Să-ți fie frică de unul ca Polițeanu e ca și cum ți-ar fi teamă de un țânțar rătăcit în beznă. Te bâzâie, te suge de-un strop de nervi, dar când iei pliciul și-l plesnești, îl lași lipit de perete, într-o pată jalnică de aroganță stupidă.
Te uiți la dâra aia și îți vine să râzi: atâta s-a zbătut, atâta s-a împăunat, ca să sfârșească întins pe varul rece, ca o notă de plată uitată de istorie.
Polițeanu nu e decât o iluzie ambulantă, un zgomot fără trup, o fanfaronadă pe două picioare. Se învârte prin Primărie ca un clovn care se visează amiral pe vapor, plimbându-se singur pe punte cu un balon în mână. Își umflă obrajii de aer, lansează promisiuni frumoase din vorbe, dar sparte înainte să atingă pământul.
Și când, cu ultimele forțe, mai încearcă să înțepe câte un cetățean neatent, realitatea vine și-i trage o palmă de-l trimite direct la inventarul gunoaielor politice.
Căci de Polițeanu nu trebuie să-ți fie frică. Trebuie doar să ai un plici bun și să știi să-l folosești la timp: o singură lovitură, precisă, și bâzâiala se oprește.
În definitiv, Polițeanu nu e un pericol. E o glumă proastă spusă la un chef de oameni triști. Un ecou de bâzâială în sala goală a dezamăgirii. Și, la cât de tare se zbate să pară om mare, n-ar mira pe nimeni dacă într-o zi l-am găsi lipit de perete, cu eticheta: Obiect pierdut. Valoros doar pentru cine n-are simțul ridicolului.
Acesta este un pamflet. Tratați-l ca atare!
