DOSARELE CARE AU OPRIT TURBINELE// Cine finanțează ofensiva ONG-urilor împotriva hidrocentralelor și cine, din interiorul statului, le-a oferit actele vulnerabile

România nu și-a pierdut hidrocentralele într-o pădure. Le-a pierdut într-un dosar

În România, o hidrocentrală nu mai poate fi oprită numai de lipsa banilor, de falimentul constructorului, de incompetența administrației sau de absența unui proiectant. Poate fi oprită și printr-o cerere de suspendare depusă la registratura unei instanțe.

Așa s-a ajuns ca proiecte începute în urmă cu decenii, în care statul a investit sume uriașe și care se apropiau, în unele cazuri, de finalizare, să devină obiectul unor războaie juridice purtate în numele protejării pădurilor, râurilor și ariilor naturale.

ONG-urile nu suspendă acte și nu anulează autorizații. Ele sesizează instanțele, construiesc argumentația juridică, mobilizează opinia publică și cer judecătorilor să constate că statul a încălcat legea. Decizia aparține instanței.

Dar această precizare, absolut necesară, nu închide discuția. Dimpotrivă, o deschide.

Cine finanțează organizațiile capabile să susțină ani întregi procese împotriva Guvernului, Ministerului Mediului și Hidroelectrica? Cine decide ce proiect energetic trebuie atacat? Cine plătește avocații și experții? Ce rezultat este raportat finanțatorului? Și, mai ales, cine sunt oamenii din stat care au emis actele administrative atât de vulnerabile încât au putut fi suspendate sau anulate?

Aceasta este adevărata anatomie a blocajului.

Nouă proiecte hidroenergetice și trei fronturi judiciare majore

În decembrie 2022, Guvernul condus de Nicolae Ciucă a adoptat OUG nr. 175/2022, act prin care nouă amenajări hidroenergetice au fost declarate proiecte de interes public major. Pe listă au fost incluse Livezeni–Bumbești, Cornetu–Avrig, Pașcani, Răstolița, Surduc–Siriu, Cosmești–Movileni, Cerna–Motru–Tismana, amenajarea Oltului în zona Izbiceni–Dunăre și Cerna–Belareca. Guvernul a invocat criza energetică, securitatea aprovizionării și caracterul strategic al investițiilor. Ordonanța a fost semnată de premierul Nicolae Ciucă și contrasemnată, printre alții, de miniștrii Virgil Popescu, Tánczos Barna, Marcel Boloș și Cseke Attila.

Din această listă, cele mai consistente fronturi judiciare inițiate de organizații neguvernamentale s-au concentrat asupra amenajărilor Livezeni–Bumbești, Răstolița și Surduc–Siriu.

Asta înseamnă că formula politică potrivit căreia „ONG-urile au blocat toate hidrocentralele României” este exagerată. Nu toate cele nouă obiective sunt oprite prin procese și nu toate întârzierile sunt provocate de activiștii de mediu.

Chiar Hidroelectrica recunoaște că proiectele sale sunt afectate și de proceduri de achiziție eșuate, lipsa ofertanților, contestații, exproprieri nefinalizate, suprapunerea cu alte infrastructuri, constructori aflați în insolvență, falimentul unor parteneri și lipsa proiectanților generali. Procesele de mediu sunt doar una dintre componentele blocajului, deși în anumite cazuri au devenit componenta decisivă.

„Litigiul strategic”: expresia pe care ONG-urile nu o ascund

Acțiunile împotriva hidrocentralelor nu sunt prezentate de organizațiile implicate drept simple reacții juridice la incidente izolate. Ele fac parte din ceea ce chiar ONG-urile numesc „litigii strategice”.

Noțiunea desemnează folosirea unui proces nu doar pentru rezolvarea unui conflict punctual, ci pentru obținerea unui efect mai larg: schimbarea unei politici publice, oprirea unei categorii de investiții, crearea unui precedent judiciar sau obligarea autorităților să-și modifice practicile administrative.

