Judecătorul Claudiu-Cornel Mănescu și hotărârea în care ADOR devine persoană fizică, iar HCL 78 se transformă în „decizie de impunere”

În justiție, nu orice soluție nefavorabilă este o nedreptate. Nu orice respingere a unei cereri înseamnă abuz. Nu orice hotărâre criticabilă dovedește rea-credință. Judecătorii au dreptul să interpreteze legea, să aprecieze probele și să dea soluții care nu convin uneia dintre părți.

Dar există hotărâri care, înainte de a fi discutate pe fondul soluției, ridică o întrebare mult mai simplă și mai gravă: a fost citit cu adevărat dosarul?

Aceasta este întrebarea pe care o ridică sentința pronunțată de judecătorul Claudiu-Cornel Mănescu, de la Tribunalul Prahova, în dosarul privind cererea formulată de Alianța pentru Drepturile Omului din România – ADOR pentru suspendarea HCL nr. 78/30.03.2026, hotărâre care reglementează parcările de reședință și de domiciliu din municipiul Ploiești.

Nu discutăm aici despre gusturi juridice. Nu discutăm despre simpatii sau antipatii. Nu discutăm despre faptul că o parte a pierdut și este nemulțumită.

Discutăm despre ce scrie efectiv în hotărâre. Și mai supunem atenției cazul judecătorului Claudiu- Cornel Mănescu care a făcut o practică de a se poziționa împotriva noastră în toate dosarele pe care le-a instrumentat, care ne privesc.

Iar ceea ce scrie acolo merită citit cu atenție.

Pentru că într-o singură sentință, ADOR, o asociație constituită legal, ajunge să fie tratată ca persoană fizică, iar HCL nr. 78/2026, act administrativ normativ al Consiliului Local Ploiești, este pomenită la final ca și cum ar fi o „decizie de impunere”.

O asociație devine persoană fizică. O hotărâre de consiliu local devine decizie fiscală.

Dacă nu ar fi vorba despre o hotărâre judecătorească, ar putea părea o glumă administrativă. Una proastă. Dar nu este o glumă. Este act de justiție.

Dosarul: ADOR a cerut suspendarea HCL 78 privind parcările

Pe scurt, ADOR a cerut Tribunalului Prahova suspendarea executării HCL nr. 78/30.03.2026, prin care Consiliul Local Ploiești a modificat și completat regulamentul privind parcările de reședință și de domiciliu. Acelea pe care primăria Ploiești vrea să le închirieze, deși informațiile sunt că nu le-a intabulat, iar numarul lor este undeva la 14.000, la un parc auto în jurul a 100.000 de mașini.

Argumentul central al ADOR a fost că actul are caracter normativ, produce efecte asupra unui număr mare de cetățeni și ar fi fost adoptat cu încălcarea Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională. Mai exact, ADOR a susținut că a solicitat organizarea unei dezbateri publice înainte de adoptarea hotărârii, dar autoritatea locală a mers mai departe și a adoptat actul fără această dezbatere.

Cererea de dezbatere publică a fost formulată înainte de adoptarea HCL nr. 78. Acesta este un detaliu esențial. Nu după adoptare. Nu după intrarea în vigoare. Nu după consumarea procedurii.

Înainte, domnule judecător Mănescu!

Primăria și Consiliul Local au susținut, în esență, că proiectul fusese deja publicat, că existaseră etape anterioare de consultare și că solicitarea ADOR ar fi fost tardivă. Judecătorul Claudiu-Cornel Mănescu a respins cererea de suspendare.

Până aici, nimic spectaculos. O instanță poate respinge o cerere. Spectaculos devine abia când citim motivarea, care e dubioasă rău și sunt foarte aproape să spun că e o dovadă de bătaie de joc…și n-ar fi la prima abatere d-ul judecător Cornel Mănescu.

Prima problemă: ADOR intră în dosar asociație și iese din hotărâre persoană fizică

În dosar, reclamanta este Alianța pentru Drepturile Omului din România – ADOR.

