Finala Campionatului Național de Drift 2025 a fost, în viziunea Primăriei Ploiești, apogeul modernității locale. Primarul Mihai Polițeanu a împachetat evenimentul într-o retorică triumfalistă, livrată publicului ca pe o mare izbândă urbană: un „spectacol internațional”, menit să ne ridice orașul pe harta motorsportului, să aducă vizibilitate, energie, culoare.
Doar că, odată ce fumul cauciucurilor s-a risipit, ceea ce a rămas în urmă nu mai seamănă deloc cu afișul lucios al primăriei.
Documentele oficiale analizate de Intransigent arată un tablou incomod, pe care administrația l-ar fi preferat ascuns sub asfalt: un carosabil central grav degradat, treceri de pietoni rase până la beton, o amendă aplicată chiar Primăriei pentru refacerea întârziată a marcajelor rutiere și, cel mai grav, absența totală a oricărei obligații contractuale a organizatorului de a repara prejudiciile provocate domeniului public.
Practica ne arată că orice oraș responsabil tratează infrastructura urbană ca pe o investiție strategică, nu ca pe o suprafață de consum. La Ploiești, însă, asfaltul a fost folosit exact ca la un grătar improvizat în parc: e al tuturor, deci nu e al nimănui. Iar când cauciucurile au ars, iar marcajele s-au evaporat, nimeni din administrație nu a ridicat măcar o sprânceană să întrebe un lucru elementar: „Cine plătește după ce se termină distracția?”
Răspunsul s-a conturat discret, dar dureros de clar: plătesc ploieștenii.
Ei vor acoperi costurile refacerii carosabilului, ei suportă amenda încasată de Primărie pentru întârzierea cu care s-au refăcut trecerile de pietoni, iar organizatorul, cel care a beneficiat direct de eveniment, nu are nicio responsabilitate consemnată în acte pentru pagubele produse.
Așa se explică bilanțul real al „marelui eveniment internațional”: un oraș care a oferit asfaltul, a primit în schimb pagube și a fost, în final, sancționat pentru propria nepăsare administrativă.
Pe scurt, drifturile s-au dat pe asfaltul ploieștenilor, iar nota de plată s-a întors, impecabil și complet, tot către ei. Documentele au fost puse la dispoziție de primprie, după mai multe adrese depuse, pentru respectarea transparenței și a accesului liber la informațiile publice.
Citește și: Comunicat// Primăria Ploiești refuză să facă public contractul organizatorului finalei de drift din 2025
Concesii gratuite și o convenție făcută parcă în orb
Dacă există un document care ar trebui studiat în școlile de administrație publică drept exemplu de cum nu se redactează o convenție între o primărie și un organizator de evenimente cu impact asupra domeniului public, acela este Convenția pentru Marea Finală RoDrift 2025.
Actul, semnat cu o nonșalanță care frizează neglijența administrativă sau incompetența, pare mai degrabă o invitație la exploatatea gratuită a orașului decât o colaborare responsabilă.
În mod normal, într-un parteneriat între o instituție publică și un organizator de competiții auto – competiții care, prin natura lor, afectează infrastructura – există prevederi clare privind responsabilitățile post-eveniment. Se stabilește cine repară carosabilul, cine readuce marcajele la starea inițială, cine acoperă eventualele amenzi, cum se calculează despăgubirile, care sunt standardele tehnice acceptate.
Este o practică elementară în orice oraș care își respectă propria infrastructură și propriul buget.
La Ploiești, însă, Convenția a fost semnată ca și cum asfaltul ar fi regenerabil, iar banii publici ar crește primăvara pe copaci, eventual castanii care găzduiesc Republica… Nicio frază, nicio virgulă, nici măcar o mențiune vagă nu obligă organizatorul să contribuie financiar la refacerea carosabilului, deși toată lumea știa ce presupune un concurs de drift: torturarea asfaltului până la epuizare.
