Când transparența devine un exercițiu de acoperire a pasivității
Am solicitat Judecătoriei Ploiești, în baza Legii 544/2001, o informare clară și punctuală privind situația Secției Penale, aflată într-o criză de personal evidentă. Ne așteptam la un răspuns lucid, la un diagnostic ferm și poate chiar la o minimă asumare instituțională.
Am primit, în schimb, o compunere birocratică din partea domnului judecător Ștefan Andrei Boroș, președinte al Judecătoriei Ploiești, care pare mai preocupat de precizia articolului de lege decât de gravitatea faptelor.
Cu un aer tehnic și evaziv, ne trimite la „Instanța în cifre” – un raport public, sec, care nu face decât să confirme ceea ce noi deja știam: volumul de muncă la Secția Penală este critic. Dar, culmea, domnul președinte folosește aceste cifre ca și cum ar liniști pe cineva, în loc să tragă semnalul de alarmă. Când la civil se înregistrează o medie de 1.405 dosare/judecător, iar la penal „doar” 804, diferența devine pretext, nu problemă.
Să fim serioși: o secție penală nu este o linie de producție. Numărul cauzelor nu poate fi comparat matematic cu cel al civilului fără a ține cont de complexitate, presiune socială, urgență și specific de judecată. Această comparație este nu doar nerelevantă, ci și lipsită de onestitate profesională.
Refugiul în „nu ține de noi” – o deviere de la rolul de lider
În loc să își exercite rolul firesc de lider al unei instanțe aflate într-o situație gravă, președintele Boroș se ascunde în spatele lipsei de atribuții directe a CSM.
Citează sec: „Secția pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nu are atribuții directe în sprijinirea activității unei secții a Judecătoriei Ploiești.” Așa o fi. Dar unde sunt demersurile indirecte, presiunea legitimă, apelul public, implicarea ca semnal de alarmă către CSM? Unde este acțiunea proactivă a unui președinte de instanță care vede că o secție esențială din instanța sa se prăbușește sub propria greutate?
Realitatea este că o criză de personal nu se tratează cu trimitere la aliniate din lege, ci cu demersuri, insistență, colaborare interinstituțională și asumare. Toate acestea lipsesc cu desăvârșire din răspunsul transmis către Intransigent.
Birocrație pe repede-nainte, soluții… poate la anul
Ironia tristă este că, în același timp, CSM organizează un concurs de admitere în magistratură care se finalizează, optimist, la sfârșitul lui martie 2025, dacă nu…la anul. Adică, până când noii judecători vor depune jurământul și vor fi repartizați, Secția Penală a Judecătoriei Ploiești va fi funcționat cu 5 judecători din 11 timp de peste un an.
Este această stare de fapt acceptabilă pentru conducerea instanței? Dacă da, atunci avem o problemă gravă de percepție a normalului. Dacă nu, atunci tăcerea și lipsa demersurilor concrete devin complicitate instituțională cu degradarea actului de justiție.
Într-un sistem deja împovărat, în care dosarele penale vizează uneori vieți distruse, libertăți puse la îndoială și destine în așteptare, orice zi de întârziere în soluționarea cauzelor nu este doar o disfuncție tehnică, ci o eroziune a încrederii în statul de drept.
Lipsă de asumare managerială: când cifrele nu mai spun nimic
Domnul Boroș a invocat în răspunsul său cifre seci: media de 804,7 dosare/judecător la Secția Penală. Dar nu ne-a spus câți judecători mai sunt activi la această secție, ce măsuri concrete a propus pentru suplinirea posturilor vacante, dacă a transmis sesizări CSM, dacă a solicitat detașări sau sprijin din partea instanțelor vecine, dacă a informat presa locală sau opinia publică despre riscul de colaps al secției.
Nu ne-a spus nici dacă are un plan managerial, nici dacă această problemă se află pe lista priorităților sale. Răspunsul este un exercițiu de minimalism birocratic, nu un mesaj de criză. Și asta spune tot.
Cine răspunde când nu mai are cine să judece sau judecă greșit?
Justiția nu înseamnă doar respectarea aparențelor. Nu înseamnă doar să respectăm Legea 544/2001 și să bifăm un răspuns. Înseamnă să fim prezenți în fața realității. Să vedem când o instanță se sufocă și să acționăm. Iar când suntem în poziția de conducere, nu doar să acționăm, ci să tragem alții de mânecă, să țipăm dacă trebuie, să punem pe masă adevărul.
În tăcerea elegantă a răspunsului domnului Boroș se ascunde o mare problemă: lipsa unei reacții de lider, într-un moment în care justiția locală are nevoie disperată de asumare, de viziune și de fermitate.
Noi vom continua să întrebăm, să analizăm, să scriem. Pentru că, dincolo de cifre și comunicate, există oameni care își așteaptă dreptatea. Și nu e nimic mai grav decât să afli că nu are cine să ți-o dea, pentru că un sistem întreg se ascunde în spatele unei hârtii.
