Aparent, România stă pe un butoi cu pulbere și nu e vorba de inflație, nici de pensiile speciale, nici de trenurile care iau foc din mers, ci de… fuziunea a două departamente! Aceasta e noua „situație extraordinară” invocată cu solemnitatea unui pârț pe care vrei să nu-l fi auzit cineva. Dacă nu unești azi niște birouri cu dosare prăfuite, mâine se prăbușește statul. Articolul 115 alin. (4) din Constituție cere ca ordonanța de urgență să reglementeze lucruri ce nu pot fi amânate. Aici avem doar o grăbire suspectă care spune că …„Urgent, repede, repede, lipim două ștampile ca să dea bine la televizor!”
În România, „urgența” a devenit un soi de sport național. Avem ordonanțe de urgență pentru tot ce poate și pentru ce nu poate fi imaginat, de la prețul pâinii până la scăunelul pe care stă un secretar de stat. Acum, marea „situație extraordinară” este… fuziunea a două departamente. Nicio inundație, niciun cutremur, niciun colaps economic, ci o simplă mutare de dosare dintr-un raft în altul. E nevoie de situații extraordinare, de lucruri care nu pot fi amânate. Ce nu putea fi amânat aici? Schimbarea plăcuțelor de pe ușă? Reorganizarea cu pixul? „Extraordinar” este doar tupeul cu care se forțează justificarea unei ordonanțe.
Justificarea bugetară vagă
„Noile măsuri financiar-bugetare”, „respectarea țintelor asumate de România”… Ce înseamnă concret? Nimic. Zero cifre, zero calcule, zero date. E ca și cum Guvernul ar fi scris o poezie birocratică pe pereții Palatului Victoria: mult fum, niciun grătar. În loc de transparență, avem generalități care îmbată poporul cu apă chioară. Se vorbește de economie, dar nu se spune unde, cât și cum. E ca la bancurile cu contabili: dacă nu știi să justifici, aruncă niște formule pompoase și gata.
„Respectarea țintelor asumate de România”, „gestionarea eficientă a resurselor publice” — toate acestea sună bine, dar sunt vorbe goale. Nicio cifră, niciun tabel, niciun calcul care să arate economiile reale. Dacă Guvernul ar fi fost elev la matematică, ar fi fost trimis la tablă și pedepsit pentru copiat. În loc de transparență, ni se oferă poezie birocratică. De fapt, justificarea bugetară seamănă cu acele compuneri de clasa a cincea: „A fost o zi frumoasă de toamnă și am simțit nevoia de a economisi.” Cuvinte pompoase, zero conținut.
Crearea unui „super-departament”
Numărul magic: 108 posturi. De ce 108? Poate pentru că sună mistic, aproape cabalistic. Dar câte erau înainte? Se reduce ceva sau doar se mută scaunele dintr-o cameră în alta? Nimeni nu știe. În loc să închizi robinetul de cheltuieli, construiești un monstru birocratic cu mai multe capete, fiecare cu salariu maxim. Practic, în loc să ai doi mici baloane, faci unul mare, care consumă mai mult aer și se sparge mai zgomotos.
Ni se aruncă pe masă un număr: 108 posturi. De ce 108 și nu 100, 90 sau 120? Mister. Poate pentru că sună exotic, aproape mistic, ca și cum guvernul ar fi descoperit o formulă magică pentru administrație. Dar întrebarea de bază rămâne: se reduc posturile sau se multiplică? Niciun răspuns. În loc să tăiem din cheltuieli, facem un „super-departament” care seamănă cu un balaur birocratic: cu mai multe capete, mai multe birouri, mai multe semnături, mai multă confuzie. În final, cetățeanul rămâne cu impresia că, pentru a economisi, statul creează… mai mult stat.
Centralizarea puterii politice
La finalul fuziunii, cine rămâne șef peste tot? Prim-ministrul, prin secretarul de stat pus de el. Românii din diaspora și cei din Republica Moldova devin spectatori, fără voce și fără control. E ca și cum ai pune toate telecomenzile din casă într-o singură mână: de acum înainte, un singur buton decide ce vede toată familia. Mai rămâne să înființăm Ministerul Suprem al Tuturor Românilor de Oriunde, condus direct de premier, cu titlul de „Voievod al Diasporei”.
Dacă tot faci o fuziune, măcar s-o faci cu stil. Departamentul nou devine condus de un secretar de stat numit direct de prim-ministru. Nu mai există mecanisme de control, nu mai există consultare. Practic, diaspora și relația cu Republica Moldova sunt puse în buzunarul politic al premierului. Românii din afară devin un fel de moștenire de familie, gestionată prin decizie politică directă. E ca și cum ai transforma telecomanda de la toată casa într-un singur buton pe care apasă premierul când vrea: el decide ce se vede, ce se aude și, mai ales, ce se tace.
