articol scris de Marian PUȘCAȘ
Duminica trecută, în fața a 300 de turfiști dedicați, sezonul primăvară-vară s-a consumat la Hipodromul Ploiești, după doar nouă reuniuni. Cursele se vor relua abia pe 31 august, semn că la noi vacanța vine mai repede, dar cu… corigențe pe bandă rulantă.
Cinci curse s-au disputat în ultima reuniune, dintre care una privată, cu parfum de exclusivitate. Federația Română de Trap a venit cu o nouă șmecherie: cursa sponsorizată, dar acces permis doar membrilor lor.
Vacanță cu corigențe, la trapul românesc, nu e doar o metaforă amară, ci o stare de fapt care definește nu doar finalul de sezon, ci întregul mod în care acest sport, cândva nobil, supraviețuiește astăzi. E greu să nu remarci ironia: pe un hipodrom renovat cu bani grei, pe care-l știu generații întregi de ploieșteni și nu numai, atmosfera nu mai e de sărbătoare, ci de sfârșit de an școlar, cu excepțiile, absențele și micile privilegii care s-au strecurat în catalogul oficial.
Nu suntem la Paris, nici la Ascot, ci la Ploiești, unde sportul hipic trăiește din inerție, iar reuniunile devin tot mai mult un prilej de a contabiliza ce nu merge, decât o sărbătoare a cailor și a pasiunii pentru competiție. Că a fost sau n-a fost publicul pe stadion, că s-au organizat sau nu curse spectaculoase, rămâne deja o discuție secundară, pentru că adevărata miză a devenit cine, cui și pe ce criterii îi permite să se apropie de această lume. Ultima reuniune a sezonului, cu cinci curse la start, a lăsat în aer un miros familiar de combinații autohtone: dintre ele, una privată, ridicată la rang de trofeu invizibil, accesibilă doar membrilor Federației Române de Trap.
Statistici cu gust amar
Sunt ani când cifrele vorbesc de la sine, dar mai ales ani când dincolo de ele, adevărul are un gust amar, ca pelinul. Sezonul acesta, pe hârtie, ar părea să fi fost unul viu: 40 de curse organizate, 268 de cai trimiși la start, nume care încă mai spun ceva cunoscătorilor. Dar dacă îți oprești privirea doar asupra acestor date, riști să ratezi esențialul – pentru că dincolo de cifre, realitatea de la hipodromul Ploiești e compusă din umbre, frustrări și orgolii care mușcă, nu doar din premii și podiumuri.
Privind lista scurtă a recordmanilor la victorie, se remarcă un Adrian Marciu de neoprit, cu 14 curse câștigate – o cifră respectabilă, ce pare să sugereze un sistem competitiv, poate chiar o rivalitate sănătoasă. Dar adevărul e că, pentru ceilalți – Mihai Păun, Cristi Slate, Vasile Gheorghe, Alin Tronari, Mihai Prună și Ionuț Dumitru – cu câte trei victorii fiecare, distanța până la primul loc e tot atât de mare cât drumul dintre o pasiune autentică și o meserie compromisă de compromisuri.
Nici la categoria bidiviilor lucrurile nu stau altfel: Daiana cu cinci reușite, Catania R. cu patru, Elton, Indigo și Petrus CD cu câte trei. Totul pare să curgă firesc, dar dacă asculți vocile din spatele tribunelor, auzi oftaturi, nemulțumiri și sentimentul acut că „se putea mult mai mult, dacă…”.
Și, totuși, nu numai caii și driverii fac spectacol. La baza pistei, oamenii de rând – muncitori, îngrijitori, antrenori – își văd de treabă în anonimat, trudind zi de zi cu o răbdare demnă de toată lauda. Dar dacă urci la etaj, în zona comisarilor hipici, lucrurile capătă o altă nuanță: de acolo, vizibilitatea este limitată, unele colțuri de turnantă pur și simplu scapă privirii. Asta nu i-a împiedicat însă pe comisari să aplice 26 de sancțiuni tehnice și 16 disciplinare, toate „conform regulamentului în vigoare”. Se respectă regulile, spun oficialii – dar realitatea, privită cu ochii spectatorului, e că regulamentul însuși devine uneori o simplă piesă de decor.
E poate primul semn că, la Ploiești, cifrele nu spun niciodată totul, iar statisticile rămân doar un paravan sub care mocnesc probleme vechi, nerezolvate, cu gust amar de fiecare dată când se trage linie la final de sezon.
