Într-o Românie în care „independența justiției” e citată mai des decât Biblia la jurământul de învestire, dar se respectă mai rar decât ghidul bunului-simț la ședințele de partid, delegările din magistratură au devenit o marfă de circuit închis. Adică, de familie, de prieteni, de pepinieră.
Vă prezentăm azi primul episod din serialul „Justiția se face-n gașcă”, o docu-ficțiune juridic-reală în care, coincidență sau nu, toate drumurile duc spre același cap de pod: judecătorul Vasile Alin Ene. Care pare că o are la mână pe doamna Elena Raluca Costache( cacofonia nu ne aparține) , președintele CSM, care nu prea suflă în fața lui Superman, mai ceva ca o Lois Lane din celebrul film. Poate i se trage d-nei Elena Raluca Costache de la atâtea oficii pe care le-a avut în cariera de avocat, înainte să fie ditamai președintele la Consiliul Superior al Magistraturii. Consiliu care se declară garantul independenței justiției, dar acționează uneori ca o firmă de resurse umane cu preferințe de familie.
Da, acel domn Ene care, cu “grație” și “tact administrative”, pare să-și fi construit de-a lungul anilor o pepinieră de magistrați “de încredere”, plasați strategic în funcții de conducere printr-un sistem de rotație delegativă perfect legal, dar profund toxic pentru ideea de independență a justiției. O rețea în care CSM-ul girează, iar semnătura omniprezentă a președintei Elena Raluca Costache pare să aprobe tot ce vine dinspre Prahova ca pe o comandă de sushi — fără întrebări, fără mustrări, doar cu wasabi de protocol.
Să nu ne prefacem că nu vedem: În ultimele luni, Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători, sub girul politic elegant al președintei Elena Raluca Costache, a emis o avalanșă de hotărâri de delegare care seamănă mai degrabă cu o strategie de acoperire a funcțiilor de conducere cu oameni din același cerc relațional, decât cu o soluție temporară în interesul public.
CSM – Garantul Independenței… prietenilor!
Cine spune că justiția nu e o familie mare n-a privit atent cum se rotesc funcțiile în sistemul judiciar. Consiliul Superior al Magistraturii – entitatea care, teoretic, garantează independența justiției – a aprobat în ultimele luni o serie de delegări în funcții de conducere ce seamănă izbitor de mult cu rotația cadrelor într-o cooperativă de nădejde, în care contează mai mult arborele genealogic profesional decât meritocrația.
La baza acestor decizii stau propuneri avizate pozitiv de președinta Secției pentru judecători, doamna Elena Raluca Costache, o prezență constantă în arhitectura aprobărilor trase la indigo. Sub semnătura domniei sale, judecători din Prahova au fost recompensați cu funcții strategice, într-un dans perfect sincronizat cu interesele și prieteniile vechi din sistem.
Legea 303/2022 pare scrisă mai degrabă pentru a crea aparența unei proceduri, nu a unei competiții reale. Delegarea în funcții de conducere nu impune aceleași condiții de vechime ca numirea prin concurs, nu cere un plan de management și, mai ales, nu presupune transparență sau criterii obiective.
Ajunge să ai acordul colegiului de conducere, un aviz de la Curtea de Apel, și bineînțeles, o semnătură calmă de la Secția pentru Judecători. Din acel moment, devii președinte sau vicepreședinte – temporar, dar cu mari șanse de “permanentizare prin repetiție”.
Hai să-i luăm la rând, în numele transparenței:
Judecătoarea Camelia-Elena Badea – Delegată la Mizil
Motivarea oficială e clasică: comunicare bună, relații colegiale, abilități manageriale. Neoficial? E soția judecătorului Alexandru-Marius Badea, și el proaspăt delegat ca vicepreședinte al Judecătoriei Ploiești. Asta nu mai e coincidență, ci strategie de cuplu profesional. Mizilul e, se pare, o pepinieră de avansări pe pile moi și avize tari. Un „cuplu de aur” al justiției locale, care dovedește că familia Badea nu s-a rugat degeaba la Sfântul Delegatu’
Judecătorul Alexandru-Marius Badea – Vicepreședinte la Judecătoria Ploiești
Soțul soției. A primit funcția cu aceeași justificare vagă: „experiență relevantă”. Relevantă pentru cine? Pentru colegii de facultate, pentru rețelele de putere locale? Sau poate doar pentru algoritmul de încrengături aprobat cu zâmbet tehnocrat de doamna Costache?