Salarizarea la nivel maxim
Aici e cea mai dulce ironie… ordonanța se face chipurile pentru „a economisi”, dar salariile se pun la nivelul maxim. Adică exact invers! Dacă ai doi angajați plătiți cu 3 lei și îi pui într-o instituție nouă cu 5 lei, nu ai economisit, ci ai cheltuit mai mult. Dar la noi matematica guvernamentală are altă logică: austeritate cu burta plină, tăieri de costuri prin măriri de salarii. Să nu uităm: „nivelul maxim” e noul sinonim pentru „sacrificiu bugetar”.
Partea cea mai delicioasă din acest text birocratic este articolul despre salarii. Ni se spune clar că drepturile salariale se stabilesc la nivelul maxim. Adică în timp ce strigăm „criză, austeritate, economii!”, în realitate ridicăm plafonul salariilor la vârf. Nu există nimic mai caragialesc decât această contradicție Pe de o parte îți vinzi imaginea de guvern responsabil, pe de altă parte îi răsplătești pe ai tăi cu salarii grase. În logica lor, e o mare victorie financiară: în loc să plătești doi oameni prost, plătești unul singur excelent de bine. Să trăiți bine, dar pe banii noștri!
Vid instituțional și incertitudine juridică
Și, ca să fie totul în regulă, desființarea Departamentului pentru Relația cu Republica Moldova nu se întâmplă imediat, ci după ce se termină protocoalele, adică până la 60 de zile. Două luni în care coexistă două structuri, două șefi, două ștampile, două responsabilități care se anulează reciproc. Într-o țară normală asta se cheamă haos; în România se numește „perioadă de tranziție”. Un paradis pentru contestări, plângeri și procese.
Și dacă tot suntem la improvizații, să mai adăugăm și o porție de haos instituțional. Departamentul pentru Relația cu Republica Moldova nu se desființează imediat, ci „după ce se încheie protocoalele”, adică într-o perioadă de până la 60 de zile. Practic, timp de două luni coexistă două entități, două șefi, două ștampile. Cine e responsabil? Cine semnează? Cine decide? Nimeni nu știe. În România, acest lucru se numește „perioadă de tranziție”. În alte țări s-ar numi „blocaj administrativ”. Dar noi am reușit să dăm haosului o aură de normalitate birocratică.
Lipsa unei consultări publice reale
Cireașa de pe tort este că nimeni nu a întrebat diaspora ce părere are. Nu există vreun consult public, vreo discuție cu comunitățile românești din afară sau cu cei din Republica Moldova. Pentru Guvern, diaspora e bună doar să trimită bani acasă, să voteze la cozi kilometrice și să fie fluturată ca argument politic. Dar când vine vorba de decizii reale, devine o masă amorfă care trebuie gestionată din pix.
Românii din diaspora și cei din Republica Moldova sunt beneficiarii direcți ai acestor structuri. Dar au fost ei întrebați? Nu. Nu a existat consultare, nu a existat dezbatere publică. Pentru guvern, diaspora e bună doar să trimită bani și să voteze la cozi interminabile. În rest, este redusă la tăcere, un simplu decor electoral. Mesajul e clar… „Nu voi decideți, noi decidem pentru voi.”
Intransigent transmite românilor din Diaspora că ar trebui să trimite sute/ mii de petiții către factorii decidenți pentru a opri acest abuz. Republica Moldova dispune de o entitate instituțională – Biroul pentru Relația cu Diaspora, parte din Cancelaria de Stat – care coordonează politicile și programele în favoarea diasporei. Există și un mecanism interministerial specific și numeroase proiecte menite să mobilizeze, să conecteze și să valorifice resursele diasporatice în beneficiul țării.
Biroul pentru Relația cu Diaspora (Diaspora Relations Bureau – BRD)
A fost creat în 2012, acest birou funcționează în cadrul Cancelariei de Stat și este coordonat direct de prim-ministru. Rolurile BRD includ dezvoltarea și implementarea politicilor naționale privind diaspora, precum și coordonarea programelor, inițiativelor și strategiilor în acest domeniu.
Manualul ipocriziei birocratice
Această ordonanță de urgență nu este reformă, ci o farsă. O demonstrație de ipocrizie bugetară, centralizare politică și dispreț față de transparență. Este un manual despre cum să faci dintr-o ștampilă o catastrofă națională, despre cum să strigi „austeritate” și să livrezi salarii maxime.
Românii de pretutindeni primesc încă o dovadă că patria-mamă îi folosește, dar nu îi respectă. Iar noi, cei din țară, rămânem spectatori la o nouă comedie guvernamentală, în care urgența nu e a poporului, ci a burții pline din Palatul Victoria.
Mai exact, această OUG nu este o soluție pentru românii de pretutindeni, ci un exercițiu de cosmetizare birocratică în care se amestecă două instituții, se pun salarii la maxim, se centralizează puterea, se invocă urgențe inexistente și se ignoră oamenii pentru care chipurile a fost făcută.
Pe scurt, încă o dovadă că, în România, „a face economie” înseamnă a mări cheltuielile, iar „situațiile extraordinare” nu sunt decât simple pretexte pentru ambiții politice.