Echipa tehnică – cu porecle de legendă
La Hipodromul Ploiești, orice poveste adevărată începe sau se termină cu oamenii din culise. Cei pe care rar îi vezi pe podium, dar fără de care roțile – și potcoavele – nu s-ar mai învârti. Oricine a trecut vreodată pe la pista de trap știe că, dincolo de cai și driveri, echipa tehnică e o galerie aparte, fiecare membru cu rolul lui și, poate mai important, cu povestea și porecla lui, decupate parcă dintr-un roman balcanic.
Începem cu IT-istul Adrian Ionescu, o veritabilă „eminență cenușie” a hipodromului. În momentele de criză, totul se oprește dacă nu știe el un buton sau un fir de legătură. E omul care repară orice și despre care toți spun cu respect, dar și cu un soi de teamă: „dacă pică sistemul, strigă-l pe Ionescu!”
Alături de el, comisarul Samy Stoica, supranumit „ochi de șoim”. Un titlu nu atât câștigat, cât asumat, într-o lume unde fiecare greșeală poate schimba destinele unei curse. De la Samy așteaptă toți corectitudine și sânge rece. La Ploiești, dacă ai nevoie să vezi dincolo de ce e evident, Samy e omul care-ți spune și ce n-ai văzut pe reluare.
Printre legendari, nu-l poți ignora pe Geo Dumitrescu, supranumit cu drag „părintele hipodromului”. El știe fiecare colț al pistei, fiecare poveste care s-a spus, fiecare scandal și fiecare miracol pe care numai cei cu vechime le-au trăit. Geo nu e doar parte din decor, ci însăși memoria locului.
Sunetistul Marian Anghel, zis și „Decibel”, e genul de personaj care dă culoare oricărei întâlniri. Îi place să glumească, să ridice volumul și spiritul când tribunele devin tăcute. Fără el, atmosfera ar fi prea seacă, prea tehnică. Decibel nu lasă niciodată liniștea să se instaleze prea mult.
Mihai Mircescu, comisar-șef și omul care ține frâiele, e cunoscut drept „intransigentul”. E cel care nu acceptă jumătăți de măsură și care, indiferent de presiune, nu-și pierde direcția. Mulți îl iubesc, alții îl critică, dar toți îl respectă pentru verticalitatea lui, rară în zilele noastre.
Iar la final, dar deloc în plan secund, îl avem pe Victor Leoveanu, amfitrionul reuniunilor hipice, omul cu vocea care anunță startul, finish-ul și orice știre demnă de transmis publicului. El dă ritm zilelor de cursă și știe să adune, cu o vorbă bună sau un zâmbet larg, toate energiile de pe hipodrom.
La Ploiești, nu există membru al echipei tehnice fără poreclă. Dar, dincolo de nume și legende, ceea ce îi unește e pasiunea pentru sport, pentru detaliu și, poate, pentru micile povești care nu ajung niciodată în ziare, dar pe care toți le spun la final de zi, pe pista de trap sau la o masă improvizată, acolo unde se naște adevărata solidaritate.
Rușinea Franței: dopaj la nivel european
Dacă ar mai fi avut nevoie hipismul european de o lecție despre cât de subțire e linia dintre glorie și umilință, Franța tocmai a oferit-o pe tavă, cu tot cu nota de plată și cu ecourile unui scandal greu de șters. Roman Derieux, star incontestabil al trapului european, idol pentru tinerii driveri și stindard al unui sistem care se vrea imaculat, a căzut în dizgrație la Helsinki, unde armăsarul său, Ideal de Jean, a fost depistat pozitiv la dexametazonă, un medicament interzis de Comisia Europeană de Dopaj. Nu a contat nici experiența, nici renumele, nici gloria anterioară. Un simplu test a spulberat tot ce părea de neclintit.
Gestul disperat de a solicita o contraexpertiză în Japonia, pentru un preț pe care mulți nu-l câștigă într-un sezon întreg – 20.000 de euro –, nu a făcut decât să prelungească agonia. Rezultatul? Neconcludent. Adică, nici da, nici nu, dar suficient cât să lase toată lumea cu impresia clară că, indiferent de verdictul tehnic, imaginea rămâne pătată pentru mult timp de-acum înainte. Iar nota de plată a venit prompt: amendă de 7.500 de euro, trei luni de suspendare și, mai ales, o rușine care nu se spală nici cu milioane de aplauze.