O asociație, constituită în baza OG nr. 26/2000. Persoană juridică de drept privat, cu statut. Cu scop declarat. Cu reprezentant legal.

Cu obiective privind apărarea drepturilor cetățenilor, organizarea de dezbateri publice, intervenția pe lângă autorități și reprezentarea intereselor cetățenilor.

Toate acestea sunt elemente …elementare. Nu trebuie să fii specialist în contencios administrativ ca să înțelegi diferența dintre o asociație și o persoană fizică. Este alfabetul dreptului civil.

Și totuși, în hotărârea judecătorului Claudiu-Cornel Mănescu apare ideea că reclamanta nu ar fi o asociație care poate reprezenta interesele unui grup de persoane, ci persoană fizică. Aici nu mai vorbim despre o subtilitate juridică. Vorbim despre identitatea juridică a părții din dosar.

Cine a cerut suspendarea?

Un cetățean oarecare?

Sau o asociație legal constituită?

Răspunsul rezultă din chiar dosarul aflat pe masa instanței: ADOR este asociație.

Atunci cum ajunge hotărârea să vorbească despre persoană fizică?

Este o simplă eroare materială?

Poate, iar interpretarea poate fi vădit eronată, dar sperăm că nu și cu intenție, deși după experiențele cu acest domn judecător, nu ne-ar mira.

Dar întrebarea devine inevitabilă: dacă judecătorul greșește natura juridică a reclamantei, cum a analizat interesul, paguba iminentă și capacitatea ADOR de a invoca un interes public?

Pentru că această eroare nu apare într-o notă de subsol sau într-un colț decorativ al hotărârii. Ea apare în analiza pagubei iminente, acolo unde instanța decide că argumentele referitoare la efectele asupra cetățenilor nu ar putea fi primite.

Cu alte cuvinte, eroarea nu este doar de limbaj. Ea afectează raționamentul.

O asociație care are ca scop apărarea drepturilor cetățenilor este tratată ca o persoană fizică ce ar trebui să dovedească o pagubă patrimonială proprie.

Este ca și cum ai judeca un pompier pentru că nu are găleata personală arsă, deși el a venit să spună că arde clădirea, d-le Mănescu.

A doua problemă: HCL 78 devine „decizie de impunere”

Dacă transformarea ADOR în persoană fizică nu era suficientă, hotărârea mai oferă o surpriză.

În finalul motivării, instanța vorbește despre respingerea cererii de suspendare a executării „deciziei de impunere”.

Doar că dosarul nu privea o decizie de impunere. Adică nu era un litigiu fiscal, decât în mintea magistratului.

Nu era vorba despre ANAF. Nu era vorba despre un titlu de creanță. Era vorba despre suspendarea HCL nr. 78/30.03.2026, act administrativ normativ adoptat de Consiliul Local Ploiești.

Cum ajunge o hotărâre de consiliu local privind parcările să fie numită „decizie de impunere”?

Din nou, poate fi o eroare materială.

Dar două erori de acest tip, în aceeași hotărâre, în puncte importante, nu mai sunt simple accidente de tastatură. Ele sugerează altceva: o motivare standardizată, insuficient adaptată cauzei concrete.

Cu alte cuvinte, o posibilă hotărâre lucrată pe șablon.

Iar când șablonul intră în sala de judecată, dosarul riscă să rămână pe hol.

A treia problemă: publicarea proiectului nu este același lucru cu dezbaterea publică

Unul dintre punctele centrale ale cauzei era Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională, care este foarte greoaie pentru unii dintre magistrați pentru care respectarea ei este aleatoare, din păcate. Nu obligatorie, cum arată chiar legea însăși.

ADOR a susținut că a cerut dezbatere publică înainte de adoptarea actului.

Instanța a reținut însă că procedura de transparență ar fi fost respectată deoarece proiectul fusese publicat pe site, iar propunerile ar fi fost primite și analizate.

Această abordare ridică o problemă juridică serioasă. Publicarea proiectului și organizarea unei dezbateri publice nu sunt același lucru.