Bankwatch România afirmă în raportul său anual pentru 2025 că utilizează litigii strategice în domeniul protecției mediului. Organizația își revendică rolul în suspendarea unor acte referitoare la Răstolița și anunță deschiderea unui nou proces privind amenajarea din Defileul Jiului. Cu alte cuvinte, acțiunea judiciară nu este ascunsă și nici prezentată ca un accident. Este o metodă de intervenție instituțională asumată.

Litigiul strategic este legal. Uneori este chiar indispensabil într-un stat în care administrația ignoră legea. Dar caracterul său organizat ridică o întrebare jurnalistică legitimă: cine stabilește strategia, cine o finanțează și ce rezultate trebuie livrate în schimbul finanțării?

Bankwatch: rețeaua internațională din spatele dosarelor românești

Bankwatch România nu este o organizație locală izolată. A fost fondată de CEE Bankwatch Network, o rețea formată din organizații active în 13 state din Europa Centrală și de Est. Bankwatch România este, de asemenea, membră a Justice and Environment, rețea europeană specializată în dreptul mediului, litigii, analize juridice și intervenții în procesul legislativ. Organizația este conectată și la coaliții europene care promovează renunțarea la combustibili fosili și transformarea sistemului energetic.

Raportul Bankwatch pentru 2025 îi indică pe Ioana Ciută în funcția de președintă a organizației și pe Vlad Popescu în funcția de director. Echipa include specialiști în tranziție energetică, combustibili fosili, minerit, termocentrale și politici climatice. Aceasta nu este, așadar, structura unui grup civic improvizat, ci infrastructura unei organizații profesioniste, conectate la rețele internaționale și capabile să susțină simultan campanii, expertize, advocacy și procese.

Finanțarea declarată de Bankwatch România pentru anul 2025 oferă o imagine și mai clară. European Climate Foundation reprezintă 40,18% din finanțarea organizației, iar CEE Bankwatch Network încă 28,35%. Urmează programul LIFE+ al Comisiei Europene, German Marshall Fund prin programul Proteus, un subgrant al European Climate Foundation acordat prin rețeaua Bankwatch și programul EUKI al Ministerului german al Mediului. Alte finanțări provin de la Fundația Comunitară București și de la Comisia Europeană, prin Justice and Environment.

În același raport, Bankwatch înscrie pentru campania denumită „Protecția mediului” un buget de 39.343 de euro. Documentul public nu arată însă cât din această sumă a fost cheltuit pentru hidrocentrale, cât a mers către salarii, cât către avocați, studii, experți sau comunicare.

Aceasta este prima zonă în care transparența generală nu mai este suficientă.

Faptul că European Climate Foundation finanțează Bankwatch nu dovedește că fundația a ordonat atacarea proiectului Răstolița. Faptul că organizația primește fonduri europene nu demonstrează că Bruxelles-ul a comandat un anumit proces. Pentru o asemenea concluzie ar trebui identificate contractele de grant, anexele financiare, obiectivele asumate, indicatorii de performanță și rapoartele transmise finanțatorilor.

Dar este perfect legitim să întrebăm dacă suspendarea unui acord de mediu, anularea unei autorizații sau oprirea unui proiect energetic sunt raportate finanțatorilor ca „rezultate” ale proiectelor finanțate.

Banii nu sunt automat ordinul. Însă ordinul, dacă există, lasă urme în documente.

Declic: mii de donatori, granturi internaționale și o infrastructură de presiune publică

Modelul Declic este diferit. Organizația afirmă că, în 2025, avea 4.642 de donatori recurenți și că aproximativ 75% din finanțare provenea din donații. Valoarea medie a unei donații era de 39 de lei, iar cea mai mare donație individuală menționată pentru acel an era de 5.000 de lei.

Aceste cifre arată existența unei baze reale de susținători individuali. Ar fi, prin urmare, incorect să descriem Declic ca pe o organizație finanțată exclusiv din exterior.