E poate ironia perfectă a acestui sport: cu cât urci mai sus, cu atât căderea doare mai tare. Și, din păcate, nu cade doar omul – cade un întreg sistem, o imagine, o tradiție, un model. Cei care până ieri îl urmăreau pe Derieux pentru stil, curaj și inspirație, privesc azi cu suspiciune, cu decepție și, pe alocuri, cu revoltă. Pentru că hipismul trăiește din poveste, din credința că talentul și munca, nu trăsăturile de laborator, fac diferența.
Dar povestea nu se oprește aici. Go On Boy, calul momentului în Europa și considerat de mulți ca mare favorit la Prix D’Amérique 2026, nu va putea lua startul în Finala Uniunii Europene de Trap din cauza suspendării lui Derieux. O absență care lasă un gust amar, nu doar pe tabelele de pariuri, ci în sufletul tuturor celor care au sperat să vadă spectacolul la superlativ. Totuși, Go On Boy va onora invitația în America, o șansă de a spăla rușinea cu o victorie peste ocean – dar, oricât de strălucitor ar fi podiumul, umbra scandalului va persista multă vreme de-acum înainte.
Se spune că marile sporturi nu trăiesc doar din victorii, ci și din felul în care știu să-și gestioneze eșecurile. Pentru hipismul francez, și pentru întreaga Europă, această lecție amară abia începe.
Boicot la Derbyul României
Dacă cineva ar fi crezut că numai în marile capitale ale hipismului pot izbucni crize de orgoliu și scandaluri cu iz de parodie, iată că România dovedește, încă o dată, că inventivitatea noastră nu are limite nici în lumea cailor de rasă. Derbyul de Trap 2025, cândva o emblemă a sportului hipic autohton, a ajuns subiect de glume amare și suspine în tribune: proprietarii au decis să nu mai participe, lăsând gol nu doar programul de concurs, ci și încrederea în ceea ce ar trebui să fie sărbătoarea supremă a trapului românesc.
Ceea ce s-a petrecut nu este doar un simplu gest de frondă. Este, în fond, rezultatul unor ani în care disciplina, respectul și spiritul sportiv au fost treptat înlocuite cu aranjamente de culise, cu răfuieli personale și, mai ales, cu o lipsă cronică de reguli ferme. Adevărul e că hipodromul, dacă nu va reuși să impună disciplina și să stabilească un cadru clar pentru toți participanții, va rămâne cu „chiloții în vine”, cum spune poporul, atât la propriu cât și la figurat. E mai mult decât un avertisment – e aproape o profeție, pentru că de prea multe ori, la noi, compromisurile și bâlbele organizatorice s-au întors ca un bumerang exact în ziua când trebuia să strălucească totul.
Dincolo de ironii și nervi, problema e simplă și veche de când lumea: fără reguli clare, fără un regulament disciplinar aplicat strict și imparțial, sportul nu are cum să crească, să atragă tineri, să inspire și să unească. E nevoie de un cod etic pentru proprietari, nu doar pentru sportivi sau comisari. Cine nu respectă, cine sabotează spiritul competiției, să plece frumos și să alerge cu bidiviul pe șoseaua Craiova, nu pe pista unui hipodrom care se vrea european. Regulile nu sunt pentru a mulțumi pe toată lumea, ci pentru a garanta o competiție cinstită și viitorul sportului.
Boicotul de anul acesta e un semnal dur, dar și un ultim avertisment: hipodromul trebuie să decidă ce fel de lume vrea să construiască. Una a aranjamentelor și a capriciilor, sau una a disciplinei, meritului și respectului pentru public, cal și istorie? Timpul, din păcate, nu mai are răbdare.
De ce pierde hipismul românesc?
Se vorbește adesea despre criza hipismului românesc, însă prea puțini caută cu adevărat rădăcina răului. Și, dacă e să privim fără menajamente, adevărul doare: lipsa de reguli ferme, favoritismele fățișe și, peste toate, orgoliile inflamate ale unor proprietari care confundă hipodromul cu propriul ring de putere personală au adus acest sport la limita supraviețuirii. Hipismul nu moare din lipsă de cai sau de pasionați, ci dintr-o dezordine cultivată și tolerată cu bună știință.
