Mai sunt câteva zile până la scrutinul din 28 noiembrie, ziua alegerilor parlamentare anticipate din Republica Moldova. O zi ca oricare alta, în care cetățeanul poate să facă absolut tot ceea ce dorește, o zi de duminică, în care poate, de exemplu, să iasă cu cățelul în parc, să facă o vizită la rude, să citească o carte, sau să uite de el în fața calculatorului, navigând pe internet. Probabil că așa va și trece acestă zi, și, seara, auzind la radio rezultatul votului se vor gândi că, dacă nu ar fi fost așa de ocupați și ar fi mers totuși la vot, situația ar fi fost, poate, alta. Dar, până la urmă, ce rost mai are? Cui să-i mai pese de țara în care s-a născut și a crescut, de copiii care acum sunt prea mici ca să înțeleagă ce se întâmplă, de sistemul de învățământ sau de libertatea cuvântului și a spiritului, cui îi mai pasă de încercarea, posibil sortită eșecului, de a ieși dintr-un con de umbră în care am fost vârâți, fără voie, acum mulți, poate prea mulți ani în urmă? Eu, unul, poate aș fi resemnat… Poate nu aș ieși la vot duminică. Poate aș face orice altceva. Doar dacă, chiar nemulțumit, sau chiar mâhnit, uneori, de ce ceea ce văd în jurul meu, nu mi-ar mai păsa! Mult timp m-am auto-încadrat în acest grup. E dreptul meu sa NU votez. E dreptul meu să fiu masă de manevră. E dreptul meu să fiu indiferent, deși in felul asta îmi pierd dreptul de a fi nemultumit de rezultatul scrutinului, si mai departe, de deciziile aleșilor. Puterea mea este până pe 28 noiembrie. După, numai am de ales… Astfel m-am răzgândit. Votez! Și acesta este dreptul meu, și știu că așa nu fac jocurile nimănui.
Corespondent Republica Moldova: Vitalie Roibu, Universitatea de Stat din Chișinău