Judecătorul Badea n-a făcut scandal. A primit o funcție mai mică și a tăcut. Soția lui, revenită din concediul maternal, a fost unsă direct șefă la Judecătoria Mizil. Experiență? Aproape zero. Dar formula magică s-a aplicat din nou: „abilități de comunicare cu judecătorii din cadrul instanței”.
Judecătoarea Mateaș Beatrice-Lizbeth – Înapoi la Mizil, apoi sus la Tribunal
Prelungită, rotită, susținută. Delegată de n ori, în absența vreunui concurs anunțat public. Pe criteriul „a mai fost, merge și-acum”. Nu e mobilitate, e permanență rotativă, o formă de înghețare a funcției într-o delegare eternizată prin uz instituțional. Dacă nu e recidivă profesională, atunci e… fidelitate funcțională. Acum este judecător pe funcție de execuție, adică a luat-o de jos, ca o pesoană credincioasă ce este, la Tribunalul Prahova și face echipă cu marea artistă a poporului român din justiție: Toma Diana Șologon. Împreună vor face obiectul unei anchete jurnalistice despre recuzare, pentru ca pe viitor să nu se mai prounțe în dosar, înainte de a se pronunța completul pe recuzare.
Acum, secția Civilă de la Tribunalul Prahova e păzită de două doamne cu pedigree: Diana Toma Șologon și Beatrice Mateaș. Foste șefe, acum colege. Nu neapărat de vocație, ci de obediență. Căci în justiția prahoveană, fidelitatea e mai prețuită decât jurisprudența.
Judecătorul Sandu Nicolae Cosmin – Reconfirmat la Civila din Ploiești
Reîmprospătat în funcția de președinte al Secției Civile din Ploiești, și el parte din aceeași schemă repetitivă: propunere – aviz – delegare – tăcere.
Omul potrivit, la locul potrivit… de prea mult timp. Fără concurs, fără transparență, cu justificări tip template: „are aptitudini manageriale”. Dar concursurile când mai vin? Sau au fost înlocuite de simulări cu răspunsuri dinainte date?
Judecătorul Păuleț Dan – Președinte la Secția Penală, Tribunalul Prahova
Acesta a fost plasat în fruntea Secției Penale de la Tribunalul Prahova. O funcție cu mize mari, dar ocupată discret, fără explicații publice. Interesul public? Nu interesează.
Numirea sa ridică o altă întrebare: cum de exact într-o secție cu dosare fierbinți ajunge un om cu profil discret, dar susținut politic-instituțional? Într-un județ ca Prahova, penalul e spațiu de jocuri mari, nu teren de antrenament. Ori e trimis cu scop, ori e păpușat, ori pur și simplu… „merita și el”.
Dan Păuleț a fost investit la Secția Penală a Tribunalului după două luni de activitate acolo. Două. Dacă se mai întâmpla o dată, ar fi fost botezat direct la intrare. Dar cu binecuvântarea lui Frățilescu, a fost considerat potrivit pentru atribuții manageriale. În realitate, e lăudat pentru abilitățile de turnat în pahare și animat petreceri. Managerial, desigur.
Judecătorul militar Nicolae George-Octavian – Trimiteți întăriri la București
Judecătorul militar de la Curtea Militară de Apel e ridicat pe repede-nainte în funcția de președinte al Tribunalului Militar București. Un fel de „transfer disciplinat” girat de aceiași semnatari ai delegărilor în cascadă. Militar sau civil, sistemul funcționează la fel: scoate capul cine trebuie, nu cine poate. Deloc prahovean, dar parașutat în fruntea Tribunalului Militar București, prin aceeași rețetă – propunere + aviz Costache = delegare validată cu unanimitate.
Ce spune legea?