Într-un peisaj în care fiecare își urmărește interesul, iar regulamentele sunt interpretate după nevoie, nu poți construi nici competiție adevărată, nici viitor. Proprietarii, convinși că totul li se cuvine și că orice regulă e doar pentru ceilalți, au ajuns să dea tonul, să dicteze, să amenințe cu boicotul, să facă și să desfacă. Or, fără un arbitru sever și o conducere care să nu se lase intimidată de gălăgie, riscul e să asistăm, tăcuți, la moartea unui sport nobil, transformat în parodie națională.
Acum mingea e la tânăra conducere a hipodromului. De aici înainte, orice amânare e complice. Soluții există, doar să fie voință: poți păstra minima exigență, să nu organizezi derbyuri decât dacă există măcar doi cai la start (cu derogare, dacă e cazul, și cu acordul Consiliului Local), sau poți reveni la varianta cu două premii mari, așa cum s-a întâmplat în 2007 – când toată lumea avea de câștigat, nu doar la numărătoarea victoriilor, ci și la imagine și încredere.
Dar, cel mai important, conducerea trebuie să înțeleagă că fără reguli, fără disciplină și fără curajul de a impune un standard, nimeni nu va mai crede în renașterea hipismului românesc. Altfel, vom privi neputincioși cum acest sport, altădată mândria orașului, devine doar încă un motiv de glumă amară la colțul străzii.
Bonus: Spectacol pe bani grei la Meadowlands, SUA
Poate că, pentru unii, comparațiile cu lumea hipismului american par forțate sau chiar inutile. Și totuși, nu există oglindă mai clară pentru ce-ar putea fi și ce este, de fapt, hipismul românesc, decât să privești peste ocean, acolo unde pista de la Meadowlands devine scenă pentru visuri pe care noi le spunem în șoaptă.
La Meadowlands, premiile urcă la un milion de dolari, iar fiecare cursă e nu doar o competiție sportivă, ci un spectacol gândit până la ultimul detaliu – de la prezentarea cailor, la transmisiunile televizate, la publicul care trăiește fiecare secundă. Elita mondială se adună aici nu doar pentru glorie sau bani, ci pentru că simte că aparține unei povești care crește cu fiecare sezon, nu care se ofilește printre scandaluri și improvizații.
Diferența nu stă doar în cifre, ci și în mentalitate. La noi, încă ne zbatem cu orgolii mici, cu boicoturi și cu amatorism ridicat la rang de artă. La ei, respectul pentru cal, pentru public și pentru spiritul sportiv rămâne de neclintit, indiferent de cât de mare este miza. Meadowlands nu este doar o destinație; este un model, un vis, o promisiune că atunci când pasiunea și profesionalismul merg mână în mână, rezultatul este spectacolul total – acel „ceva” care inspiră generații și aduce din nou oamenii în tribune.
Deocamdată, la Ploiești, ne uităm cu nostalgie și poate cu un strop de invidie la cursele americane, visând că, într-o zi, și la noi, scandalurile vor fi istorie, iar spectacolul – o normalitate.
Final de sezon, început de speranță?
Se închide cortina peste încă un sezon la Hipodromul Ploiești, cu toate paradoxurile, certurile, orgoliile și micile victorii care au ținut aprinsă flacăra acestui sport, chiar și atunci când totul părea să se stingă. Pauza până la 31 august nu e doar un răgaz pentru cai și antrenori, ci un moment de reflecție pentru toți cei care iubesc cu adevărat hipismul – fie că trăiesc în boxe cu miros de fân, fie că vin din când în când, cu copilul de mână, să vadă „cum e la trap”.
Întrebarea adevărată, cu care ar trebui să rămânem până la reluarea curselor, nu ține de câți cai vor alerga sau cine va câștiga. Întrebarea este dacă nu cumva merităm, noi toți, o reformă autentică, un hipism curat și deschis, cu reguli clare, respectate de toți și aplicate fără părtinire. Un sport unde câștigă cel mai bun, nu cel mai „descurcăreț”. Unde pasiunile sincere și spiritul de echipă să învingă suspiciunile, iar hipodromul să fie, din nou, un loc de întâlnire pentru toți oamenii care mai cred în cinste, muncă și spectacol.
Până atunci, rămâne să visăm la un sezon de toamnă fără corigențe, fără potcoave aruncate la noroc și fără excepții făcute în numele unor privilegii de moment. Poate, cu un dram de curaj și cu mai multă voință, hipismul de la Ploiești și din România va ieși, în sfârșit, din lunga lui vacanță.
Ne vedem pe 31 august, cu speranța că ceea ce va urma va fi, în sfârșit, începutul unui nou drum. Un drum al normalității.
