatorie a dosarelor disciplinare – să fie auditat extern, așa cum prevede expres Legea nr. 305/2022.
În loc să i se răspundă cu o analiză tehnică și o aplicare a normei, sistemul a reacționat printr-o măsură disciplinară. O măsură care, judecând după amploarea reacției publice, s-a vrut exemplară. Un semnal adresat oricărui magistrat care, la rândul lui, ar putea avea intenția de a verifica ceea ce nu trebuie verificat.
Al doilea mesaj e și mai puternic prin simplitatea lui și ar suna cam așa dacă am citi printre rânduri:
„Eu sunt magistratul-judecător ‘insubordonat’ și cu atitudini ‘nedemne’. Eu sunt cel care, înainte de a analiza propriul bine, se gândește la cei de lângă el. Eu sunt cel care a dat dovadă de empatie, respect și bună-credință.”
Într-o lume în care imaginea magistraților este adesea diluată între decizii tehnice, tăceri strategice și neimplicare, Maria Rădulescu scrie cu vocea unei conștiințe care nu vrea să se conformeze unei culturi instituționale bazate pe obediență. A fost suspendată pentru că a vorbit. Dar nu oricum. A vorbit cu decență, cu temei legal, cu luciditate.
Postările sale nu au strâns doar reacții de simpatie din partea avocaților, colegilor, grefierilor și cetățenilor. Au devenit simboluri. Scurte manifeste ale unui magistrat care refuză să accepte că „normalitatea” în justiție înseamnă să taci, să pleci capul și să te prefaci că totul funcționează.
Nu sunt postări virale în sensul superficial al cuvântului. Sunt virale pentru că ating un nerv viu al sistemului. Pentru că în ele pulsează adevărul pe care mulți îl simt, dar puțini îl articulează. Sunt mesajele care nu vor mai putea fi ignorate.
Executăm judecători, nu fapte?
Cazul judecătoarei Maria Rădulescu nu este singular, dar este simptomatic. Este povestea unei profesii sufocate de conformism, de frică și de autocenzură. Este dovada vie că, în România, legea nu are nicio putere în fața sistemului dacă sistemul decide că ești o amenințare.
În loc să fie cercetate suspiciunile legitime privind vicierile sistemului de repartizare aleatorie, judecătoarea este înlăturată. În loc să se analizeze faptele concrete, se pedepsește atitudinea. Nu pentru ce ai făcut, ci pentru că ai îndrăznit să pui întrebări.
Într-o justiție care se pretinde independentă, dar funcționează pe criterii de loialitate internă, curajul devine culpabil. Iar cei care refuză să se conformeze ritualului supunerii sunt excluși cu o viteză care trădează frică, nu rigoare. Executăm caractere, nu abateri. Penalizăm verticalitatea, nu greșeala. Creăm un precedent periculos: acela că orice judecător care cere aplicarea legii poate deveni o țintă. Nu pentru că încalcă legea, ci pentru că o invocă.
Nu este doar o execuție profesională, ci un act de intimidare sistemică. Nu e o eroare, ci o alegere – conștientă, colectivă, asumată de opt judecători care, în loc să protejeze independența justiției, au condamnat-o.
Acești opt membri ai Secției pentru judecători în materie disciplinară din cadrul CSM – instanța supremă în materie de disciplină nu au judecat fapte, ci persoane. Nu au căutat adevărul, ci au căutat să reducă la tăcere vocile incomode. Cu o majoritate aproape sovietică (8 din 9), au hotărât că Maria Rădulescu trebuie pedepsită. Pe cale de consecință, cum ar spune avocații, pe logica celor opt „călăi” în robă urmează soțul ei, Dragoș Bogdan Achiței. Motivul? Au îndrăznit să ceară ceea ce legea prevede: auditarea sistemului informatic de repartizare aleatorie a dosarelor disciplinare. Au îndrăznit să deranjeze.
Într-un stat de drept autentic, faptele sunt cele anchetate, nu atitudinea, nu tonul vocii. Dar în această mascaradă disciplinară, ceea ce s-a sancționat nu a fost încălcarea vreunei norme, ci refuzul de a se înclina. Adevăratul „delict” al celor doi judecători este verticalitatea. Iar sistemul, când se simte expus și tras de urechi, reacționează cu furie.
Acești opt judecători nu doar că s-au prefăcut că nu văd flagelul care macină justiția din interior – manipularea dosarelor prin „repartizare aleatorie” viciată – dar au avut îndrăzneala de a o exclude pe judecătoarea Maria Rădulescu pentru că a scos la lumină această rană. Au apărat …aparatul, nu justiția. Au apărat liniștea complicilor, nu dreptul cetățenilor la o justiție imparțială.
Într-o societate normală, o astfel de hotărâre ar fi provocat o undă de șoc, respectiv anchete, dezbateri, demisii. În România, tăcerea a fost asurzitoare. Iar singura voce care a avut curajul să se opună acestei mascarade – judecătoarea cu opinie separată – a devenit o rază de luciditate într-o noapte a complicității.
Acea opinie separată nu a fost doar un gest de onoare profesională. A fost un act de rezistență. A fost dovada că nu toată justiția a fost capturată de reflexul de a ascunde mizeria sub robe. Vom reveni, punctual, asupra argumentelor din acea opinie separată – care merită nu doar respect, ci și difuzare largă. Într-un climat de frică, acea judecătoare a ales să judece. Să nu se răzbune. Să nu participe la linșaj.
Restul? Opt semnături. Opt robe. Opt vinovați moral pentru compromiterea ideii de justiție dreaptă și onestă. Dacă sistemul judiciar ar fi avut anticorpi interni, această decizie n-ar fi trecut. Dar se pare că, pentru moment, anticorpii sunt mai puțini decât infecția.
Aceasta nu este doar o greșeală juridică. Este o rușine istorică pentru CSM. Un abuz ambalat în hârtii legale. O execuție sub pretext de disciplină. Iar numele celor opt judecători care au votat această sancțiune nu trebuie uitate – nu ca o listă neagră, ci ca o lecție pentru viitor: când dreptatea este sancționată, atunci nedreptatea devine regulă. Elena Raluca Costache( președinte), Denisa Angelica Stănișor(judecător), Daniel Grădinaru( judecător), Gheorghe Liviu Odagiu(judecător), Mihaela LauraRadu( judecator), Narcis Erculescu(judecator), Claudiu Marian Drăgușin( judecător), Vasile Alin Ene( judecător, denunțător și anchetator).
Opinia separata a fost a d-nei judecător Ramona Grațiela MILU, opinie despre care vom vorbi în episodul urmator, pe larg.
Dacă cei invocați de abuzurile comise într-un mod atât de evident vor să dea un drept la replica, pentru că, vezi Doamne s-ar simți jenați de adevăr, așa cum am văzut că se întâmplă și în cazul investigat de noi aici, îl pot trimite pe adresa [email protected].
P.P.S. Invitația este în primul rând pentru d-na Diana Toma Șologon, autoarea morală a problemelor generate și d-ul Vasile Alin Ene care decât să-mi dea like la discuțiile mele suveraniste, mai bine ne trimte un punct de vedere, legat de această execuție penibilă și, totodată, extrem de abuzivă.