În schimb, primăria s-a mulțumit să fie doar „gazdă” – un termen elegant, dar înșelător. Pentru că o gazdă reală își protejează casa, nu o lasă devastată și apoi achită din buzunarul propriu reparațiile. Convenția semnată de administrația Polițeanu a transformat Ploieștiul într-o gazdă naivă, fără pretenții, care a oferit totul și nu a cerut nimic în schimb.
Organizatorul a plătit doar taxele impuse de lege – nimic mai mult.
Nicio obligație suplimentară. Nicio asumare a pagubelor. Nicio garanție financiară.
Iar când se ajunge în acest punct, nu mai putem vorbi despre un „parteneriat”, ci despre o cedare unilaterală, în care orașul a adus infrastructura, a suportat daunele și a primit în schimb doar promisiuni de imagine, ambalate în entuziasm politic.
Convenția pare semnată nu în interesul comunității, ci în interesul spectacolului. Un spectacol care a durat două zile, dar ale cărui costuri se vor întinde, ca dârele lăsate pe asfalt, mult după ce ecoul motoarelor s-a stins.
Convenția Polițeanu – Drift Community… mult PR, zero protecție pentru oraș
Există documente administrative care, prin simplitatea lor dezarmantă, devin probe. Nu probe într-un dosar penal, ci într-un rechizitoriu public față de modul în care este administrat un oraș. Convenția nr. 17843/05.09.2025, semnată de primarul Mihai-Laurențiu Polițeanu cu Asociația Clubul Sportiv Romanian Drift Community, este exact un astfel de document: o bucată de hârtie cu un entuziasm festiv la suprafață și cu o absență totală a responsabilităților în profunzime.
La prima vedere, convenția pare decentă. Primăria pune la dispoziție 80 mp pentru un Food Court, într-o zonă ultracentrală, iar organizatorul achită o taxă de 3.600 lei — sumă confirmată ulterior și prin plata de 3.816 lei, incluzând autorizarea și alte accesorii. Nimic spectaculos, doar o formalitate birocratică ce ar putea trece drept un exemplu de colaborare între administrație și mediul sportiv.
Dar colaborarea se oprește exact acolo unde începe interesul public.
Convenția enumeră obligații de bun-simț: să nu depășească suprafața, să respecte regulamente, să facă contracte pentru utilități, salubritate, incendii, curățenie. Îndatoriri minimale, pe alocuri chiar banale, potrivite pentru orice vânzător de porumb fiert la un târg de cartier, nu pentru organizatorul unei competiții auto care urma să devoreze carosabilul orașului.
Și aici intervine ironia crudă a întregii povești: documentul nu spune nimic despre asfalt. Nimic despre faptul că driftul, prin definiție, înseamnă agresarea materială a drumului. Nicio obligație de refacere a marcajelor rutiere, nicio mențiune despre readucerea infrastructurii la starea inițială, nici măcar o sugestie timidă privind eventuale despăgubiri. Ca și cum asfaltul ploieștean ar fi indestructibil și etern, un fel de minune psiho-mecanică a administrației Polițeanu.
Mai mult, nici urmă de garanție financiară. Nici cauțiune, nici scrisoare de garanție, nici fond de reparații. Zero. Ca în matematică. Un zero rotund care se transformă, inevitabil, în costuri suportate din bugetul local.
Practic, primarul a semnat un act prin care Municipiul Ploiești își asumă riscurile, iar organizatorul își asumă doar încasările. Un parteneriat dezechilibrat, construit pe un entuziasm politic care a înlocuit responsabilitatea administrativă. Convenția nu protejează orașul, nu protejează infrastructura, nu protejează banul public. În schimb, protejează un spectacol și o fotografie bună pentru campania de imagine.
În orașe unde administrația se respectă, astfel de competiții sunt reglementate cu precizie chirurgicală: clauze clare privind refacerea infrastructurii, garanții care acoperă eventuale pagube, evaluări tehnice înainte și după eveniment, despăgubiri prevăzute negru pe alb. La Ploiești, însă, driftul a fost tratat ca o serbare câmpenească: „Veniți, derapați, noi vă punem asfaltul. Restul vedem noi, după.”
