Programul de guvernare 2026–2028: ce e realizabil și unde începe vrăjeala politică

Pe hârtie, România intră în epoca reformei. În realitate, urmează testul curajului politic

Programul de guvernare 2026–2028 vine împachetat în cuvinte mari: ordine în finanțele publice, bună guvernare, respect pentru cetățean, siguranță națională, aderare la OCDE, finalizarea PNRR și absorbția fondurilor europene. La prima vedere, documentul pare serios, așezat, tehnic și responsabil. Nu promite, cel puțin nu în mod grosolan, lapte și miere peste noapte. Nu curge din el populismul de tarabă, cu majorări miraculoase, autostrăzi apărute prin decret și spitale construite din aplauze electorale. Dimpotrivă, programul recunoaște că România are o problemă gravă: cheltuiește mult, colectează prost, administrează greoi, pierde bani europeni, întreține instituții ineficiente și împinge prea des nota de plată către cetățeanul corect.

Aceasta este partea bună. Diagnosticul este, în multe locuri, corect. România chiar are nevoie de ordine în finanțele publice. România chiar are nevoie de o administrație care să nu mai trateze cetățeanul ca pe un supus. România chiar are nevoie de ANAF modern, de companii de stat scoase din captivitatea politică, de investiții prioritizate, de spitale funcționale, de digitalizare reală și de absorbția fondurilor europene. Problema apare în clipa în care trecem de la cuvinte la mecanisme. Pentru că un program de guvernare nu trebuie judecat după cât de frumos sună, ci după cât de clar răspunde la patru întrebări simple: cine face, până când face, cu ce bani face și ce se întâmplă dacă nu face.

Din această perspectivă, programul este un amestec de măsuri realizabile, intenții corecte, formulări prudente și vrăjeală administrativă. Nu este un program prost. Este, poate, ceva mai periculos pentru cetățeanul neatent: este un program suficient de rezonabil încât să pară reformator, dar suficient de vag încât să permită, la final, aproape orice scuză.

Deficitul: aici începe adevărul

Cea mai importantă parte a programului este cea legată de finanțele publice. Documentul recunoaște că România a ajuns într-o zonă periculoasă, cu deficit mare, cheltuieli greu de susținut și presiune pe împrumuturi. Tradus pe românește, statul a trăit prea mult pe datorie, a împărțit bani fără să-și măsoare suficient resursele și a amânat reformele reale până când nota de plată a devenit imposibil de ascuns.

Promisiunea de reducere a deficitului este necesară și realistă doar dacă statul începe cu propria curățenie. Dacă reducerea deficitului înseamnă doar taxe mai mari, controale mai multe la firmele corecte și presiune pe cetățeanul care deja plătește, atunci nu avem reformă, ci o nouă formă de pedepsire a celor disciplinați. Dacă, însă, reducerea deficitului înseamnă tăierea risipei, evaluarea programelor fără impact, limitarea cheltuielilor inutile, restructurarea instituțiilor supradimensionate și prioritizarea investițiilor mature, atunci programul poate deveni începutul unei corecții serioase.

Aici este primul test. Guvernul spune că vrea disciplină bugetară. Foarte bine. Dar disciplina bugetară nu se face în comunicate. Se face cu liste publice de cheltuieli tăiate, cu programe suspendate, cu posturi inutile eliminate, cu sporuri nejustificate reduse, cu investiții fantomă scoase din buget și cu instituții obligate să demonstreze că produc ceva pentru banii primiți.

România nu mai are nevoie de un stat care cere sacrificii cetățenilor înainte să-și reducă propriul confort. Are nevoie de un stat care începe reforma din birourile lui, din consiliile de administrație, din agenții, din companii de stat, din ministere, din sinecuri și din cheltuieli care nu aduc niciun beneficiu public real.

ANAF, Vama și Antifrauda: reformă reală sau nouă vânătoare de contribuabili?

Programul vorbește despre reorganizarea ANAF, Antifraudă și Vamă, despre scoaterea lor din algoritmul politic, despre digitalizare, analiză de risc și controale țintite. Pe hârtie, aceasta este una dintre cele mai importante măsuri. România nu poate funcționa corect atâta vreme cât evaziunea mare scapă, iar contribuabilul mic și mediu este sufocat cu hârtii, controale și interpretări contradictorii.