Legea 303/2022 este clară: delegarea într-o funcție de conducere trebuie să fie temporară, motivată, avizată și justificată de necesități obiective. Art. 175 și 179 stabilesc limitele acestei proceduri. Numai că în Prahova, delegările par mai degrabă un sport de echipă, unde scorul final nu se dă pe hârtie, ci pe influență.
Ce nu ni se spune?
- Nu ni se spune cum sunt selectați acești judecători în lipsa oricărei transparențe reale;
- Nu ni se spune de ce funcțiile nu se scot la concurs, în loc să fie prelungite la infinit prin delegări;
- Nu ni se spune cum se face că cei mai delegabili sunt exact cei din cercul restrâns al unei rețele de influență.
Coincidență sau clan?
Într-o justiție în care numirile pe merit au devenit basme de Cod Penal, iar delegările se împart între apropiați și afiliați, putem vorbi de un sistem meritocratic? Sau ne uităm la o structură piramidală cu loialități de castă, în care concursul real e doar un mit pentru naive și outsideri?
Ce vedem noi, cetățeni simpli cu minte limpede:
- O rețea de numiri fără competiție reală;
- O castă internă care se reproduce în funcții;
- O instituție, CSM, care a devenit instrumentul perfect pentru legalizarea prieteniilor;
- O președintă, Raluca Costache, care nu refuză nimic ce vine din Prahova – locul unde domnul Ene își plasează discipolii ca pe niște pioni loiali.
Toți acești oameni ar putea fi judecători valoroși – dar meritul nu mai e vizibil, pentru că se pierde în zgomotul aranjamentelor și al numirilor netransparente.
Să fie rotirea cadrelor, dar numai între ai noștri
Aceasta este doar prima parte a poveștii. Pentru că Badea, Mateaș, Sandu, Păuleț nu sunt decât primii pioni dintr-o rețea mult mai largă. Ceea ce pare un simplu proces administrativ – delegarea – ascunde, de fapt, o strategie tăcută de consolidare a influenței în magistratura locală, pe criterii obscure, dar previzibile: loialitate, obediență, apartenență la clanul nevăzut.
În capitolul următor vom explora cine sunt ceilalți magistrați care se învârt în aceeași orbită și vom pune o întrebare deloc retorică: cum se poate garanta independența justiției, când selecția în funcții de putere se face pe bază de relații, nu de competențe?
Așa începe acest capitol al anchetei noastre jurnalistice pamfletare. Nu cu acuzații, ci cu fapte și întrebări. Și cu o promisiune:
Vom continua până când justiția nu va mai fi o afacere de familie sau un club de influență. Pentru că, în democrație, funcțiile se câștigă prin concursuri nu prin delegari una după alta.
Un capitol aparte este d-ul Boroș Ștefan Andreoi, un gânditor strategic cu… ceasul bine reglat
„Se spune că viața nu așteaptă să fii pregătit, dar nici măcar pentru o fotografie?” – ne întreabă judecătorul Boroș Ștefan-Andrei, într-o postare ce pare desprinsă dintr-o reclamă la ceasuri elvețiene de lux, cu peisaj pastoral de fond și o vestă gri care vrea să inspire echilibru. Fotografia? Liniște. Lacul – nemișcat. Gânditorul – în meditație profundă. Până la prima hotărâre CSM.
Dar dacă viața nu așteaptă, poate că justiția o face. Căci în cazul domnului Boroș, momentul perfect a venit exact în 1 martie 2025, când a fost delegat președinte al Judecătoriei Ploiești, ca o floricică administrativă de primăvară, crescută în ghiveciul perfect aranjat al propunerilor favorabile din sistem.
Judecătorul Boroș Ștefan-Andrei e dovada că, în Prahova, o masă bine așezată poate cântări mai greu decât un dosar bine judecat. Proaspăt transferat la Judecătoria Ploiești, a pus la cale un chef de zile mari, cu ocazia onomasticii. Ce s-a sărbătorit, de fapt? Înscăunarea sa. Au fost prezenți capii din CSM și justiția prahoveană, iar la final, surpriză: Boroș a fost delegat președinte. Ce coincidență plăcută!
Pe drum a fost lăsat Alexandru Badea, judecătorul care trebuia, de drept, să ocupe funcția. Dar în județul unde meritocrația a fost îngropată sub toasturi, nicio surpriză.