În final, convenția nu este doar slabă. Este simptomatică. Ea arată nu cum s-a organizat un eveniment, ci cum se organizează un oraș. Cu mult PR, multă improvizație și, cel mai grav, cu zero protecție a interesului public.
Ce a rămas după „marele eveniment”?!
Dacă spectacolul driftului s-a încheiat în aplauze și fum de cauciuc ars, ceea ce a rămas în urma lui spune o poveste diferită. Una fără reflectoare, fără bannere, fără entuziasm, dar plină de amprente — nu ale performanței sportive, ci ale neglijenței administrative. Ploieștiul s-a trezit, în dimineața de după „marea finală”, cu un centru transformat într-un tablou urban post-apocaliptic: treceri de pietoni șterse aproape complet, marcaje rutiere dispărute, asfalt ars în cercuri perfecte, ca un fel de „semnătură” involuntară a haosului.
Locuitorii au văzut imediat. Pietonii au simțit pe propria piele, traversând zilnic printr-o zonă în care siguranța rutieră devenise o chestiune de noroc, nu de reglementare. Iar administrația? Ea a privit cu un soi de liniște contemplativă, ca și cum urmele de cauciuc ar fi fost opere de artă urbană și nu rezultatul unui eveniment prost gestionat.
Primul semn de reacție instituțională nu a venit nici de la Primărie, nici de la Poliția Rutieră, nici de la vreun departament al municipalității. A venit de la cetățeni. Mai exact, de la Alianța pentru Drepturile Omului din România, care a documentat în teren dezastrul și l-a făcut public. Fotografiile cu trecerile de pietoni rase au devenit virale local, producând exact presiunea care lipsea autorităților.
Abia atunci, Poliția Rutieră a simțit nevoia să ia pixul în mână și să scrie o adresă. Una elegantă, plină de solemnitate birocratică, în care anunța că a notificat Primăria Ploiești — „în regim de urgență” — să refacă marcajele rutiere distruse.
O frază impecabilă ca formă, inutilă ca fond.
Pentru că realitatea cronologică demontează fiecare cuvânt al acestui „regim de urgență”:
-
evenimentul a avut loc între 5 și 7 septembrie 2025;
-
Poliția a notificat Primăria pe 8 septembrie;
-
trecerile au rămas distruse aproape două luni, timp în care pietonii traversau printr-o zonă fără niciun marcaj funcțional;
-
reparația s-a făcut nu ca urmare a notificării, ci ca urmare a celei de-a doua sesizare a Alianței pentru Drepturile Omului din România și a unui val de presiune publică.
Aceasta este cronologia. Crudă, dar exactă.
Iar concluzia e simplă! La Ploiești, urgența nu e un termen tehnic, ci unul psihologic. Ea nu depinde de lege, de siguranța publică sau de responsabilitatea instituțională. Depinde de momentul în care cetățenii se satură să mai întrebe.
Doar atunci, în acel punct critic al exasperării colective, instituțiile ies din amorțeală și încep să mimeze interesul. Și, dacă e cazul, să picteze și două-trei zebre proaspete ca să dea bine în raportări.
Costul real al driftului, adică cine a câștigat și cine a pierdut
Orice eveniment public are, dincolo de spectacol, o linie de bilanț. Un calcul rece, contabil, care arată cine plătește, cine încasează, cine beneficiază și cine rămâne cu paguba. Finala Campionatului Național de Drift 2025 nu face excepție. Doar că, în acest caz, cifrele nu spun o poveste despre performanță, ci despre dezechilibru. Despre un oraș care a oferit mult și a primit foarte puțin.
Romanian Drift Community a plătit, conform documentelor, între 3.600 și 3.816 lei pentru chiria temporară a celor 80 mp de Food Court și taxele aferente autorizării. O sumă rezonabilă pentru un eveniment cultural sau sportiv obișnuit, dar cu totul nesemnificativă într-o competiție auto care are un impact direct asupra infrastructurii.
