Contractul de credit este un contract de adeziune, standard, preformulat de bancă, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el.
Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori „se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.
Potrivit art. 4 alin. (1) „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului si contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligațiile părților”.
La alineatul (2) se arată că „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențele natura ei cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv”.
Într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.
Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori transpune în dreptul românesc Directiva Consiliului 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
În preambulul acestei directive se arată că evaluarea caracterului inechitabil nu se efectuează asupra condițiilor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al mărfurilor sau serviciilor furnizate; obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la evaluarea corectitudinii altor condiții.
Așadar, legiuitorul european permite analiza obiectului principal al contractului în evaluarea corectitudinii altor condiții pentru a se putea realiza scopul edictării normei, respectiv protecția adecvată a intereselor consumatorului.
În astfel de situatii, completul de judecata nu va analiza prețul creditului astfel cum a fost agreat de părți și nu se substituie acestora, ci doar constată că anumite clauze îi permit uneia din părți să modifice obiectul unei obligații.
Potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte dovezi în acest sens.
Potrivit art. 1 lit. a) din lista anexa la Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori este considerată abuzivă clauza care dă dreptul profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii „dacă există o motivație întemeiata”, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze consumatorul despre acesta, iar consumatorul are libertatea de a rezilia imediat contractul ca urmare a neacceptării ratei dobânzii, astfel cum a fost modificată. Din această perspectivă a clarității motivelor poate fi analizată clauza, deși dobânda face parte din prețul contractului.
Astfel, Curtea de Justitie a Uniunii Europene ( CJUE ), prin hotararea Berliner Kindl Brauerei, a statuat că din perspectiva protecției consumatorului împotriva condițiilor de creditare inechitabile și pentru a-i permite să cunoască pe deplin condițiile executării ulterioare a contractului, art. 4 din Directiva 97/102 impune că la încheierea contractului debitorul să fie în posesia tuturor elementelor care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale .
Institutia de credit se poate pune la adăpost de eventuale evenimente care ar putea apărea pe piața financiară, mai ales în contractele pe perioadă lungă, riscurile urmând a fi distribuite în contractele cu dobândă variabilă, dar nu discriminatoriu și unilateral, ci în mod previzibil pentru consumator, prin descrierea în concret a motivelor care vor conduce la ajustarea dobânzii și a metodei de calcul.
Trebuie retinut că raporturile contractuale dintre parti intră sub incidență Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant și consumatori așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege, iar Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori , interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Fiind o dispoziție imperativă a legii, încălcarea ei deschide consumatorului calea acțiunii în constatarea nulității absolute a clauzei respective și nu a nulității relative așa cum susțin in mod frecvent institutiile bancare, acțiune care este imprescriptibilă, excepția prescripției invocată de acestea din urma în acest sens fiind neîntemeiată și respinsă în consecință de instantă.
Art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Prin clauza comisionului de risc institutiile bancare, de obicei, urmaresc să pună în sarcina clientilor toate riscurile contractului prezente și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență.
Se ajunge astfel la o îmbogățire fără just temei a acestora și se ajunge astfel la un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Mentionez ca, urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, precum și a Recomandării făcute de către Autoritatea Națională pentru protecția Consumatorilor, institutiile bancare au obligația de a elimina acest comision de risc din cadrul convenției de credit și din scadențar și de a stopa încasarea acestuia.
Majoritatea institutiilor bancare au transformat acest comision de risc în comision de administrare. Conform art. 35 pct. a din O.U.G. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori „se interzice introducerea și perceperea de noi taxe, comisioane, tarife sau orice alte costuri aferente contractului, cu excepția costurilor specifice unor servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract și care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestuia”.
Prin urmare, transformarea comisionului de risc în comision de administrare contravine, în continuare, legislației în materie aflată în vigoare.
Cu privire la clauzele potrivit carora se confera dreptul băncii de a declara scadența anticipată a creditului, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenției, va invederez aspectul ca, pentru a nu fi abuzive, ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părți, iar nu cele încheiate de client cu alte unități de creditare sau chiar cu aceeași bancă, pentru că scadența anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Astfel, consumatorul se vede în situație în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obținut, cu toate că plata ratelor se face constant și la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deși neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze, neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situație nu poate fi acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziție defavorabilă față de banca împrumutătoare, care are la discreție stabilirea momentului scadenței anticipate, inclusiv în situații care exced culpei creditorului său în sens contractual.
În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.
De asemenea, abuzive sunt și clauzele referitoare la costurile suplimentare.
Conform acestor clauze, în situațiile în care, din diferitele motive, costurile băncii, în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului, cresc, această creștere este suportată exclusiv de client. O astfel de clauză creează, de asemenea, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre profesionisti si consumatori. Practic, în loc ca eventuala creștere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărțit între bancă și client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate, impuse prin contractul de adeziune.