Direcția corectă este simplă: ANAF trebuie să înceteze să mai fie bau-bau-ul firmelor corecte și să devină un instrument inteligent împotriva evaziunii mari. E-factura, e-Transport, casele de marcat conectate, declarațiile fiscale și datele bancare pot construi un sistem modern de analiză de risc. Dar digitalizarea nu trebuie transformată într-o plasă aruncată peste toată economia, ci într-un filtru inteligent care identifică acolo unde apar fraude reale: TVA, firme fantomă, comerț online nedeclarat, accize, vamă, combustibili, materiale de construcții, jocuri de noroc, transferuri artificiale de profit.

Partea realizabilă este modernizarea tehnică. Partea grea este depolitizarea. Degeaba scrii că ANAF va fi scos din algoritmul politic dacă șefii sunt numiți tot pe filieră de partid, dacă interimarii devin eterni, dacă performanța se măsoară după obediență și dacă funcțiile de conducere sunt împărțite ca pradă administrativă.

Reforma ANAF va putea fi verificată foarte simplu: scade sau nu scade evaziunea mare? Se reduc sau nu controalele inutile la contribuabilii conformi? Primește contribuabilul răspunsuri clare și unitare? Se publică indicatori de performanță? Sunt dați jos șefii care nu livrează? Dacă răspunsul este nu, atunci digitalizarea ANAF va fi doar o nouă mască pusă pe o veche problemă.

Administrația publică: cel mai mare cuvânt frumos din program

Programul vorbește despre simplificare, debirocratizare, descentralizare, digitalizare, reducerea personalului acolo unde se impune, reducerea sporurilor exagerate și salarizare unitară. Toate sunt necesare. Dar toate sunt și periculoase politic.

Adevărata reformă administrativă nu se face cu fraze prudente. Ea înseamnă să spui clar câte instituții sunt inutile, câte posturi nu se justifică, câte agenții se suprapun, câte direcții există doar pentru a produce hârtii și câți șefi sunt plătiți fără performanță. România este plină de structuri administrative care consumă bani, dar nu produc servicii publice decente. Cetățeanul nu simte statul ca sprijin, ci ca piedică. Aleargă după avize, depune cereri, așteaptă răspunsuri, este trimis de la o instituție la alta și, de multe ori, trebuie să demonstreze statului lucruri pe care statul deja le știe.

Când programul vorbește despre „respect pentru cetățean”, ideea este corectă, dar insuficientă. Respectul nu este un ornament de discurs. Respectul înseamnă termen legal respectat, răspuns clar, documente cerute o singură dată, funcționar responsabil, sancțiune pentru instituția care nu răspunde și acces digital real la servicii publice. Respectul nu se declară. Respectul se simte la ghișeu, în spital, în școală, la ANAF, la primărie și în instanță.

Marea întrebare este dacă Guvernul va avea curaj să transforme „reforma administrației” din slogan în decizie. Pentru că atunci când ajungi la sporuri, posturi, funcții, șefi, comasări și privilegii, reforma nu mai este poezie. Devine conflict. Iar aici se va vedea dacă programul este începutul unei schimbări sau doar o nouă hârtie elegantă.

Companiile de stat: vaca de muls a politicii sau patrimoniu public administrat profesionist?

Programul promite restructurarea companiilor de stat, consilii de administrație formate din profesioniști, transparență, indicatori de performanță, reducerea subvențiilor, auditarea activelor și intervenții acolo unde pierderile sunt cronice. Aici, din nou, direcția este corectă.

Dar companiile de stat sunt unul dintre cele mai sensibile locuri ale politicii românești. Ele nu sunt doar entități economice. Sunt, de multe ori, rezervoare de influență, funcții, contracte, indemnizații și rețele. Să reformezi companiile de stat înseamnă să lovești direct în mecanismul prin care partidele și-au hrănit clientela ani la rând.

Dacă Guvernul vrea cu adevărat reformă, trebuie să împartă companiile de stat în trei categorii: companii strategice care trebuie redresate, companii care pot fi listate sau deschise către piață și companii care nu mai au justificare economică și trebuie închise sau restructurate radical. Fără această clasificare, „reforma companiilor de stat” riscă să însemne doar schimbarea oamenilor vechi cu oameni noi, dar din aceeași familie politică a privilegiului.