În schimb, Primăria — adică Ploieștiul — a încasat aceste taxe dar a plătit, la propriu și la figurat, nota de plată a spectacolului. A suportat costurile refacerii carosabilului, în mai multe zone centrale, după ce drifturile au ars marcajele, au deteriorat suprafața drumurilor și au făcut trecerile de pietoni aproape imposibil de recunoscut. A plătit și amenda de 4.252,5 lei, aplicată pentru că nu a refăcut la timp ceea ce însăși administrația a permis să fie distrus.
Iar peste aceste costuri concrete planează cel mai greu cost dintre toate: costul de imagine al unui oraș în care marcajele rutiere dispar în centrul civic și rămân așa săptămâni în șir, în timp ce instituțiile pasează responsabilitatea între ele. O imagine a unei administrații care își explică bine intențiile, dar nu-și execută la fel de bine obligațiile.
Deși nu avem încă valoarea totală a lucrărilor de refacere — lucru care trebuie, obligatoriu, comunicat oficial, cu devize, contracte, facturi și sursa exactă de finanțare — logica este suficientă. Nimic din ce se va comunica ulterior nu va schimba raportul de forțe din această ecuație: veniturile sunt mici, cheltuielile sunt mari, iar riscul este suportat în totalitate de comunitate.
În limbaj economic, ceea ce s-a întâmplat la Ploiești poartă un nume: un model de business inversat. Nu evenimentul contribuie la oraș, ci orașul subvenționează evenimentul. Nu organizatorul își asumă eventualele daune, ci publicul. Nu beneficiile sunt împărțite corect, ci pagubele.
Practic, driftul n-a fost doar o competiție auto, ci și un transfer subtil de costuri dinspre un eveniment privat către bugetul public. Un transfer în care orașul a jucat rolul sponsorului involuntar, iar comunitatea — rolul plătitorului final.
Iar când administrația se comportă ca un impresar care pierde bani din buzunarul public ca să întrețină spectacolul altora, întrebarea nu mai este „cine a câștigat?”, ci „cine i-a lăsat să câștige pe seama orașului?”.
Citește și: Amenda care mângâie pe creștet primarul și zebrele care au murit cu demnitate
Responsabilități politice și administrative. Cine a pus semnătura?
Orice poveste administrativă are personaje principale. Nu doar actori de fundal, ci oameni care și-au pus semnătura, și-au dat avizul sau au girat, tacit ori explicit, un eveniment care a produs pagube concrete în centrul Ploieștiului. În cazul Finalei Campionatului Național de Drift 2025, documentele analizate conturează clar un lanț de responsabilități care nu poate fi ignorat, oricât ar încerca administrația să îl acopere sub un strat de praf birocratic.
În centrul deciziilor se află primarul Mihai-Laurențiu Polițeanu, semnatarul convenției și al tuturor actelor care au permis organizarea evenimentului. De la acordul privind utilizarea terenului, până la Hotărârea Comisiei Municipale pentru Transport și Siguranța Circulației, care a avizat restricțiile de trafic, numele primarului apare peste tot — ca un fir roșu care unește nu doar documentele, ci și responsabilitatea politică.
Al doilea nume important este Sorin Dumitrașcu, fost city manager, un personaj-cheie în mecanismul executiv al Primăriei la acel moment. Poziția sa presupune coordonare, viziune administrativă, anticiparea consecințelor și protejarea intereselor municipiului. Din păcate, în această situație, ceea ce putem constata nu este viziune, ci exact opusul: o absență completă de strategie în gestionarea impactului asupra domeniului public.
În spatele acestor două figuri se află Comisia Municipală pentru Transport și Siguranța Circulației — un organism tehnic, dar esențial, format din reprezentanți ai Primăriei, Poliției Locale, serviciilor de transport și specialiști din structurile tehnice. Această comisie a avizat fără rezerve închiderea circulației și organizarea competiției în plin centru civic.
Și totuși, printre toate aceste nume, semnături și ștampile, lipsește ceva fundamental și cineva care să pună întrebarea pe care orice administrație responsabilă ar formula-o instinctiv: dacă în urma drifturilor se distruge asfaltul, cine plătește?