În același timp, pagina de transparență a organizației arată că Declic a beneficiat, de-a lungul timpului, de granturi provenite de la Campact, European Climate Foundation, Sigrid Rausing Trust, Environmental Investigation Agency, Uplift, Active Citizens Fund, OPEN Minds, Romanian United Fund și alte structuri. Organizația își are originea într-un proiect lansat în 2015 cu finanțare din mecanismul dedicat ONG-urilor, susținut de Islanda, Liechtenstein și Norvegia. Lista este una istorică și nu înseamnă că toate organizațiile menționate finanțează în prezent Declic sau că au finanțat litigiile hidroenergetice.

Declic nu este nici institut tehnic, nici organizație neutră de cercetare. Este o structură de mobilizare civică și politică, implicată în petiții, presiune publică, publicitate, manifestații și acțiuni juridice. În propriul raport, organizația își revendică intervenții privind numiri guvernamentale, campanii electorale proeuropene și acțiuni împotriva extremismului politic. Aceste implicări nu sunt ilegale, dar definesc profilul organizației: Declic nu doar observă puterea, ci încearcă să-i influențeze deciziile.

În dosarele hidroenergetice, aceeași infrastructură de mobilizare este pusă în mișcare împotriva Răstolița și Surduc–Siriu. Petiția creează presiune publică, comunicarea transformă procesul într-o cauză civică, iar acțiunea judiciară poate opri efectiv aplicarea unui act administrativ.

Întrebarea decisivă rămâne însă fără răspuns public detaliat: ce sume au fost cheltuite distinct pentru fiecare proces, cine a achitat avocații și expertizele și dacă rezultatele judiciare au fost incluse în rapoartele transmise unor finanțatori instituționali?

EcoLegal: avocatul, geologul și lipsa unei radiografii financiare comparabile

EcoLegal se prezintă drept o organizație specializată în protecția mediului prin mijloace juridice. Conducerea publică îi include pe Cătălina Mihaela Rădulescu, avocată cu experiență în energie și dreptul mediului, pe geologul Dragoș Ion Popescu și pe activista Oana Neneciu.

Organizația își asumă intervenții juridice în dosarele privind Livezeni–Bumbești și Răstolița și contestă abordarea statului bazată pe finalizarea unor amenajări hidroenergetice vechi. EcoLegal promovează, în schimb, retehnologizarea capacităților existente, dezvoltarea energiei solare și eoliene și extinderea capacităților de stocare.

Aceasta este o opțiune de politică energetică, nu dovada unui interes financiar ascuns. Pentru a demonstra că organizația sau persoanele din jurul ei ar beneficia comercial de înlocuirea hidroenergiei cu alte tehnologii ar trebui identificate participații în companii, contracte de consultanță, relații cu dezvoltatori energetici sau alte avantaje patrimoniale concrete.

În materialele publice analizate nu apare însă o radiografie financiară comparabilă cu rapoartele Bankwatch și Declic: finanțatori, ponderi, bugete pe campanii și costurile litigiilor. Absența acestor informații nu demonstrează o finanțare ocultă. Reprezintă însă o lacună legitimă pe care EcoLegal trebuie invitată să o clarifice.

Răstolița: când o hotărâre de Guvern a intrat în pădure și a ieșit suspendată

Amenajarea Răstolița este probabil cel mai puternic exemplu actual al efectului pe care procesele organizațiilor de mediu îl pot produce asupra unei investiții energetice.

Prin HG nr. 327/2025, Guvernul Marcel Ciolacu a aprobat scoaterea definitivă din fondul forestier național a unei suprafețe de 37,5263 hectare, necesară continuării proiectului. Actul a fost semnat de premier și contrasemnat de reprezentanții ministerelor implicate, inclusiv de ministrul Mediului, Mircea Fechet.