Ene Alin Vasile și caracatița magistraturii. Jocurile de culise care sufocă instanțele(IV)
Pentru Consiliul Superior al Magistraturii…
1.900.500 de lei pentru 139 de posturi – Cine administrează ineficiența inastanțelor, pe care o și taxează?
Fără nicio ezitare, Consiliul Superior al Magistraturii a pus în vânzare speranțele a 1267 de candidați care au plătit, fiecare, suma de 1500 lei pentru a participa la concursul de admitere în magistratură. În total: 1.900.500 de lei încasați – o sumă uriașă pentru bugetul unei instituții care, teoretic, ar trebui să administreze responsabil și echitabil accesul la justiție.
Dar realitatea este revoltătoare: în cadrul acestui concurs organizat în perioada 25 iulie 2024 – 27 martie 2025, CSM a oferit doar 139 de posturi (118 de judecători și 21 de procurori). Așadar, pentru fiecare loc disponibil, au fost percepute taxe de la peste 9 candidați, deși doar unul urma să ocupe efectiv funcția. Iar această disproporție nu este un accident, ci o practică repetată, perpetuată în liniște, sub paravanul unui regulament aparent legal, dar profund inechitabil în esență.
Întrebarea care se impune: Ce face CSM cu diferența de 1128 de candidați care au plătit, au studiat, au sperat – dar n-au avut nicio șansă reală, pentru că locurile erau puține și neadaptate la nevoile reale din teritoriu? Se reinvestesc acești bani în sistem? În dotări? În resurse umane? Sau dispar în pliurile unui buget opac, neverificabil public, cu justificări formale și răspunsuri pasiv-agresive în fața presei intransigente?
Această practică a devenit o veritabilă industrie de taxare a speranței profesionale, o ruletă birocratică în care statul încasează, iar cetățeanul pierde. Este CSM un gardian al magistraturii sau un operator financiar care profită de lipsa alternativelor?
Judecătoria Ploiești, o bătaie de joc instituționalizată – 3 judecători, 0 procurori, și sute de dosare în așteptare
În mod inexplicabil, într-un oraș ca Ploieștiul – municipiu reședință de județ și pol regional administrativ, economic și judiciar – Consiliul Superior al Magistraturii a decis să aloce doar 3 posturi de judecători(vezi lista la finalul articolului) în cadrul acestui concurs. În plus, pentru Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploiești nu a fost alocat nici măcar un post de procuror, deși deficitul de personal este nu doar cunoscut, ci și cronicizat de ani de zile.
Această decizie nu este doar nejustificată, ci profund iresponsabilă față de cetățenii care așteaptă soluționarea cauzelor lor civile, penale, comerciale sau de familie. Când dosarele se prescriu, când inculpații scapă pentru că nu are cine să-i audieze, sau reclamanții nu sunt audiați pentru că procurorii încalcă drepturile acestora, iar justițiabilii pierd ani în săli de judecată din lipsă de personal, nu mai vorbim despre „act de justiție”, ci despre o formă sofisticată de neglijență instituțională.
Este inadmisibil ca, într-un sistem care se plânge constant de subdimensionare și suprasolicitare, CSM să își permită să ignore realitatea din instanțe și parchete. Cifrele nu mint: zero procurori alocați pentru o instanță cu sute de cauze penale pe rol este o formă de dispreț față de justiția română și față de efortul celor care lucrează în sistem, cu resurse insuficiente și sub presiunea dosarelor nesoluționate.
Acest tip de „repartizare” nu poate fi numit nici reformă, nici strategie. Este management de avarie și mimare a selecției profesionale, în timp ce problema rămâne nerezolvată, iar răspunderea … difuză. Dacă CSM nu înțelege urgența acestor realități, înseamnă că nu mai funcționează ca organism de autoreglare al magistraturii, ci ca birocrație auto-suficientă, ruptă de nevoile sistemului și ale cetățeanului.
Cine își asumă tăcerea d-na președinte al CSM, judecător Elena Raluca Costache?
Într-o justiție care se vrea independentă, transparentă și eficientă, tăcerea CSM-ului devine o formă de complicitate. În primul rând, cu degradarea unui sistem care a ajuns să își vândă intrarea pe bază de taxă, să își ignore propriii magistrați din instanțele sufocate și să-i lase pe cetățeni să se judece ani de zile pentru o simplă hotărâre. De ce, d-na președinte Elena Raluca Costache(vezi foto stânga- sursa luju.ro)?
Cum să nu-ți pui întrebarea dacă acest model birocratic este conceput pentru eficiență sau pentru perpetuarea unor mecanisme de control și selecție convenabile? Cine decide că Judecătoria Ploiești merită doar 3 judecători și zero procurori? Cine ignoră realitatea cifrelor și refuză să suplimenteze acolo unde criza e evidentă?
Când răspunsurile dispar, apar întrebările. Iar noi, jurnaliștii, le vom pune de fiecare dată. Chiar și atunci când vi se pare că suntem intransigenți…
Dacă d-ul Ștefan Andrei Boroș și d-na Elena Raluca Costache doresc să ne dea un drept la replică pot trimite pe adresa de mail: [email protected]