Publicarea înseamnă informare. Dezbaterea publică înseamnă participare efectivă, la solicitarea unei asociații profesionale și devine obligatorie conform art. 7 alin 9 din Legea 52/2003.

Una este să pui un document pe site. Alta este să organizezi o întâlnire în care cei interesați pot discuta proiectul, pot formula obiecții, pot cere explicații și pot obliga autoritatea să își asume public opțiunile.

Legea nr. 52/2003 nu a fost adoptată pentru ca administrația să bifeze formal o postare pe site, cum lasă impresia că a înțeles d-ul judecător Mănescu. A fost adoptată pentru ca cetățenii și asociațiile legal constituite să poată participa real la elaborarea actelor normative.

Când o asociație cere în scris dezbatere publică înainte de adoptarea actului, autoritatea nu poate răspunde prin tăcere, iar instanța nu poate trata simpla publicare ca echivalent al dezbaterii, decât dacă se crede mai presus de lege.

Altfel, dreptul la dezbatere publică devine o decorațiune legală. Frumoasă în lege. Inutilă în practică la Tribunalul Prahova, când ajunge la unii judecători, gen Claudiu Mănescu, din păcate.

A patra problemă: cererea ADOR era înainte de adoptare. Atunci de unde tardivitatea?

Un alt punct important: ADOR a solicitat dezbaterea publică înainte de adoptarea HCL nr. 78. Judecătorul Claudiu-Cornel Mănescu a acceptat ideea că dezbaterea nu mai putea interveni cu doar câteva zile înainte de adoptare, după epuizarea etapei de consultare.

Problema este simplă: unde scrie asta în lege?

Care este articolul care spune că o cerere de dezbatere publică formulată înainte de adoptarea actului poate fi ignorată dacă autoritatea consideră că este prea târziu?

Care este termenul de decădere?

Care este sancțiunea?

Care este actul prin care cererea ADOR a fost analizată și respinsă?

Hotărârea nu răspunde clar. Se mulțumește cu o concluzie: era prea târziu. Dar în drept, „prea târziu” nu este o categorie poetică. Trebuie să fie o categorie juridică ca să o luăm în discuție  și să aibă să aibă temei legal. Trebuie să aibă termen și sancțiune.

Altfel, nu este drept. Este impresie administrativă îmbrăcată în robă.

A cincea problemă: exemplele ÎCCJ sunt transformate în listă închisă

Judecătorul invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție privind cazurile bine justificate pentru suspendarea unui act administrativ.

Sunt menționate exemple precum emiterea actului de către un organ necompetent, depășirea competenței, nemotivarea actului sau emiterea în baza unor norme neconstituționale.

Până aici, corect.

Problema apare când aceste exemple sunt tratate ca și cum ar fi o listă închisă. Dacă nu ai organ necompetent, depășire de competență sau normă neconstituțională, atunci nu ai caz bine justificat. Asta pare să fie logica hotărârii.

Numai că Legea nr. 554/2004 definește cazul bine justificat mai larg: împrejurări de fapt și de drept care creează o îndoială serioasă asupra legalității actului.

Textul nu spune că numai câteva exemple pot constitui caz bine justificat.  Nu spune că încălcarea transparenței decizionale nu poate fi caz bine justificat.

Mai mult, nu spune că neorganizarea unei dezbateri publice cerute în scris nu contează. Instanța pare să fi luat exemplele și să le fi transformat în gard.

Iar în drept, exemplele nu sunt garduri. Sunt repere.

A șasea problemă: paguba iminentă este redusă la buzunarul ADOR

Instanța a analizat paguba iminentă ca și cum ADOR ar fi trebuit să dovedească un prejudiciu patrimonial propriu.

Cu alte cuvinte: ce pierde ADOR ceva bani?

Dar HCL nr. 78 nu privea patrimoniul personal al ADOR. Privea un regulament local privind parcările de reședință și domiciliu. Un act normativ care urma să genereze proceduri de atribuire, cereri, permise, tarife, acte administrative subsecvente și efecte asupra cetățenilor. Iar ADOR a fost constituită pentru apărarea drepturilor cetățenilor.