Nu există nicio urmă de astfel de discuție. Nicio ședință consemnată, nicio obiecție, nicio precauție. Documentele arată un singur lucru: autoritățile au avizat un eveniment cu impact major asupra infrastructurii fără să prevadă nici cea mai mică măsură de protecție, despăgubire sau responsabilizare a organizatorului.
Ancheta de față nu discută aspecte penale. Nu insinuează fapte de corupție, nu acuză abuzuri de putere. Dar ceea ce relevă este la fel de grav într-o administrație publică: o lipsă totală de prudență.
Când autorizezi o competiție de drift — o disciplină construită pe pierderea aderenței, pe derapaj, pe ars asfaltul — și nu prevezi absolut nimic în privința refacerii infrastructurii, nu poți vorbi despre o eroare administrativă. Nu e o „scăpare”, nu e un „amănunt tehnic”, nu e o „neluare în calcul”.
Este neglijență în formă continuată, o lipsă de responsabilitate care începe cu semnarea convenției și se termină cu nota de plată achitată din bani publici.
Iar întrebarea rămâne, inevitabil: Dacă o administrație nu poate anticipa consecințele evidente ale unui drift în centrul orașului, ce altceva nu poate anticipa?
Driftul trece, nota de plată rămâne
Finala de drift din Ploiești nu este doar o poveste despre motoare turate, fum de cauciuc și spectacol stradal. Este radiografia fidelă a unui mod de a administra un oraș: cu aplauze în față și cu pagube în spate. O administrație care confundă evenimentele cu performanța și imaginea cu responsabilitatea, iar la capătul fiecărui „show” rămâne aceeași rutină birocratică: tăcere, pasare și, inevitabil, facturi plătite din banul public.
Scenariul este deja clasic: se anunță cu tam-tam un eveniment cu potențial de imagine, se semnează documente superficiale care nu apără interesele comunității, se închid ochii la consecințele previzibile asupra domeniului public, iar după ce asfaltul e ars și trecerile de pietoni dispar, administrația mimează reacția. Se mișcă doar atunci când cetățenii fac presiuni, când fotografiile circulă, când întrebările devin insistente. Abia atunci apar promisiunile, „regimul de urgență” birocratic și, în final, câteva dâre de vopsea proaspătă — ca dovadă că s-a făcut „tot ce era posibil”.
Dar adevărul nu se vopsește la fel de ușor.
Pentru că, în spatele fiecărei treceri de pietoni refăcute, există o altă dâră, una contabilă: amenda de 4.252,5 lei plătită de Primărie, adică de ploieșteni. Refacerea carosabilului, la fel. Toate pagubele, la fel. Driftul a trecut, dar nota de plată a rămas — lipită de bugetul local ca o etichetă rușinoasă pe care nimeni din administrație nu vrea s-o citească cu voce tare.
Și atunci, întrebarea nu mai este dacă era legal să organizezi un astfel de eveniment. Legalitatea este cea mai mică dintre probleme. Întrebarea reală este dacă a fost cinstit. Cinstit față de oameni, față de oraș, față de banul public. Cinstit să organizezi un concurs auto care degradează infrastructura, dar să nu prevezi nici măcar o clauză de despăgubire. Cinstit să lași cetățenii să traverseze două luni pe marcaje dispărute, apoi să le prezinți o trecere proaspăt vopsită ca dovadă a eficienței administrative.
Poate că, la următoarea finală de drift, ar trebui schimbată puțin configurația.
Mașinile să rămână pe circuit, iar „drifturile” să fie testate acolo unde contează cu adevărat: în birourile primăriei, printre semnături, convenții și asumări. Iar proba de control să nu mai fie cea a derapajului controlat pe asfalt, ci cea a derapajului cu pixul — unde administrația pare să fie campioană națională.
Până atunci, ploieșteanul care calcă pe dungile roșii și albe abia repictate ar trebui să știe ceva simplu, atât de simplu încât doare. Fiecare dintre acele dungi costă. Și nu costă pe organizator. Costă pe el, cetățeanul.
Asta e adevărata finală… una în care cetățeanul plătește, administrația greșește, iar organizatorul pleacă zâmbind — cu asfaltul orașului sub roți și bugetul orașului în spatele convențiilor.