Hotărârea a fost atacată, iar aplicarea sa a fost suspendată. În paralel, a fost suspendat și acordul de mediu. Hidroelectrica recunoaște în raportarea oficială pentru primul trimestru din 2026 că lucrările pot continua numai în zonele care nu presupun defrișări sau scoaterea terenurilor din fondul forestier. Compania mai recunoaște că proiectul este afectat de insolvența constructorului general și de absența unui proiectant general.

Această combinație este esențială pentru înțelegerea cazului.

Răstolița nu este blocată numai de ONG-uri. Proiectul este prins între procese, deficiențe contractuale și probleme administrative. Dar suspendarea acordului de mediu și a hotărârii privind fondul forestier lovește exact în etapa fără de care acumularea nu poate fi finalizată.

Aici răspunderea nu poate fi aruncată exclusiv asupra reclamanților. Un Guvern care declară un proiect strategic trebuie să fie capabil să adopte un act perfect fundamentat juridic, tehnic și ecologic. Dacă actul cade la primul control serios, întrebarea nu este doar „cine l-a atacat?”, ci și „cine l-a scris atât de prost?”.

Trebuie aflate numele funcționarilor care au redactat proiectul de hotărâre, ale juriștilor care l-au avizat, ale specialiștilor care au verificat documentația și ale decidenților care au fost avertizați asupra riscurilor.

În spatele fiecărei semnături politice există un dosar administrativ. Iar în acel dosar se poate afla adevărata cauză a suspendării.

Defileul Jiului: autorizațiile au căzut, iar șantierul a înghețat

Cazul Livezeni–Bumbești este cel mai clar precedent de oprire a unei amenajări hidroenergetice prin anularea autorizațiilor de construire.

În dosarul nr. 10058/3/2017, Curtea de Apel București a anulat autorizațiile emise de consiliile județene Hunedoara și Gorj. Acțiunea a fost inițiată de Bankwatch România și Neuer Weg. Hidroelectrica a fost astfel lipsită de baza juridică necesară continuării lucrărilor, deși proiectul ajunsese la un stadiu avansat de execuție.

Conflictul juridic s-a născut din suprapunerea a două realități. Pe de o parte, statul începuse investiția înainte ca zona să dobândească actualul regim de protecție. Pe de altă parte, autorizațiile pentru continuarea lucrărilor au fost emise într-un context juridic nou, în care Parcul Național Defileul Jiului și siturile Natura 2000 beneficiau de protecție sporită.

În 2025, Ministerul Mediului, în mandatul lui Mircea Fechet, a emis un nou acord de mediu pentru proiect. Documentul a inclus modificări și măsuri de reducere a impactului, între care renunțarea la una dintre captări și introducerea unor soluții pentru circulația faunei piscicole. Ministerul a estimat o producție anuală de aproximativ 283 GWh după finalizarea amenajării.

Noul acord a generat o nouă serie de procese. Bankwatch și EcoLegal au cerut suspendarea sau anularea lui, reluând războiul juridic într-o formă adaptată noii documentații.

Acest caz obligă statul să răspundă la o întrebare devastatoare: cum a fost posibil să investească masiv într-un proiect, să permită schimbarea regimului juridic al zonei și apoi să emită autorizații care au fost anulate definitiv?

Dacă autoritățile știau că documentele sunt vulnerabile și au continuat să le emită, avem o problemă de răspundere. Dacă nu știau, avem o problemă de competență. În ambele variante, factura este plătită de cetățeni.

Surduc–Siriu: ofensivă judiciară, dar nu încă o oprire definitivă

Și amenajarea Surduc–Siriu este vizată de acțiuni în instanță. Declic a contestat acte administrative legate de proiect și a obținut o soluție favorabilă în primă instanță într-un litigiu referitor la desființarea unor lucrări. Organizația precizează însă că hotărârea nu este definitivă.

Raportarea Hidroelectrica pentru primul trimestru din 2026 arată că la Surduc–Siriu continuau contractele pentru lucrările de la baraj, aducțiune și nodul de presiune. Prin urmare, proiectul este contestat și expus unui risc judiciar real, dar nu poate fi prezentat onest drept o hidrocentrală definitiv blocată în întregime de ONG-uri.

