Articolul de mai jos nu-mi apartine. Mi-a parvenit pe mail, dar este atat de profund incat meria sa ne aducem aminte de umilinta, sentimentul dumnezeiessc ce ne face umani. Nu umilinta pe care o traim, care e doar omeneasca!
Cancelarie. Frig. Nici macăr toamna nu-i ca vara! Profesorul corectează tezele elevilor de la clasa a XII-a B. Nu, nu, clasa a XII-a B nu se află în competiție cu clasa a XII-a A pentru a obține cea mai bună medie anul acesta. Ăla era un film comunist. Suntem în anul 2011 și nu mai suntem copiii, conform cântecului „Noi in anul 2000…”
Bine că și-a pus geaca asta groasă! A fost a baiatului, unicul copil. Paranteză: când a intrat în clasă, fetele de la XII B s-au oprit pentru o clipă din discuțiile despre Bianca Drăgușanu și noul salon de extensii de păr și i-au aruncat sarcastic: „Ce geaca misto aveți domn’ profesor! Vă atârnă un nasture.” Paranteză închisă.
Zâmbi ușor și ochii i se umeziră cu gândul la fiul lui. Olimpic internațional la informatică, mândria familiei, studiază în SUA și vine acasă o data la doi ani. Va ramane acolo și dorul de el ii sfașie inima în fiecare zi.
Alungând nostalgia, Profesorul băgă mâna în buzunar să-și caute batista. Minune!!!!
Cu mâinile tremurânde, scoase o hârtie de 10 lei, nouă, rozalie, radiind în jur o lumină fantastică. O muzică divină îi suna în urechi: Aleluia…Aaaleluia…
Vrea sa o strige pe soția lui. Predă si ea în același liceu. Limba română. De fapt, aici s-au cunoscut acum 22 de ani, tineri debutanți gata să rastoarne lumea. Au trăit împreună Revoluția, strigându-și pe străzi dorința de libertate. Doamne! Era gata să își dea viața atunci pentru un ideal! Si cât s-au bucurat și câte planuri și-au făcut…
În celălalt colț al cancelariei, doamna lui îi explica de zor unei colege mai tinere cum să împartă puiul pe care aceasta din urmă îl primise de la parinții de la țară astfel încât să obțină cât mai multe feluri de mâncare. Ce norocoasă domnule, colega asta, cu neamurile ei de la țara!
Iar sotia…Atâta patima în vorba ei nu mai vazuse de acum 20 de ani, când își alegeau o carte de citit în fiecare saptămâna și o comentau duminica, împreună cu alți doi colegi, soț și soție, acum plecați în Germania.
Profesorul se opri dintr-o dată cu hârtia miraculoasă în mână și cu chemarea către soție nerostită. Se privi pe sine ca pe un strain și vazu UMILINȚA.
În acest timp, la televizorul din cancelarie, care își rula programele, de cele mai multe ori nebagat în seamă, Președintele anunța, cu voce inconfundabilă, noi măsuri de austeritate.
***
Este o poveste despre noi. Despre modelatorii de destine. Despre cei care nu fabrică pâine, nici mobilă și mai ales nu au firme care să contracteze construcții de autostrăzi imaginare.
Este o poveste despre alienare, despre uitarea a ceea ce ai visat să fii și ceea ce ai devenit, în momentul în care cineva a decis că munca ta nu mai contează pentru societate.
Cineva, într-o zi din mileniul XXI, din țara numita România a decis, cu zâmbetul pe buze, rostind cuvinte precum calitate, progres, performanța, pact pentru educație, ca profesorii nu au nevoie de prea mult pentru a-si implini menirea.
Libertatea, valoare socială câstigată cu un preț atât de mare acum 22 de ani a rămas doar un cuvânt. Tot ce însemna ea: libera exprimare, dreptul la o muncă plătită corespunzător, dreptul de a fi informat, posibilitatea de a călători dincolo de granițele țării, posibilitatea de a locui, de a te hrăni decent, de a oferi copiilor tăi un viitor frumos a fost anulat sau limitat de ceea ce numim acum DEMOCRAȚIE și care este în fapt doar cocoțarea la putere, pe rând, a unor personaje interesate doar de propria îndestulare. Folosind cuvintele « țară », « popor », « bunăstare », « reformă », «criza mondială », aceste personaje ne-au bagat adânc mâna în buzunar, privindu-ne în ochi.
Oameni educați, cu sentimentul răspunderii pe care o au fața de meseria lor și față de copiii pe care îi educă (lăsând în plan secund de cele mai multe ori de proprii copii), profesorii au acceptat mereu așa zisele « masuri de austeritate », sperând că mâine va fi mai bine.
Treptat, speranța s-a tansformat în regula de viața, ne-am hranit cu speranța și le-am promis propriilor nostri copii speranța.
Am lăsat într-un colț al sufletului visurile noastre: cărțile pe care ni le doream, călătoriile, o casă, o mașina, o aniversare frumoasă pentru copilul nostru, o ieșire la restaurant, o seara la teatru…
Am învațat în schimb să improvizăm, să ne împrumutăm, să refinațăm, să facem conserve, să mergem în week-end la țară și să venim cu ceva provizii pentru o săptămână, am renunțat la abonamentul de telefon și am trecut la cartelă, am descoperit hainele second-hand, ne-am zis că o excursie la munte este un lux prea mare și am înlocuit-o cu o deplasare la bunici, mult mai profitabilă de altfel.
Am devenit astfel, fară să ne dăm seama, niste oameni triști, blazati, conformiști, UMILI.
Am ajuns să ne temem și pentru firimiturile care ni se aruncă. Dacă le vom pierde și pe acelea? Într-o țară în care locurile de muncă sunt din ce în ce mai puține, în care însuși Președintele îi îndeamnă pe cei nemultumiți să își găsească altceva sau să plece în țări care le pot oferi mai mult, singura reacție pe care au găsit-o profesorii este obedienta și conformismul.
Amară soarta profesorului și convenabil mod de control pentru cei ce ne conduc!
Mai putem spune în acest caz că suntem niște oameni liberi? Ce înseamnă umilința dacă nu pierderea libertății, prin pierderea rând pe rând a valorilor care o compun?
Odinioară stâlp al societății, profesorul, cel care prin munca lui, prin măiestria lui, prin arta lui, poate hotarî felul în care arată o țară în funcție de felul în care formează generații și generații de elevi, a ajuns în România unui secol XXI, întunecat ca un Ev Mediu, în judetul Teleorman, să accepte inclusiv munca neplatită.
Poate că nu au nevoie de bani profesorii, poate cu adevarat demonetizata expresie “hrana spirituală” a ajuns în judetul nostru să capete forme concrete, poate printr-un act de magie cuvintele au început să platească facturi și rate la bancă, muzica să se transforme în mâncare și filosofia sa țină de cald ! Dar nu este de acceptat ca un om hranit spiritual să fie un om lipsit de reacție. Daca nu luptăm pentru banii care ni se cuvin, măcar sa luptam pentru principiile noastre încălcate, dacă acestea există (să nu existe oare ?), să luptam pentru idealurile cu care am pornit la drum atunci când am debutat în această meserie, sa luptăm împotriva folosirii noastre în jocuri politice de către personaje cărora (dupa vorbă, după port) scoala le-a fost dușman în copilărie și le este și acum.