Indicatorii de performanță sunt buni doar dacă sunt urmați de consecințe. Un director care nu livrează trebuie să plece. Un consiliu de administrație care girează pierderi trebuie schimbat. O companie care trăiește permanent din subvenții trebuie explicată public: de ce există, cât costă, ce serviciu public produce și care este planul de redresare.

Altfel, toate cuvintele despre profesionalizare rămân ambalaj.

PNRR, OCDE, SAFE și fondurile europene: patru acronime, un singur test

Programul este construit în jurul a patru mari direcții: siguranța României prin Programul SAFE, aderarea la OCDE, finalizarea PNRR și absorbția fondurilor europene. Pentru cetățeanul obișnuit, aceste acronime pot părea reci, tehnice și îndepărtate. În realitate, ele pot influența direct banii pentru autostrăzi, spitale, școli, digitalizare, apărare, investiții și credibilitatea economică a țării.

PNRR este, poate, cel mai urgent test. Programul vorbește despre finalizare, jaloane, ținte, investiții mature și salvarea fondurilor. Formularea este corectă, dar realitatea este dură: timpul este scurt, proiectele întârziate sunt multe, iar administrația românească nu a excelat niciodată la livrare rapidă. De aceea, obiectivul realist nu este să ne prefacem că totul merge perfect, ci să salvăm maximum posibil, să prioritizăm proiectele mature și să nu mai ținem artificial în viață investiții care nu pot fi finalizate.

OCDE este un obiectiv important, dar nu este o diplomă de pus în ramă. Aderarea presupune reguli, predictibilitate, concurență, guvernanță, transparență și politici publice serioase. România nu intră în liga statelor dezvoltate doar pentru că își dorește, ci dacă își schimbă modul de administrare.

SAFE, zona de apărare și securitate, poate aduce bani importanți pentru înzestrare, infrastructură cu dublă utilizare și industrie națională de apărare. Aici există potențial real. Dar și aici există riscul vorbelor mari. Să spui că vrei să produci mai mult în România este ușor. Să construiești capacități industriale, să transferi tehnologie, să formezi forță de muncă și să creezi lanțuri de furnizori românești este mult mai greu.

Fondurile europene, în schimb, sunt testul permanent al administrației. Dacă România nu poate lua bani gratuiți sau ieftini pentru dezvoltare, atunci problema nu este la Bruxelles, ci în capacitatea internă de a pregăti, contracta și finaliza proiecte.

Infrastructura: lista e mare, timpul e scurt

Programul enumeră numeroase proiecte de infrastructură rutieră, feroviară, navală, aeroportuară și urbană. România are nevoie de ele. Fără discuție. Autostrăzi, drumuri expres, căi ferate modernizate, porturi funcționale, metrou extins, conexiuni regionale și infrastructură strategică sunt esențiale pentru dezvoltare.

Dar aici apare o problemă veche: tentația de a pune pe hârtie tot ce sună bine. Într-un program de guvernare pe trei ani, nu poți trata la fel un proiect aflat în execuție avansată, unul abia contractat, unul în fază de studiu și unul blocat în avize. Pentru cetățean, toate apar ca promisiuni. În realitate, unele pot fi finalizate, altele doar începute, iar altele doar pregătite.

Un program sincer ar trebui să spună clar: acestea sunt lucrările care se finalizează până în 2028, acestea sunt lucrările care intră în execuție, acestea sunt proiectele pentru care pregătim documentații și acestea sunt obiective strategice pe termen lung. Fără această diferență, infrastructura devine din nou terenul perfect pentru promisiuni mari și livrări mici.

România nu mai trebuie sedusă cu hărți colorate. Trebuie convinsă cu șantiere reale, termene respectate și contracte urmărite.

Sănătatea, digitalizarea și mediul: domeniile unde se pot vedea rapid rezultate

În sănătate, programul vorbește despre pacient în centrul sistemului, reducerea spitalizărilor nejustificate, dezvoltarea ambulatoriului, medicina preventivă, consorții medicale, servicii mai eficiente și finanțare în funcție de rezultate. Direcția este corectă. Spitalele nu trebuie să fie doar consumatoare de bugete, ci furnizoare de servicii reale, măsurabile și decente.

Dar reforma sănătății nu se face doar cu investiții. Se face cu criterii de calitate, transparență, timpi de așteptare publicați, infecții nosocomiale raportate corect, finanțare legată de performanță și acces real la servicii. Dacă pacientul continuă să alerge după programări, să cumpere medicamente, să caute relații și să se roage pentru un loc, atunci programul nu a schimbat nimic.