Ni se spune că Boroș are „abilități de comunicare cu judecătorii și cu personalul auxiliar”, o frază recurentă în aceste referate, care ar trebui să dea fiorii unei empatii manageriale. În realitate, e mai degrabă echivalentul instituțional al expresiei „se înțelege bine cu lumea bună”.
Justiția, ca un festival de avansări temporare
Delegarea sa vine ca urmare a promovării judecătoarei Toma-Șologon Diana la Tribunalul Prahova – o promovare care, în lanțul trofic al sistemului, lasă loc liber pentru alți pești. În locul unui concurs, apare delegația. Nu e ilegal, dar e simptomatic.
Și ce spune Legea 303/2022?
Cu risul de a ne repeta, ea spune că pot fi delegați în funcții de conducere judecători cu acordul lor, fără să îndeplinească toate condițiile de vechime cerute pentru numire. Durata delegării: maximum 6 luni, prelungibilă cu încă 6.
Ce spune realitatea? Că aceste delegări se tot prelungesc, uneori ani întregi, ca o interimatocratie sub acoperire, în care accesul la funcțiile-cheie se face mai degrabă prin conexiuni decât prin competiție deschisă.
Judecătorul Boroș Ștefan-Andrei e dovada că, în Prahova, o masă bine așezată poate cântări mai greu decât un dosar bine judecat. Proaspăt transferat la Judecătoria Ploiești, a pus la cale un chef de zile mari, cu ocazia onomasticii. Ce s-a sărbătorit, de fapt? Înscăunarea sa. Au fost prezenți capii din CSM și justiția prahoveană, iar la final, surpriză: Boroș a fost delegat președinte. Ce coincidență plăcută!
Pe drum a fost lăsat Alexandru Badea, judecătorul care trebuia, de drept, să ocupe funcția. Dar în județul unde meritocrația a fost îngropată sub toasturi, nu e nicio surpriză.
Judecătorul Badea n-a făcut scandal. A primit o funcție mai mică și a tăcut. Soția lui, revenită din concediul maternal, a fost unsă direct șefă la Judecătoria Mizil. Experiență? Zero. Cunoștință cu instanța? Aproape nulă. Dar formula magică s-a aplicat din nou: „abilități de comunicare cu judecătorii din cadrul instanței”.
Calendarul carierei lui Boroș: o delegare cu destin asumat
Funcția de președinte al Judecătoriei Ploiești s-a vacanat la 1 martie 2025. Fix atunci, dl. Boroș a fost delegat, ea fiind ocupată până atunci de (ne)regretata de către colegi, figurista Diana Toma Șologon, inventatoare pronunțării înainte de recuzare, așa cum spuneam mai sus. Revenind la d-ul Boroș, venirea lui în funcție a fost fără întârziere, fără emoții. O sincronizare atât de precisă încât ai zice că e vorba de un scenariu prestabilit, nu de o selecție în funcție de merite descoperite recent.
Într-un sistem în care concursurile reale sunt o raritate, iar „colegiul de conducere” joacă rolul de selecționer discret, domnul Boroș e exemplul ideal al modului în care justiția se administrează înainte să se aplice.
Fotografia domnului Boroș ne sugerează că viața nu așteaptă. Dar, uneori, sistemul judiciar chiar te așteaptă, cu postul cald, cu avizul favorabil și cu o hotărâre CSM ca final de film în care totul se leagă perfect.
Pe viitor, poate viața o să-l surprindă și la un concurs adevărat. Până atunci, să reflecteze liniștit. Ceasul merge. Delegarea curge.
Judecătoarea etern delegată: Bodor Sorina Virginia, șefa Secției Penale în reluare
Într-o justiție care funcționează uneori ca un serial fără sfârșit, de genul Tânăr și neliniștit după cum veți vedea mai jos, cu episoade reluate și actori deja cunoscuți, doamna judecător Bodor Sorina Virginia pare să fi primit rolul principal într-o telenovelă juridică intitulată „Prelungirea fără sfârșit”.
Din 2021, funcția de președinte al Secției Penale de la Judecătoria Ploiești este… în așteptare. De trei ani. Vacantă. Dar ocupată. Temporar. Prin delegare. Permanent.
