Cel dintai praznic imparatesc cu data fixa, in ordinea fireasca a vietii Mantuitorului, este Nasterea, numita in popor si Craciunul, pe 25 decembrie, sarbatoarea anuala a nasterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos.
Pare a fi cea dintai sarbatoare specific crestina, dintre cele ale Mantuitorului, desi nu este tot atat de veche ca Pastele sau Rusaliile, a caror origine sta in sarbatorile iudaice repective. In mentalitatea crestina primitiva, mostenita de la lumea veche, accentul se punea pe ziua mortii si a invierii divinitatilor adorate, nu pe ziua nasterii lor. De aceea, cultul Mantuitorului in Biserica primara era concentrat tot in jurul mortii si al Invierii Sale. Calendarele crestine pastreaza, de asemenea, in amintirea posteritatii nu datele nasterii mucenicilor si ale Sfintilor, ci datele mortii lor. De aceea, Nasterea Domnului este considerata, in general, o sarbatoare de origine mai noua decat Pastele. Vechimea acestei sarbatori se poate urmari retrospectiv in documente pana pe la sfarsitul secolului III, cand, pe timpul prigoanei lui Diocletian si Maximian, foarte multi crestini au pierit arsi de vii intr-o biserica din Nicomidia, in care ei se adunasera sa praznuiasca ziua Nasterii Domnului.
Desi celebrata in toata lumea crestina, totusi, la inceput exista o deosebire intre crestinii din Apus si cei din Rasarit in ceea ce priveste data acestei sarbatori. Astfel, in Apus, cel putin de prin secolul III, Nasterea Domnului se serba, ca si astazi, pe 25 decembrie, potrivit unei vechi traditii, dupa care recensamantul lui Cezar August, in timpul caruia Sfantul evanghelist Luca ne spune ca s-a intamplat Nasterea Domnului, a avut loc pe 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). Dupa Sfantul Ioan Gura de Aur, traditia aceasta este foarte veche la Roma si acolo Nasterea Domnului s-ar fi serbat de la inceput pe 25 decembrie. Cam acelasi lucru afirma, putin mai tarziu, si Fericitul Ieronim, intr-o cuvantare tinuta la Ierusalim, in ziua de 25 decembrie: convingerea ca in aceasta zi S-a nascut Hristos este veche si universala.
De asemenea, dupa Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixeaza ziua Nasterii Domnului in ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este ca in Rasarit, pana prin a doua jumatate a secolului IV, Nasterea Domnului era serbata in aceeasi zi cu Botezul Domnului, adica pe 6 ianuarie; aceasta dubla sarbatoare era numita, in general, Sarbatoarea Aratarii Domnului. Practica rasariteana se intemeia pe traditia ca Mantuitorul S-ar fi botezat in aceeasi zi in care S-a nascut. Dupa cuvantul Evangheliei, atunci cand a venit la Iordan sa Se boteze, Mantuitorul avea in jur de 30 de ani.
De fapt, atat in Orient, cat si in Occident, Nasterea Domnului a fost serbata de la inceput pe aceeasi data, in legatura cu aceea a Solstitiului de Iarna, numai ca orientalii au fixat-o, dupa vechiul calcul egiptean, pe 6 ianuarie, pe cand Apusul, in frunte cu Roma, a recalculat-o, fixand-o in functie de data exacta la care cadea atunci solstitiul, adica pe 25 decembrie. Se considera ca sarbatoarea Nasterii s-a despartit pentru prima data de cea a Botezului, serbandu-se pe 25 decembrie, in Biserica din Antiohia, in jurul anului 375, apoi la Constantinopol, in anul 379. Peste cativa ani, se introducea data de 25 decembrie pentru praznuirea Craciunului si la Antiohia, dupa cum dovedeste Omilia la Nasterea Domnului, tinuta la Antiohia de Sfantul loan Gura de Aur in 386, si amintita mai inainte. In Constitutiile Apostolice, redactate spre sfarsitul secolului IV, Nasterea Domnului e numarata ca fiind cea dintai dintre sarbatori, recomandandu-se serbarea ei pe 25 decembrie, iar in alt loc e amintita ca o sarbatoare deosebita de cea a Epifaniei. Cu timpul, si anume prin prima jumatate a secolului V, ziua de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii a fost introdusa si in Biserica Alexandriei, apoi in cea a Ierusalimului,
generalizandu-se astfel in crestinatatea rasariteana. Numai armenii serbeaza inca pana astazi Nasterea Domnului tot pe 6 ianuarie (odata cu Botezul Domnului), ca in vechime.
