Psihoza maniaco-depresivă este o psihoză endogenă de tip bipolar, caracterizată printr-o alternanţă succesivă de accese depresiv melancoliforme şi accese maniacale, întrerupte de faze de remisiune.
Termenul a fost introdus în Franţa, în 1907, de către Deny şi Camus. Reluând ansamblul cercetărilor lui E, Kraepelin, ei definesc psihoza maniaco-depresivă astfel: „Este o psihoză constituţională, esenţialmente ereditară, caracterizată prin repetiţia, alternanţa, juxtapunerea sau coexistenţa unor stări de excitaţie şi de depresie”.
Diferitele stări care sunt încadrate în psihoza maniaco-depresivă erau cunoscute încă din antichitate. Termenii de „manie” şi „melancolie”, folosiţi încă de Hippocrat, defineau complexe fenomenologice aproximativ identice cu cele de care sunt legate şi astăzi aceste denumiri.
Pe timpul lui Esquirol şi Morel, când diversele semne sau stări erau interpretate drept boli aparente, mania şi melancolia – cu alte cuvinte starea maniacală şi cea depresivă – erau considerate, de asemenea, drept afecţiuni de sine stătătoare. În această perioadă, caracterizată prin predominanţa gândirii psihiatrice franceze, s-au făcut foarte multe sub raportul descrierii minuţioase a stărilor patologice şi al izolării unor forme speciale. Printre realizările din această perioadă se numără izolarea psihozei circulare (folie circulaire) de către psihiatrii Falret şi Baillarger, ca o revenire periodică şi alternativă a fazelor maniacală şi depresivă (folie alternante) sau dubla repetiţie, apărută după un interval mai mult sau mai puţin prelungit de acalmie, a unei stări maniacale care trecea direct într-o stare depresivă (folie à double forme).
Kraepelin, în tendinţa de a părăsi studiul pur simptomatic şi de a stabili entităţi nosologice separate a atras atenţia şi asupra acestui grup de afecţiuni. Asemănarea deosebită între starea maniacală şi cea depresivă, indiferent dacă se observă ca o boală unică în tot cursul vieţii sau ca faze ale psihozei circulare, l-au îndreptăţit să se întrebe dacă aşa-numitele manii şi melancolii nu reprezintă cumva diferite faze ale aceluiaşi proces şi nu boli de sine stătătoare. Analiza clinică a acestor forme, în care s-au constatat extrem de multe elemente comune, cu tot caracterul aparent complet opus al stărilor maniacale şi depresive, l-au îndreptăţit să răspundă afirmativ la această întrebare. Kraepelin a lărgit cadrul psihozei maniaco-depresive, iar în ultima perioadă de activitate a negat cu desăvârşire existenţa melancoliei ca o boală deosebită a oamenilor în vârstă şi considera că aşa-numita melancolie de involuţie este un puseu de psihoză maniaco-depresivă, care se manifestă pentru prima dată la o vârstă înaintată.
Psihoza maniaco-depresivă, împreună cu demenţa precoce (schizofrenia) a fost printre primele entităţi clinico-nosologice izolate de E. Kraepelin în clasificarea bolilor psihice făcută de acesta.
Falret a descris forme uşoare de psihoză periodică. Independent de aceasta, Kahlbaum va izolat diferite forme ale psihozei periodice sub denumirea de ciclotimie. Mai târziu, S. A. Suhanov şi I. V. Kannabih s-au ocupat cu studiul problemei ciclotimiei.
