În politica românească, atunci când toate broaștele au fost pupate, toți prinții au fost uzați, iar toate coalițiile au început să miroasă a baltă stătută, apare, inevitabil, personajul de basm: Eugen Tomac, posibil premier de compromis, scos nu din pădurea fermecată, ci din mlaștina elegantă a negocierilor de culise.
Nu vine cu paloșul tehnocrației, ci cu rucsacul vechi al politicii. Nu vine de nicăieri, ci vine de peste tot: de la Cotroceni, din guvernele Boc și Ungureanu, din Parlament, din PMP, din Parlamentul European și din vitrina aceea unde scrie mare „om nou”, dar înăuntru miroase a mobilier politic de pe vremea lui Traian Băsescu.
În povestea originală, Shrek era un uriaș verde, morocănos, dar sincer. În varianta românească, personajul nostru nu e verde, ci vopsit tehnocrat, deși sub stratul proaspăt se văd dungile vechi ale carierei politice. Iar când cineva îl prezintă drept soluție neutră, îți vine să întrebi: neutră față de cine? Față de PMP? Față de Băsescu? Față de eșecul electoral din 2020? Sau față de memoria publică, care oricum în România e tratată ca o anexă la comunicatul de presă?
Pentru că Eugen Tomac nu vine dintr-un laborator de competență administrativă, ci dintr-un partid care, sub conducerea lui, a “reușit” performanța de a rămâne la poarta Parlamentului, cu nasul lipit de geam și cu pragul electoral privindu-l ironic de la 5%. PMP a făcut 4,82% la Camera Deputaților și 4,93% la Senat, iar Tomac și-a asumat rezultatul prin demisie. Frumos gest, dar nu suficient cât să transforme un eșec politic într-un masterclass de guvernare.
Apoi vine capitolul cu Departamentul pentru Românii de Pretutindeni. Acolo unde, ca în orice basm românesc, apar Curtea de Conturi, prejudicii pretinse, procese, prescripții, apeluri și formule juridice care sună ca niște incantații de genul „respinge cererea ca prescrisă”. Nu spunem că omul a fost găsit vinovat. Nu. Spunem doar că, pentru un posibil premier, biografia nu ar trebui să aibă sertare în care statul cere peste un milion și jumătate de lei, iar discuția moare, juridic, în pădurea prescripției.
Și mai este episodul Schengen, unde Tomac s-a urcat pe calul alb al dreptății europene și a plecat să se lupte cu balaurul austriac. Numai că, la prima poartă, Tribunalul UE i-a spus că acțiunea este vădit inadmisibilă. În basm, eroul trece podul. În politica noastră, eroul ține conferință de presă lângă pod și spune că podul n-a înțeles complexitatea demersului.
Dar farmecul cel mare abia acum începe. Pentru că PSD, marele balaur roșu al poveștii, pare dispus să-l accepte. Adică partidul împotriva căruia dreapta a construit ani de zile cruciade, lozinci, pancarte, plăcuțe și indignări televizate ar putea ajunge să susțină un om crescut în imaginarul anti-PSD. Dacă asta nu e scenariu de animație politică, atunci nimic nu mai e.
În „Shrek”, măgarul vorbea mult și comenta tot. În politica românească, măgarul e electoratul… cară în spinare toate basmele, toate alianțele, toate trădările, toate „soluțiile responsabile” și toate experimentele de laborator. I se spune că vine salvatorul, dar salvatorul vine mereu cu trecutul la purtător și cu CV-ul împachetat festiv.
Așadar, dacă Eugen Tomac este Shrek-ul momentului, atunci Palatul Victoria devine castelul din poveste, PSD joacă rolul dragonului domesticit, iar România rămâne mlaștina în care, din patru în patru ani, se schimbă doar afișul de la intrare.
Morala?
În basme, prințesele sunt salvate de eroi.
În politica românească, funcțiile sunt salvate de compromisuri.
Iar când un politician vechi este prezentat drept soluție nouă, nu asistăm la reformă, ci la machiaj aplicat peste noroi.
ACESTA ESTE UN PAMFLET. TRATAȚI-L CA ATARE!