La fixarea zilei de 25 decembrie ca data a sarbatorii Nasterii Domnului s-a avut in vedere, probabil, si faptul ca mai toate popoarele din antichitate aveau unele sarbatori solare care cadeau in jurul Solstitiului de Iarna (22 decembrie), sarbatori care erau impreunate cu orgii si petreceri desantate si pe care Craciunul crestin trebuia sa le inlocuiasca. Biserica a vrut sa contrapuna o sarbatoare crestina mai ales cultului lui Mithra, zeul soarelui, cult
de origine orientala, care prin secolul III facea o serioasa concurenta crestinismului, indeosebi in randurile armatei romane, si a carui sarbatoare centrala cadea in jurul Solstitiului de Iarna (22 – 23 decembrie), ea fiind privita ca zi de nastere a zeului Soare, invingator in lupta contra frigului si a intunericului, si ziua de nastere a Soarelui nebiruit, pentru ca de aici inainte zilele incep sa creasca, iar noptile sa scada. Opinia generala a liturgistilor si istoricilor apuseni este ca ziua de nastere a zeului Mithra (sarbatoare introdusa la Roma de imparatul Aurelian in 274) ar fi fost astfel inlocuita cu ziua de nastere a Mantuitorului, care fusese numit de prooroci „Soarele Dreptatii“ si „Rasaritul cel de sus“ si pe Care batranul Simeon Il numise „Lumina spre descoperirea neamurilor“, iar apoi El insusi Se numise pe Sine „Lumina lumii“. Este insa posibil ca adevaratul raport cronologic dintre aceste doua sarbatori sa fie invers, adica va fi existat mai intai sarbatoarea crestina a Nasterii lui Iisus pe 25 decembrie, iar introducerea de catre Aurelian a sarbatorii pagane a lui Mithra in 274 sa fi constituit o incercare
neizbutita de a inlocui sarbatoarea crestina, mai veche. Tot in legatura cu fenomenele naturii erau si Sarbatorile de iarna ale romanilor, ca Saturnaliile (sarbatoarea lui Saturn) si Juvenaliile (sarbatoarea tinerilor sau a copiilor), care cadeau cam in acelasi timp. De aceste sarbatori ale stramosilor nostri romani erau legate o multime de datini si obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le pastreaza pana azi, dar le-a pus in legatura cu Nasterea Domnului si le-a imprumutat un sens si un caracter crestin, ca de exemplu colindele, Sorcova, Plugusorul, la care cu timpul s-au adaugat si altele, de origine si conceptie pur crestina, ca „Vicleiemul“ („Viflaimul“), „Irozii“, „Steaua“, care fac din sarbatoarea
Craciunului una dintre cele mai scumpe si mai populare sarbatori ale ortodoxiei romanesti.
Nu mai putin se poate sa fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie ca data a Nasterii Domnului si o consideratie simbolica, in legatura cu cursul anului solar. Deoarece Sfantul Ioan Botezatorul a spus „Aceluia (adica Lui Iisus) se cade sa creasca, iar mie sa ma micsorez“, s-a asezat sarbatoarea Nasterii Botezatorului pe 24 iunie (momentul Solstitiului de Vara, cand zilele incep sa descreasca), iar Nasterea Mantuitorului pe 25 decembrie, adica dupa Solstitiul de Iarna, cand zilele incep sa se mareasca.
Odata fixata pe 25 decembrie, sarbatoarea Nasterii Domnului a atras dupa sine revizuirea si deplasarea sau fixarea datelor unui sir intreg de alte sarbatori, in general mai noi, care stau in dependenta cronologica de ea, si anume Taierea-imprejur a Domnului, intampinarea Domnului, Bunavestire si Nasterea Sf. Ioan Botezatorul. Totodata, in legatura cu marele praznic, au luat nastere in calendarul rasaritean pomenirile unor sfinti mai importanti din Vechiul si din Noul Testament, grupate inainte si dupa data Nasterii Domnului (ca de exemplu cele doua duminici de dinaintea Nasterii si cea de dupa Nastere), a caror vechime e atestata inca din secolul IV.
Sarbatoarea Nasterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, dupa Sfintele Paste. Dupa cum data Pastelor guverneaza intreg ciclul sarbatorilor cu data variabila, tot asa Craciunul reglementeaza un ciclu important de sarbatori cu date fixe, presarate in tot cursul anului bisericesc.
In ceea ce priveste modul sarbatoririi, ziua Nasterii Domnului, fiind privita ca una dintre cele mai mari sarbatori crestine, era praznuita cu mare solemnitate. In ziua precedenta se ajuna (obicei existent inca din secolul IV), se facea slujba, in cadrul careia se botezau catehumenii, ca si la Paste si la Rusalii, si se citeau Ceasurile mari sau imparatesti, numite asa pentru ca la Bizant luau parte la ele si imparatii, iar la noi – domnitorii cu toata curtea lor.
Tot in Ajun, slujitorii Bisericii (preotii si cantaretii) umblau, ca si azi, cu icoana Nasterii pe la casele credinciosilor, pentru a le vesti maritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit si postul Craciunului, ca mijloc de pregatire sufleteasca pentru intampinarea sarbatorii. Ziua sarbatorii insasi era zi de repaus: pana si sclavii erau scutiti in aceasta zi de corvezile obisnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele si jocurile de teatru si cele din palestre si circuri. Era interzisa, de asemenea, plecarea genunchilor, atat in ziua Nasterii, cat si in tot timpul pana in Ajunul Bobotezei, regula pe care, in virtutea traditiei, o pastreaza pana astazi cartile noastre de slujba.