Sindromul maniaco-depresiv se diferenţiază ca o particularitate clinică în cadrul psihozelor hipertimice endogene, prin evoluţia succesivă (periodică, intermitentă, alternă sau continuă) a crizelor maniacale şi melancolice, care se dezvoltă, de obicei, pe un fond ciclotimic constituţional. Terenul somatopsihic pe care se grefează psihoza maniaco-depresivă este reprezentat aşadar de „constituţia picnică”, corespunzătoare „temperamentului ciclotim”. Ciclotimia reprezintă o anumită constituţie somatopsihică, cu alternanţa stărilor de euforie productivă şi disforie asteno-depresivă, alternanţă care nu depăşeşte însă limitele normalităţii ideo-afective. Limitele ciclotimiei circumscriu un spaţiu larg între normalitate şi psihoza maniaco-depresivă, spaţiu ce include pe lângă diversitatea aspectelor comune şi numeroase personalităţi excepţionale, ca de exemplu: Byron, Schuman, Verlaine, Musset, Goethe, Rossini, Eminescu, Călinescu etc., alternanţa ciclotimică determinând speculaţiile despre aşa-zisa corelaţie dintre „geniu şi nebunie”.Deşi constituţia ciclotimică nu implică decompensarea psihotică obligatorie, se întâlneşte totuşi de obicei ca fond premorbid în cazul bolnavilor afectaţi de sindromul maniaco-depresiv.Trecerea de la ciclotimia constituţională la psihoza maniaco-depresivă o marchează exaltarea hipertimică euforică sau disforică, concomitent cu alterarea discernământului asupra propriei persoane şi a interrelaţiilor sociale.
Crizele maniacale şi depresiv – melancoliforme
Din punct de vedere clinic, psihoza maniaco-depresivă se caracterizează prin prezenţa a două tipuri de episoade sau crize:
1. maniacale sau expansive;
2. depresiv – melancoliforme.
1.Crizele maniacale sau expansive
Termenul „manie” este utilizat din antichitate spre a desemna o stare de excitaţie. Debutul este adesea brusc, bolnavul devenind exuberant, hiperactiv şi insomniac. Accesul maniac este uneori precedat de un semn premonitor.
Sindromul maniacal, ca şi cel depresiv, poate fi întâlnit în cadrul mai multor tulburări psihice, stări toxice sau neuroinfecţii. Din punct de vedere psihopatologic, stările maniacale sunt caracterizate prin următoarele tipuri de tulburări:
· tulburări psihice caracterizate printr-o exaltare generală, interesând următoarele sectoare ale vieţii psihice:
– mimică mobilă, privire strălucitoare, expresie jovială şi euforică, atitudine amicală;
– comportamentul se caracterizează printr-o mare labilitate psihomotoare, putând atinge formele agitaţiei psihomotoare cu manifestări violente, antisociale;
– limbajul se caracterizează prin logoree, strigăte, vociferări;
– dispoziţie afectivă euforică, bună dispoziţie însoţită de strigăte, gesticulaţie largă, adesea dezordonată;
– tulburări de ordin intelectual manifestate prin atenţie distributivă, de o mare labilitate, dar incapabilă de a se fixa pe ceva anume, o exaltare a memoriei, fugă de idei, imaginaţie bogată.
· tulburările somato-fizice se caracterizează prin următoarele tipuri de manifestări: insomnii, scăderea sau creşterea apetitului alimentar, scădere în greutate, tulburări endocrine.
Formele clinice ale stărilor maniacale pot fi sistematizate în următoarele grupe nosologice:
Ø mania acută – este caracterizată printr-o stare de excitaţie psihomotoare generală, de scurtă evoluţie clinică, care se poate repeta la anumite intervale, alternând uneori cu crize depresiv-melancoliforme. În cadrul acesteia se pot distinge două forme clinice:- mania acută tipică – o psihoză caracterizată printr-o excitaţie psihomotoare accentuată şi dezordonată, interesând sfera psihică, dar la care sunt asociate şi tulburări somatice;- mania subacută – o stare de excitaţie maniacală moderată ca intensitate. Excitaţia psihomotoare nu are caracter dezordonat; ea se limitează la o stare de euforie cu exaltarea imaginaţiei, hipermnezie şi logoree.
Ø mania cronică – se succede maniei acute, evoluând sub forma unei tulburări cronice continue. Se caracterizează printr-o stare continuă de excitaţie psihomotoare dezordonată, logoree, nelinişte şi instabilitate. Ea poate îmbrăca două tipuri de tablouri clinico-psihiatrice:- mania cronică simplă – caracterizată prin excitaţie psihomotoare dezordonată, logoree, asociaţii ideative superficiale, putând ajunge la ostare de incoerenţă şi acte de violenţă; – mania cronică delirantă – difuză, nesistematizată, dar în unele cazuri poate avea forma unui delir sistematizat tematic.