Diferența este esențială. O anchetă serioasă nu trebuie să transforme fiecare proces într-o oprire totală și fiecare cerere a unui ONG într-o sentință câștigată.

Exagerarea ar ajuta tocmai organizațiile investigate, oferindu-le posibilitatea să respingă întreaga documentare prin demonstrarea unei singure erori.

Cine i-a pus pe judecători în fața unor acte vulnerabile?

Toată atenția publică este îndreptată spre reclamanți. Mult mai rar sunt căutați autorii documentelor atacate.

OUG nr. 175/2022 a fost inițiată și adoptată de Guvernul Nicolae Ciucă. Acordurile de mediu au fost emise de Ministerul Mediului sau de agențiile teritoriale. Hotărârile privind fondul forestier și exproprierile au trecut prin Guvern. Autorizațiile de construire au fost emise de administrațiile județene. În spatele fiecăruia dintre aceste acte există referate, note de fundamentare, avize juridice, studii de impact, opinii tehnice și semnături.

Un ONG poate formula o cerere. Dar pentru ca instanța să suspende un act trebuie să identifice, cel puțin provizoriu, o aparență serioasă de nelegalitate și riscul producerii unei pagube iminente. Pentru anularea definitivă, vulnerabilitatea actului trebuie dovedită pe fond.

Prin urmare, succesul judiciar al ONG-ului poate reprezenta, simultan, eșecul juridic al statului.

Este posibil ca unele acte să fi fost elaborate în grabă pentru ca politicienii să poată anunța deblocarea investițiilor. Este posibil ca avertismentele specialiștilor să fi fost ignorate. Este posibil ca documentațiile să fi fost fragmentate pentru evitarea unei evaluări cumulative mai severe. Este posibil și ca autoritățile să fi ales deliberat o interpretare juridică riscantă, sperând că instanțele o vor valida.

Acestea sunt ipoteze de investigație, nu concluzii. Confirmarea lor depinde de documentele interne ale Guvernului, ministerelor și Hidroelectrica.

Interesul ONG-urilor: bani, ideologie sau putere instituțională?

Când vorbim despre „interes”, nu trebuie să căutăm exclusiv un beneficiu financiar direct.

Pentru o organizație militantă, câștigarea unui proces poate însemna consolidarea reputației, atragerea de noi donații, justificarea granturilor, influență în relația cu instituțiile europene și capacitatea de a participa la elaborarea viitoarelor politici publice.

O hotărâre judecătorească favorabilă poate deveni simultan rezultat juridic, instrument de comunicare, dovadă de eficiență pentru donatori și argument pentru o nouă finanțare.

Aceasta nu este, prin ea însăși, o faptă ilegală. Este modelul de funcționare al multor organizații de advocacy. Dar publicul are dreptul să știe când o organizație care influențează securitatea energetică a unei țări este finanțată de fundații internaționale cu agende climatice explicite și când suspendarea unei investiții este folosită ca indicator de succes.

La fel de legitim este să verificăm dacă persoanele, fundațiile sau rețelele care promovează oprirea hidrocentralelor au legături economice cu industriile prezentate drept alternative: energie eoliană, solară, stocare, gaze sau importuri de electricitate.

Până în acest moment, documentele analizate nu demonstrează existența unui beneficiar comercial ascuns și nici faptul că un finanțator a comandat un proces concret. Orice asemenea acuzație formulată acum ar depăși probele.

Dar absența probei publice nu justifică abandonarea întrebării. Justifică aprofundarea ei.

Banii nu sunt ordinul. Dar ordinul lasă urme

Pentru a demonstra cine se află cu adevărat în spatele acestor procese nu este suficientă enumerarea finanțatorilor.

Trebuie obținute contractele de grant, cererile de finanțare, bugetele detaliate, rapoartele intermediare și finale, indicatorii de performanță, facturile avocaților, contractele experților și documentele prin care rezultatele proceselor au fost comunicate finanțatorilor.