Prelungire după prelungire – cât mai merge foaia din CSM?
Potrivit Hotărârii CSM nr. 166/2025, adoptată în 11 februarie, secția pentru judecători a decis, prin vot unanim și direct, prelungirea delegării doamnei Bodor Sorina Virginia în fruntea Secției Penale, începând cu 4 martie 2025. Este, desigur, o nouă prelungire, după ce prima delegare a fost dispusă încă din martie 2024, iar înainte de asta, funcția a fost lăsată goală, dar administrată în mod informal.
Cum s-a motivat prelungirea? Ei bine, totul sună ca o recenzie de LinkedIn: „comunicare bună”, „asumare a responsabilităților”, „experiență managerială dovedită”. În realitate, însă, avem de-a face cu o funcție lăsată intenționat vacantă, pe care o mână de decidenți o țin „delegată” ca să evite transparența unui concurs public. Iar în ce privește comunicarea este exagerat de bună și veți vedea mai jos de ce, numai că nu aduce rezultatele dorite, nici pentru domnia sa, nici pentru justiție.
Cu această nouă prelungire, ajungem deja în al doilea an consecutiv în care președintele secției e, de fapt, un interimar permanent.
CSM-ul își îndeplinește formal rolul. Justiția își urmează cursul. Dar transparența și corectitudinea procedurii? Acestea s-au pierdut undeva în decor, pe drum, între două prelungiri succesive și niște avize „pozitive”.
În timp ce pe hârtie funcția e vacantă, în realitate e mai ocupată ca oricând. Doamna Bodor, ca și alții din sistem, e beneficiara unui mecanism de simulare administrativă, în care ocuparea posturilor prin concurs a fost înlocuită de o înscăunare temporară perpetuă.
Să fie clar: nu contestăm competențele doamnei judecător. Contestăm modul în care sistemul ocolește competiția, pentru a menține o conducere comodă, fidelă și perfect integrată în cercul de „aprobări rapide”.
Justiție cu parfum de clan și cafele la Curtea de Apel Ploiești
Se spune că justiția e oarbă. În Prahova, însă, pare că și-a făcut ochelari de soare Gucci, stă tolănită pe divanul influenței și se uită cu subînțeles la cine vine și la cine pleacă de pe scaunele puterii. Într-un județ unde toga nu mai înseamnă autoritate, ci apartenență la un grup de interese, iar balanța e ținută de cei care știu să toarne cafeaua cui trebuie, delegările în funcții au devenit un spectacol grotesc, fără logică instituțională, dar cu o coregrafie impecabilă a servilismului.
„Prima duamnă” și regina promovărilor
Dacă justiția prahoveană ar fi o piesă de teatru, judecătoarea Alexandra Andreea Ene ar fi fără îndoială protagonista. Nu pentru vreun rol magistral în jurisprudență, nici pentru vreo reformă pe filiera Dreptului – ci pentru poziția sa de soție a domnului Vasile Alin Ene, membru CSM și strateg în umbră al delegărilor care au făcut din Judecătoria Ploiești o anexă sentimentală a influenței personale.
Prezența sa în funcția de vicepreședinte nu a fost o consecință a performanței, ci o prelungire naturală a unei realități deformate, în care meritele profesionale sunt opționale, dar conexiunile personale sunt sfinte. Nicio analiză, nicio justificare, nicio evaluare obiectivă. Doar o constatare seacă – „îndeplinește condițiile necesare” – venită de la președintele Curții de Apel Ploiești, Paul Frățilescu, cunoscut de colegi, în șoaptă și în ironie, drept „Piticu’ Porno”. Un personaj care, dacă ar da concursuri de elogii penibile, probabil ar lua locul doi – doar ca să nu i se pară că trișează.
Dar să nu fim nedrepți: nici soțul doamnei Ene, domnul Vasile Alin, nu s-a evidențiat prin erudiție sau sentințe memorabile. A fost un judecător de vitrină, cu restanțe în sertar și o reputație de funcționar obosit, ridicat mai degrabă de valurile conjuncturii decât de valoroasa-i prestație. Practic, un exemplu de cum poți face carieră în justiție fără să te murdărești prea mult pe halatul profesional.
