Se spune că rugăciunea este o şcoală a răbdării şi a evlaviei, care purifică şi înalţă sufletul, iar cine vrea să biruie piedicile în calea mântuirii, are la îndemână iubirea, răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Din orice colţ al lumii ai veni, nici un drum nu e prea lung sau prea greu pentru a ajunge la Mănăstirea Hagigadar, cu inima curată. Aici, în locul acesta plin de sfinţenie, unde s-a născut speranţa, toate dorinţele pelerinilor se împlinesc. Pentru că ei cred. Pentru că Mănăstirea Hagigadar e o lecţie despre cum trebuie să ne rugăm Divinităţii.
Construită între anii 1512-1513
Cine se hotărăşte să ajungă la Mănăstirea împlinirii dorinţelor trebuie să înveţe lecţia tăcerii. S-a păstrat obiceiul ca de oriunde ai pleca şi până vei ajunge aici, să nu rosteşti nici un cuvânt. Gândurile tale trebuie să înveţe şi ele să tacă pentru a putea asculta şi a prelucra tăcerea. Dacă vrei să te ridici, trebuie să taci. Dacă vrei să exişti, trebuie să taci. Iar prin tăcere, rugăciunea ta se va ridica la cer. Aici totul are o iradiere aparte, care te scoate din context. Probabil explicaţia stă în intensitatea cu care se roagă cei care trec pragul sfintei mănăstiri, care în momentul în care ating acest pământ, nu mai bagă în seamă avertismentele vieţii, considerându-le doar o încercare din partea Divinităţii. Iar rugăciunea a devenit pentru aceştia medicamentul pe care-l iau cu regularitate, în fiecare zi, asigurându-şi vindecarea şi mulţumirea că există pe acest pământ. Până şi locul unde e aşezată mănăstirea, adică pe dealul „lui Bulai” e ales de Dumnezeu, colina stăpânind cu semeţie toate depărtările. Cu mult timp în urmă, pe acest deal era doar un biet paraclis din lemn, părăsit de oameni. E locul unde, într-o noapte, obosiţi de atâta drumeţie, doi negustori de vite armeni, pe nume Donavachian, şi-au oprit caravana şi au înnoptat lângă bisericuţa de pe culme. În aceeaşi noapte, negustorii au avut un vis în care aud îngerii cântând. În acelaşi vis le va apare şi Maica Domnului care le va spune: „Vă binecuvântez să vă izbutească negoţul şi familiile voastre să trăiască în bunăstare. Dar dacă va fi aşa, vă cer ca atunci când vă veţi întoarce pe locul acesta să ridicaţi o mănăstire cu hramul <<Adormirea Maicii Domnului>>”. Aşa se face că întorcându-se de la Budapesta, au îngenuncheat în faţa paraclisului mulţumind Măicuţei noastre sfinte. Prin post şi rugăciune, între anii 1512-1513 vor construi o mănăstire din piatră, fortificată, pe care au numit-o „Hagioiagadar” sau „Hagigadar”, care înseamnă în limba armeană „Îndeplinitoare de dorinţe”. De atunci şi până în zilele noastre, n-a existat persoană care să ajungă la biserica de pe Dealul lui Bulai şi care să nu fi lăsat acolo, fie şi în taină, o dorinţă, care nu peste mult timp i-a fost îndeplinită.
Canonul urcării în genunchi
Când vezi atâta lume adunată pe dealul lui Bulai, unde lumina dumnezeirii străluceşte tot timpul, când îi vezi lăsând la o parte vorbele rele şi duşmăniile măcar pentru o secundă, devii şi tu martor la o minune. Potrivit ritualului, ajunşi în faţa dealului, oamenii stau o clipă în reculegere, îşi fac apoi sfânta cruce, se aşează în genunchi, indiferent de intemperiile vremii şi încep să urce încet, încet, spre Divinitate. Canonul acesta, al urcării în genunchi e mai presus de om, fiind statornicit cu sfinţenie. Tineri, bolnavi, bătrâni, cu frunţile plecate ca în scaunul de spovadă, sărută cu sfială dealul, rugându-se fără încetare. Şi parcă auzi suspinul Maicii Domnului, amestecat cu murmurul rugăciunilor lor. Se spune că versantul dinspre răsărit ar fi erodat de genunchii milioanelor de pelerini care l-au urcat. În scurt timp, vor începe să înconjoare biserica. De trei ori, oprindu-se în rugăciune la cele patru colţuri. Aşa e obiceiul. Mulţi au genunchii răniţi de la atâta mers dar continuă. Nu se grăbeşte nimeni. Nimic nu-i poate opri. Credinţa lor e prea puternică. E lung drumul şi anevoios, însă nimic nu-i mai presus ca iubirea pentru Christos. Lucrurile mari se fac în paşi mici şi uneori în ezitări şi reveniri. Pe Dumnezeu trebuie să-l cauţi. El nu-ţi dă nimic cu de-a sila, trebuie doar că-i ceri. Nu există lucru trainic fără jertfă, fără credinţa trecută prin foc. Un bătrân, ţinând de mână un copil, îşi face canonul zâmbind. O femeie târând după ea un coş de răchită plin cu pâine oftează din greu. Şi-a julit genunchii, dar nu se întoarce din drum. Ştie că, odată venită aici, toate supărările şi necazurile vor deveni doar o tristă amintire, iar lacrimile durerii se vor împleti cu lacrimile iertării. Mângâie cu privirea doi tineri aflaţi la câţiva paşi de ea, iar vântul îi biciuie obrajii. Fiecare dintre creştinii care, zi de zi, urcă dealul de la Bulai are o poveste impresionantă. Unul a fost scăpat din ghearele sărăciei, altul a fost salvat de la o boală cumplită, considerată fără vindecare, celălalt s-a rugat pentru copii, fraţi sau părinţi. Nimeni n-a rămas, odată ajuns la Mănăstirea Împlinirii dorinţelor fără răspuns. Niciodată, până în ziua de azi. Pentru că minunile săvârşite aici nu contenesc. După ce ritualul a fost dus la îndeplinire, oamenii se întoarc acasă pe cealaltă poartă a mănăstirii, coborând laolaltă drumul pietruit. Totul este altfel acum. Privirea-i blândă, sufletul uşor, vocea caldă. Aici, în Sfânta Mănăstire Hagigadar înveţi să te rogi. Pelerinii suspină şi ridică din nou gândul către rugăciune, mintea coboară la inimă, să se unească cu aceasta… Iar rugăciunea lor bate la porţile cerului, cerând iertare şi mântuire pentru noi toţi.
Carmen Ciripoiu