Dacă într-un contract apare ca obiectiv oprirea amenajării Răstolița, anularea acordului pentru Livezeni–Bumbești sau blocarea lucrărilor la Surduc–Siriu, atunci legătura dintre bani și acțiune devine documentabilă.

Dacă nu apare, trebuie verificat dacă finanțarea generală a organizației a susținut indirect salariile, echipa juridică sau infrastructura folosită în procese.

În aceeași măsură, de la stat trebuie obținute dosarele complete de adoptare: observațiile Ministerului Justiției, avizele Ministerului Mediului, opiniile juriștilor, studiile tehnice, avertismentele interne și corespondența cu instituțiile europene.

Numai punând alături dosarul finanțatorului și dosarul Guvernului putem vedea întregul mecanism.

Rețeaua ONG-urilor funcționează. Rețeaua statului se împiedică în propriile hârtii

Imaginea care se conturează este incomodă pentru toate taberele.

ONG-urile analizate au finanțări, specialiști, conexiuni internaționale, capacitate de comunicare, avocați și perseverență. Își aleg țintele, își construiesc dosarele, mobilizează publicul și urmăresc cauzele până la instanțele superioare.

Statul român are ministere, direcții juridice, agenții, companii naționale, specialiști, funcționari și bugete incomparabil mai mari. Cu toate acestea, ajunge uneori în fața judecătorilor cu acte suspendate, autorizații anulate, documentații contestate și proiecte blocate între insolvența constructorului și fragilitatea juridică a propriilor decizii.

Aceasta este concluzia provizorie a anchetei:

România nu se confruntă doar cu o ofensivă juridică bine organizată împotriva unor hidrocentrale. Se confruntă și cu un stat care îi oferă acestei ofensive muniția administrativă necesară.

A-i investiga numai pe cei care atacă proiectele înseamnă a spune jumătate de adevăr.

A-i proteja pe funcționarii, miniștrii și consultanții care au produs actele vulnerabile înseamnă a ascunde cealaltă jumătate.

Iar adevărul complet este acesta: în timp ce organizațiile își raportează victoriile, politicienii își pasează răspunderea, constructorii intră în insolvență și dosarele se mută de la o instanță la alta, turbinele rămân nemișcate.

România plătește.

Și aproape nimeni dintre cei care au creat mecanismul nu răspunde.

Rețeaua din spatele proceselor: cum se întâlnesc ONG-urile anti-hidro cu USR, PLUS și REPER

Între organizațiile implicate în contestarea hidrocentralelor și spațiul politic USR–PLUS–REPER există legături personale și instituționale care nu pot fi ignorate. Ele nu demonstrează că partidul a comandat procesele sau că finanțează ONG-urile, dar arată că activismul de mediu, litigiile strategice și politica nu funcționează în lumi complet separate.

Cătălina Rădulescu, veriga dintre Bankwatch, EcoLegal și politică

Cea mai clară conexiune este reprezentată de avocata Cătălina Mihaela Rădulescu, actuala președintă a EcoLegal. Organizația confirmă că este specializată în energie și dreptul mediului și că EcoLegal a intervenit în dosarele privind Livezeni–Bumbești și Răstolița.

Legătura sa cu Bankwatch este veche și consistentă. Bankwatch o prezenta în 2021 drept membru fondator al organizației, coordonator al unei clinici juridice de mediu și avocat alături de care au fost oprite în instanță proiecte energetice, defrișări și extinderi miniere.

Traseul ajunge apoi în politică. În lista semnatarilor unei scrisori interne USR PLUS publicate în februarie 2022, apare mențiunea: „Rădulescu Cătălina Mihaela – Membru USR PLUS Sector 6 București”. Doi ani mai târziu, numele său figurează pe lista oficială a candidaților REPER pentru Consiliul Local Sector 6.