Această simbioză perfectă între influență și obediență este fundamentul pe care s-a clădit întreaga rețea de promovări din justiția prahoveană. Iar Alexandra Ene, „prima duamnă”, nu e decât vârful vizibil al unui iceberg înțesat de interese, cafele fierbinți la ore matinale și mesaje discrete transmise de pe telefoane „de serviciu” în afara programului. Pentru că în Prahova, justiția nu doarme. Dar doarme-n papucii cui trebuie.
Dragoste cu delegație sau prăpastia dintre morală și funcții
În justiția prahoveană, nu doar hotărârile se iau în ședințe, ci și deciziile… de suflet. Iar uneori, atmosfera de la Judecătoria Ploiești pare mai apropiată de o nuvelă sentimentală decât de un registru de grefă. Se vorbește – cu un aer de discreție pe jumătate teatral – că printre prioritățile neoficiale ale conducerii s-au strecurat și simpatii ceva mai… personale.
Așa s-ar explica de ce judecătoarea Mădălina Voinea Corbescu a urmat, într-o sincronizare aproape perfectă, traseul profesional al fostului președinte al Judecătoriei Ploiești, cunoscut în culisele instanțelor sub apelativul Tano Caridi. La scurt timp după o apropiere profesională intensă, care a dat de gândit și celor mai reținuți observatori, doamna Voinea s-a regăsit delegată la Consiliul Superior al Magistraturii. O promovare pe cât de rapidă, pe atât de elegant mascată sub umbrela regulamentară a delegărilor temporare. Firește, totul „legal și conform procedurii”. Noi sperăm să nu fie așa, pentru că ne este foarte simpatică d-na Ene, dar…
Numai că, în Prahova, instituțiile sunt mari, dar lumea e mică. Când o astfel de schimbare profesională e urmată de o serie de coincidențe afective și de o răcire bruscă a unor relații conjugale, se nasc întrebări pe care nimeni nu le pune oficial, dar toți le rumegă în tăcere, la colțul instanței.
Așa se face că doamna judecător Alexandra Andreea Ene, a traversat – spun apropiații – o perioadă mai delicată. S-a retras temporar din lumina reflectoarelor funcționale, însă nu a fost singură. În această vreme de cumpănă, o prietenie mai veche a căpătat nuanțe noi: cea cu Sorina Virginia Bodor. Aceasta i-a fost alături cu o consecvență demnă de romanul „Legături primejdioase”, între city-break-uri, conversații tonice și o solidaritate feminină cu gust de espresso și sprijin mutual.
Și cum în justiția locală loialitatea nu rămâne niciodată nerăsplătită, în aceeași perioadă, doamna Bodor a fost reconfirmată în funcția de președinte al Secției Penale de la Judecătoria Ploiești. Nu că ar fi fost remarcată prin sentințe de referință sau prin reforma vreunei practici judiciare, dar, se pare, a convins pe alte căi – mai puțin cuantificabile, dar foarte eficiente.
În fond, în Prahova, unele cariere se clădesc pe jurisprudență, altele pe geometria variabilă a relațiilor. Iar când delegările se fac în cerc restrâns, între prieteni cu același cerc de încredere, se naște o formă de justiție cu parfum de fidelitate și gust de ritual informal. O justiție care nu se scrie doar cu grefierul de față, ci și cu cei care știu să fie la locul potrivit… la momentul potrivit.
Amantlâcuri pe repede înainte în căutarea fericirii, realizări mai ușor
În peisajul instanțelor din Prahova, unii magistrați își clădesc cariera prin muncă, studiu și jurisprudență solidă. Alții… prin alte rețele – mai fluide, mai calde, mai puțin juridice. Judecătoarea Sorina Virginia Bodor pare să aparțină celei de-a doua categorii, de vreme ce numele său este mai des rostit în discuții cu parfum de indiscreție decât în dezbateri despre practică unitară.