Odată puse în executare aceste operațiuni, se creează raporturi juridice succesive: unii primesc locuri, alții nu, unii plătesc, alții contestă, administrația emite documente, apar obligații și așteptări. Răspunde cumva d-ul Cornel Mănescu pentru conflictele inevitabile care ar putea urma avînd ân vedere raportul subunitar de locuri de parcare.

Dacă actul este anulat ulterior, tot acest mecanism trebuie desfăcut. Asta înseamnă restituiri, anulări, conflicte, contestații și, probabil, alte procese.

Nu este o fantezie.

Este chiar logica aplicării unui regulament de parcare la un număr insuficient de locuri. Instanța însă a tratat aceste efecte ca fiind ipotetice.

Asta seamănă cu situația în care vezi trenul pornind din gară și spui că nu există nicio dovadă că va ajunge undeva.

Nu atacăm soluția pentru că nu ne convine. Criticăm motivarea pentru că nu convinge

Este important să fie clar: o hotărâre poate fi nefavorabilă și totuși corect motivată. Problema aici nu este doar că ADOR a pierdut în primă instanță.

Problema este că motivarea ridică semne serioase de întrebare și repet, nu e prima oară în cazul acestui domn judecător.

Când o hotărâre confundă o asociație cu o persoană fizică, confundă o HCL cu o decizie de impunere, nu explică temeiul legal al pretinsei tardivități, tratează publicarea ca substitut al dezbaterii și reduce efectele unui act normativ la lipsa unei pagube patrimoniale proprii, critica publică devine nu doar legitimă, ci necesară.

Judecătorii nu sunt deasupra criticii.

Independența justiției nu înseamnă imunitate la analiză, iar respectul față de justiție nu înseamnă tăcere în fața unor hotărâri care par scrise cu ochii pe șablon și cu spatele la particularitățile dosarului.

Până la urmă a citit judecătorul Claudiu-Cornel Mănescu dosarul?

Nu putem ști ce a fost în mintea judecătorului Claudiu-Cornel Mănescu atunci când a redactat sau și-a asumat această hotărâre. Nu putem ști dacă erorile sunt rezultatul grabei, al neatenției, al unui șablon prost adaptat sau al unei înțelegeri discutabile a dosarului.

Dar putem citi hotărârea. Și ceea ce citim acolo este suficient pentru a formula o întrebare publică legitimă: a analizat judecătorul Claudiu-Cornel Mănescu cauza în concret sau a tratat-o ca pe încă un dosar care trebuia expediat rapid?

Pentru noi și cetățenii care își pun speranțele în magistrații corecți și bine pregătiți, răspunsul contează deoarece în spatele fiecărei hotărâri nu se află doar articole de lege și formule procedurale. Se află încrederea publicului în justiție.

Iar această încredere nu se apără prin tăcere.

Se apără prin hotărâri clare, motivate, atente și adaptate cauzei. Când o hotărâre face dintr-o asociație persoană fizică și dintr-o HCL decizie de impunere, justiția nu mai pare doar oarbă.

Pare, cel puțin pentru câteva paragrafe, că nici nu s-a uitat bine în dosar.

Solicitare publică

Intransigent solicită Tribunalului Prahova să clarifice public dacă erorile menționate reprezintă simple erori materiale, dacă acestea pot fi îndreptate potrivit procedurii legale și cum explică instanța apariția unor formulări care nu corespund nici naturii reclamantei, nici obiectului cauzei.

De asemenea, solicităm ca, în numele transparenței și al respectului față de cetățeni, hotărârile judecătorești care privesc acte administrative cu impact public major să fie motivate efectiv, nu prin formule generale, nu prin șabloane și nu prin raționamente care lasă impresia că dosarul a fost doar răsfoit, nu analizat.

Pentru că justiția nu trebuie doar să pronunțe soluții.

Trebuie să și convingă.