Succesiunea este, așadar, documentabilă:

Bankwatch – EcoLegal – USR PLUS – candidatură REPER.

Această succesiune nu dovedește o comandă politică asupra proceselor. Demonstrează însă că o persoană importantă în infrastructura juridică folosită împotriva unor proiecte hidroenergetice a avut și o apartenență politică explicită în familia USR–PLUS–REPER. Nu am identificat o confirmare publică privind afilierea sa politică actuală.

EcoLegal ajunge și în cabinetul unui ministru USR

O altă conexiune trece prin Oana Neneciu, prezentată în echipa EcoLegal și, separat, director executiv al Centrului pentru Politici Durabile Ecopolis. În noiembrie 2025, ministrul Mediului, Diana Buzoianu, politician USR, a numit-o consilier onorific pentru calitatea aerului.

Nu există, în materialele publice identificate, dovada că Oana Neneciu s-ar fi ocupat de hidrocentrale în această calitate. Totuși, situația ridică o întrebare instituțională legitimă: ce mecanisme au fost instituite pentru a separa activitatea consilierului de dosarele în care EcoLegal contesta acte emise sau apărate de autoritățile din sistemul Ministerului Mediului?

Pentru clarificare sunt necesare actul de numire, atribuțiile exacte, accesul la ședințe și documente, precum și eventualele obligații de abținere.

Declic: sprijin electoral pentru candidatul USR, dar nu obediență permanentă

În cazul Declic, conexiunea este mai ales politică și ideologică, nu una de apartenență formală dovedită.

În decembrie 2024, organizația a lansat campania „Marcel Ciolacu, susține-o pe Elena Lasconi”, cerând liderului PSD să sprijine candidatul USR în confruntarea prezidențială. Peste 50.000 de membri ai comunității ar fi semnat petiția în numai câteva ore, potrivit Declic.

Aceasta a fost o intervenție politică explicit favorabilă candidatei USR. Totuși, Declic a criticat ulterior și un ministru USR, cerându-i Dianei Buzoianu explicații și măsuri în cazul proiectului minier Certej.

Relația pare, prin urmare, una de convergență selectivă: susținere atunci când obiectivele politice coincid și presiune atunci când un reprezentant USR nu răspunde agendei organizației.

Mihai Goțiu, traseul dintre activism și Parlament

O altă punte este fostul senator USR Mihai Goțiu. Evidențele Senatului îi confirmă mandatul parlamentar din legislatura 2016–2020 și apartenența la grupul USR.

După mandat, Goțiu a continuat să participe la acțiuni ecologiste alături de Bankwatch, Agent Green, Neuer Weg și alte organizații. În iunie 2025, Bankwatch l-a enumerat între participanții la protestul pentru oprirea și desființarea microhidrocentralei de pe râul Taia.

Aceasta nu dovedește coordonarea ONG-urilor de către USR, dar confirmă circulația unor persoane între activismul ecologist, politica parlamentară și campaniile împotriva proiectelor hidroenergetice.

Conexiunea există. Comanda politică nu este demonstrată

Datele publice conturează o rețea de proximitate:

• o figură centrală EcoLegal și fostă colaboratoare Bankwatch, identificată public drept membru USR PLUS și candidată REPER;
• o persoană din EcoLegal ajunsă consilier onorific al unui ministru USR;
• Declic implicat într-o campanie electorală explicit favorabilă candidatei USR;
• un fost senator USR prezent în acțiuni comune cu Bankwatch și Neuer Weg.

Aceste legături justifică verificarea unor eventuale consultări, schimburi de informații, conflicte de interese și influențe asupra politicilor energetice și de mediu.

Organizațiile implicate în contestarea hidrocentralelor nu sunt izolate de politică. Între ele și spațiul USR–PLUS–REPER există punți personale și instituționale documentabile. Ceea ce rămâne de demonstrat este dacă această proximitate s-a transformat vreodată în coordonare politică, acces privilegiat ori influență asupra proceselor și deciziilor administrative.