Surse judiciare vorbesc de ani buni – în surdină, dar constant – despre un șir de relații volatile, consumate discret (sau mai puțin discret) cu avocați, procurori și figuri locale din businessul prahovean. Niciuna dintre aceste „colaborări afective” n-a fost însoțită de performanțe notabile în dosare. Dar nici nu s-a cerut vreodată. În decorul justiției locale, unde fidelitatea nu se exprimă doar în legalitate, ci și în proximitatea față de clanul potrivit, asemenea aspecte devin, paradoxal, calificative. O serie de dosare în care a solicitat să se abțină, fie că era vorba despre Frumușelul, cu e numit I.B, fie cu M.D.C. ori omul de afaceri care deține SH. Avem numerele de dosare unde a cerut să se abțină pe motiv de iubire, dar nu le dăm aici. Până la urmă e problema doamnei judecător cum își trăește viața, dar poate că ar fi bine să facă ordine în ea, pentru a nu se mai pune în situații jenante ori să se orienteze către alte domenii de activitate. Jurnalism, spre exemplu… 😊))
Și, uite-așa, în ședința Secției pentru judecători a CSM, vine iarăși recomandarea. Iar domnul Paul Frățilescu, președintele Curții de Apel Ploiești, omul care semnează fără să clipească orice avansare din „familie”, vine și de data asta cu același refren de operetă administrativă: „experiență profesională, abilități de comunicare, asumarea responsabilităților”. Atât de des repetate, încât par a fi extrase dintr-o broșură de PR judiciar scrisă cu ochii închiși.
Realitatea însă bate textul oficial. Când vine vorba de dosare complicate, doamna Bodor rareori semnează din proprie inițiativă. Preferă să consulte. Să aștepte. Sau, în cazuri mai tensionate, să paseze discret munca altuia. Gurile rele – care abundă în justiția prahoveană – spun că „deciziile grele” se rezolvă tot cu un apel discret către „șeful din umbră”: fostul președinte al Judecătoriei Ploiești, Tano Caridi, despre care se spune că încă trage sforile prin interpuși loiali, repartizați strategic în funcții-cheie.
Astfel, în loc să fie un exemplu de echilibru profesional și rigoare juridică, Sorina Bodor a devenit mai degrabă un simbol al sistemului unde criteriile de promovare s-au mutat din codurile de drept în codurile tăcute ale apartenenței și obedienței. Un sistem în care nu contează câte hotărâri scrii, ci la ce masă te așezi și cui zâmbești când ți se dă „verde” pentru o nouă delegare.
Într-o altă lume, poate că asemenea cariere ar fi fost analizate cu lupa Consiliului de Integritate. În Prahova, în schimb, ele sunt încurajate de o rețea care-și premiază fidelii, chiar dacă aceștia fug de răspundere mai ceva ca inculpații de proces.
Voinea Ana Corina – De pe margine, direct în jocul mare
În peisajul pigmentat al justiției prahovene, unde loialitățile se schimbă mai des decât ciornele de ședință, apar uneori personaje care știu să joace subtil. Un astfel de exemplu e judecătoarea Ana Corina Voinea, care – spre deosebire de altele – chiar bifează, culmea, o experiență autentică în funcții de conducere, fiind, o bună bucată de vreme, președinta Judecătoriei Vălenii de Munte.
Numai că într-o zi, pe valul „aprecierii” venite dinspre fostul șef informal al Justiției Ploiești – Tano Caridi –, a fost adus de la Judecătoria Făurei un alt nume: judecătorul Dumitran Marius. Și, brusc, fotoliul de președinte a devenit liber. Adică nu liber, ci… redistribuit. A fost clar pentru toți că mutarea nu avea de-a face cu meritul profesional, ci mai degrabă cu o regie din repertoriul Caridi & Co.
Dar doamna Voinea nu s-a grăbit să-și plângă soarta. Dimpotrivă. A înțeles repede că în acest sistem nu câștigă cei care înfruntă furtuna, ci cei care schimbă barca. Așa că a virat cu eleganță spre țărmul celălalt: s-a apropiat discret de „prima duamnă” a județului, judecătoarea Alexandra Andreea Ene – soția domnului din CSM, dirijorul din umbră al delegărilor de lux. Și, cum prieteniile sincere nasc roade rapide, a venit și recompensa: șefia Secției de Contencios Administrativ și Fiscal a Tribunalului Prahova.