Digitalizarea este un alt domeniu unde programul are măsuri bune: platformă unică pentru servicii publice, identitate digitală, interoperabilitate, cloud guvernamental, automatizarea proceselor și reducerea costurilor IT. Aici rezultatele pot fi spectaculoase dacă se lucrează coerent. Dar România a mai avut proiecte de digitalizare scumpe și puțin utile. Marea reformă nu este să mai cumpărăm softuri, ci să obligăm instituțiile să vorbească între ele și să interzicem statului să ceară cetățeanului documente pe care statul le are deja.

Pe mediu, unele măsuri pot fi aplicate rapid și pot produce efecte vizibile: senzori, monitorizare, date publice, trasabilitate, control mai bun și transparență. Aici nu este nevoie doar de miliarde, ci de voință administrativă și de curaj în fața operatorilor care s-au obișnuit să funcționeze în zone gri.

Ce este realizabil, ce este greu și ce miroase a vrăjeală

Realizabile sunt măsurile punctuale: digitalizarea unor servicii, reformarea portalurilor fiscale, declarații precompletate, analiză de risc la ANAF, registru public al programelor de finanțare, auditarea companiilor de stat, publicarea unor date de mediu, prioritizarea investițiilor mature și salvarea unei părți importante din fondurile europene.

Grele, dar posibile, sunt măsurile care lovesc în interese: reducerea sporurilor exagerate, salarizarea unitară, limitarea pensionărilor anticipate, restructurarea companiilor de stat, depolitizarea reală a administrației și reforma administrativ-teritorială. Acestea nu cer doar tehnică, ci curaj politic.

Vrăjeala începe acolo unde apar cuvinte mari fără mecanisme clare: „respect”, „modernizare”, „eficientizare”, „depolitizare”, „reformă”, „performanță”, „transparență”. Nu pentru că aceste cuvinte ar fi greșite, ci pentru că au fost folosite atât de des încât și-au pierdut greutatea. Ele trebuie încărcate din nou cu fapte. Respectul trebuie să aibă termen. Reforma trebuie să aibă lege. Digitalizarea trebuie să aibă platformă funcțională. Depolitizarea trebuie să aibă concurs real. Performanța trebuie să aibă indicatori. Iar transparența trebuie să aibă documente publicate, nu comunicate frumoase.

Primele 100 de zile vor spune mai mult decât toate cele 80 de pagini

Acest program nu trebuie respins din start. Are direcții corecte și câteva măsuri serioase. Dar nu trebuie nici înghițit pe nemestecate. România a mai văzut programe bine scrise, strategii elegante, planuri ambițioase și reforme anunțate cu solemnitate. Problema nu a fost niciodată lipsa hârtiei, ci lipsa execuției.

De aceea, testul adevărat nu este ce scrie în program, ci ce se întâmplă în primele 100 de zile. Se publică lista cheltuielilor tăiate? Se adoptă legea salarizării unitare? Se reduc sporurile nejustificate? Se schimbă criteriile de numire în companiile de stat? Se publică indicatorii de performanță? Se prezintă lista proiectelor PNRR salvabile și nesalvabile? Se reorganizează ANAF pe bune? Se depolitizează Vama? Se comasează instituții? Se introduc sancțiuni pentru administrația care nu răspunde cetățeanului?

Dacă da, programul poate fi începutul unei guvernări responsabile. Dacă nu, atunci cele 80 de pagini vor rămâne încă un exercițiu de limbaj administrativ, scris frumos pentru a masca aceeași realitate: statul promite reformă, dar se teme să se atingă de propriile privilegii.

Concluzia este simplă. Programul de guvernare 2026–2028 nu este lipsit de substanță. Are zone serioase, are obiective necesare și recunoaște probleme reale. Dar între recunoașterea problemei și rezolvarea ei este distanța pe care politica românească a refuzat-o de prea multe ori.

România nu mai are nevoie de guverne care explică elegant de ce trebuie făcută reforma. Are nevoie de guverne care o fac. Cu termene. Cu bani. Cu responsabili. Cu sancțiuni. Și, mai ales, cu dovada că statul începe curățenia din propria curte înainte să ceară din nou sacrificii cetățenilor.