Toate fenomenele care intră în tabloul stării maniacale prezintă caracterul unei excitaţii psihice care cuprinde deosebit de puternic sfera afectivă, emoţională. Pe primul plan găsim o stare subiectivă neobişnuit de bună, o bucurie care se revarsă fără cauze, cu o desfăşurare înlesnită a reprezentărilor, cu slăbirea reţinerilor, ceea ce face foarte uşoară trecerea la acţiune. Putem aprecia cele trăite sufleteşte de bolnavi după descrierile pe care le fac după vindecare. Se capătă impresia că cele trăite în starea maniacală pot fi excepţional de plăcute, cum nu se pot întâlni într-o stare obişnuită, chiar dacă situaţia din viaţă se prezintă excepţional de favorabilă. În plus, aceste trăiri se disting totdeauna printr-o pregnanţă deosebită. Acest lucru devine deosebit de evident în cazurile în care cel care se îmbolnăveşte de psihoză maniaco-depresivă este un scriitor sau un pictor sau, în genere, o persoană care posedă o bogăţie de mijloace de expresie .
Dispoziţia subiectivă neobişnuit de bună poate fi apreciată şi după mimica vie a bolnavilor, după tot aspectul şi comportarea lor. Ei râd totdeauna zgomotos, gesticulează mult, iar mişcările lor expresive sunt perfect adecvate cu trăirea psihică. Tendinţa lor de a face glume, de a dansa, de altfel fără ca ambianţa să fie deseori convenabilă pentru aceste manifestări de veselie, constituie de asemenea expresia dispoziţiei lor subiective euforice. Acestor particularităţi ale stării afective le corespunde nu numai trecerea subiectivă uşoară de la o reprezentare la alta, dar şi o creştere reală a activităţii. Ea poate fi apreciată, în primul rând, după caracterul particular al vorbirii bolnavilor. Ei sunt în genere foarte volubili. Caracteristic nu este însă propriu-zis faptul că ei vorbesc mult, ci că în vorbirea lor se pot observa semnele unei anumite productivităţi. Este evidentă însă accelerarea desfăşurării reprezentărilor. Chiar prin simpla observare a bolnavului suntem net izbiţi de caracterul împrăştiat al vorbirii lui. Orice impresie nouă îi obligă pe bolnavi să uite ceea ce constituia până atunci o preocupare pentru atenţia lor şi le îndreaptă gândurile într-o direcţie nouă. Deoarece importanţa reprezentărilor este pierdută, toate fenomenele, atât cele însemnate, cât şi cele complet lipsite de importanţă sunt capabile să atragă în aceeaşi măsură atenţia bolnavului. Toate aceste trăsături apar foarte clar la examenul bolnavilor. La orice întrebare ei răspund printr-un torent de cuvinte, iar fiecare cuvânt atrage după sine un lanţ nou de imagini. În cazul în care agitaţia este deosebit de puternică se poate vorbi de un fenomen special de vârtej sau fuga de idei, în care reprezentările se succed cu o rapiditate atât de mare, încât deşi vorbirea bolnavului este accelerată, ea nu reuşeşte să ajungă şirul gândurilor şi nu le poate înregistra cu precizia şi platitudinea cu care acest lucru se face în stare normală.
Este caracteristic faptul că bolnavii maniacali care posedă o atenţie foarte vie, cu înclinaţie spre difuziune, remarcă totul până în cele mai mici amănunte şi trag repede concluzii corespunzătoare, care ne uimesc prin perspicacitatea şi spontaneitatea lor. Este drept că deseori concluziile lor sunt prea pripite, insuficient gândite şi nu totdeauna juste, deoarece ele nu se bazează pe toate datele care urmează să fie analizate.
Zoloft este medicamentul indicat pentru mentinrea unui echilibru a persoanelor care sufera de astfel de tulburari comportamentale.