Deloc întâmplător. Mai ales că, anterior, doamna Voinea se afla mai degrabă în zona critică, pe partea cealaltă a baricadei, comentând – ce-i drept, în surdină – neregulile și manevrele bine cunoscute ale domnului Ene. Dar, vorba clasică, nimic nu e veșnic. Nici opoziția, nici coloana vertebrală.
Așa că Ana Voinea a preferat stabilitatea unui birou bine aerisit și siguranța unei funcții de conducere, în locul unui principiu abstract. Și-a calibrat discursul, și-a redus reacțiile, a socializat cu cine trebuie și, într-un final, s-a înregimentat. Dintr-o magistrată care, cândva, privea critic sistemul, a devenit parte integrantă din decorul său decorativ.
Nu-i o poveste rară în Prahova. E doar încă un capitol din manualul de adaptare la realitatea unei justiții în care criteriile scrise sunt facultative, iar cele nescrise – obligatorii.
Pamfletul despre justiție continuă. Pentru că în Prahova, justiția nu se face în sala de judecată. Se face la cafele, la aniversări și în tăcerea complice a celor care știu să se așeze pe scaunul potrivit, la masa potrivită.
Și cum spunea Caragiale? „Se poate, stimabile, dar nu se face!”
Pentru că mâine 19 mai 2025 este ziua de naștere a romanticei Sorina Virginia Bodor, Intransigent îi transmite un călduros LA MULȚI ANI, cu MULTE realizări profesionale și iubire necondiționată. O îmbrățișez cu multă căldură.
Încheiem cu o fabulă care încheie apoteotic aceasta anchetă-pamflet.
Veverița cu fermoar
Scrisă de Criton Lucidus
Într-o pădure plină de legi nescrise, unde fiecare animal avea o diplomă în supraviețuire și o specializare în aparențe, trăia Veverița cu fermoar. O veveriță dichisită, elegantă, cu blănița perfect aranjată și un fermoar discret pe piept — care se deschidea ușor, dar se închidea greu.
Nu era o veveriță oarecare. Era citită, distinsă, cu vocabular fin și obiceiuri rafinate. Dar, dincolo de toate, era în căutarea iubirii adevărate.
Iar pădurea… îi dădea doar iubitori de moment.
Primăvara, se îndrăgosti de un Lup carismatic, care pleda bine. O lua în vizuina lui, îi făcea ceai de ghimbir, îi vorbea despre constelații… apoi, pe la miezul nopții, o lăsa în prag cu o ramură de măslin în mână:
„Ești minunată, dar eu nu sunt pregătit pentru… adâncimi.”
Vara, fu fermecată de un Căprior ambițios, alintat Frumușelul, cu coarne lucioase și miros de mentă. După ce se bucurau de toate fructele pădurii și dansau sub lună, el îi zicea la plecare:
„Tu meriți mai mult decât mine.”
Iar ea, închizând fermoarul cu tristețe, murmura:
„Dar eu te voiam pe tine…”, suspinând pentru că periplul lor prin meandrele Tantrei nu a durat decât două săptămâni.
Toamna, apăru Bursucul Financiar, cu ghearele curate și burduful plin. Știa toate regulile. Și le încălca pe rând, cu zâmbetul pe bot.
După o seară romantică cu nuci, jazz și promisiuni ambalate, o duse acasă pe spate și o lăsă la poartă.
„M-ai făcut să simt din nou,” i-a spus. „Dar simțitul nu se potrivește cu planul meu de carieră.”
Fiecare o dorea… dar nu o ținea.
Fiecare o gusta… dar n-o digera.
Iar Veverița, de fiecare dată, își trăgea fermoarul la loc, își ridica coada și se întreba în șoaptă:
„Oare n-o fi problema la mine? Prea dau repede? Sau prea sper greu?”
Pădurea o privea cu milă ascunsă și bârfă discretă:
„Știe să-și deschidă fermoarul, dar n-a învățat cum să-l țină pentru cineva care chiar vrea să stea.”
Morala:
Când deschizi inima prea repede și o închizi prea târziu, ajungi să confunzi plăcerea cu promisiunea. Iar pădurea… nu dă chitanță pentru ce simți.
