Există momente în administrația publică în care un simplu act administrativ spune mai multe decât o sută de declarații politice. Pentru că actele nu mint, nu se eschivează și nu pot fi cosmetizate prin comunicate. Ele rămân, se citesc și produc efecte. Iar uneori, tocmai aceste efecte devoalează adevărata raportare a unui ales local la lege, instituții și control.
Un astfel de moment este Dispoziția nr. 9133/30.12.2025, prin care primarul municipiului Ploiești, Mihai Polițeanu, a decis – cu de la sine putere – cine să îi exercite atribuțiile pe perioada concediului de odihnă.
La prima vedere, gestul ar putea părea banal. Primarul pleacă în concediu, cineva trebuie să îi țină locul. Administrația trebuie să funcționeze. Nimic neobișnuit.
Doar că, în administrația publică, normalitatea nu se judecă după aparențe, ci după respectarea strictă a legii.
Iar aici apare ruptura.
Problema nu este concediul.
Problema nu este nici măcar persoana aleasă.
Problema este sfidarea deliberată a legii.
Pentru că, în cazul de față, nu vorbim despre o zonă gri, despre un vid legislativ sau despre o situație neprevăzută. Vorbim despre existența unei Hotărâri de Consiliu Local clare, explicite și aflate în vigoare, care stabilește fără echivoc cine este înlocuitorul de drept al primarului. O hotărâre adoptată de autoritatea deliberativă a municipiului, nu de un funcționar, nu de un aparat tehnic, ci de Consiliul Local – instituția care, într-un stat de drept, nu poate fi tratată ca o recomandare opțională.
În acest context, decizia primarului de a ignora hotărârea Consiliului Local și de a desemna un alt viceprimar nu mai poate fi catalogată drept o simplă eroare administrativă. Ea capătă o altă semnificație: aceea de act de voință împotriva ordinii legale.
Un primar nu are dreptul să aleagă ce hotărâri respectă și pe care le ocolește.
Un primar nu are dreptul să își construiască propria ierarhie de norme.
Și, mai ales, un primar nu are dreptul să rescrie legea prin dispoziție.
Când o face, mesajul transmis nu este unul de eficiență administrativă, ci de dispreț instituțional. Dispreț față de Consiliul Local. Dispreț față de separația competențelor. Dispreț față de ideea că administrația publică trebuie să funcționeze pe reguli, nu pe simpatii, frici sau calcule personale.
De aceea, această dispoziție nu este un simplu document birocratic. Ea este o radiografie a modului în care puterea este înțeleasă și exercitată. Și, mai grav, un semnal că legea poate deveni negociabilă atunci când incomodează.
Într-o administrație sănătoasă, astfel de acte sunt excepții regretabile.
Într-o administrație vulnerabilă, ele devin precedente.
Iar precedentele, odată create, nu mai țin de un om sau de un concediu, ci de un mod de guvernare.
Legea spune una. Primarul face alta.
Consiliul Local Ploiești a decis limpede, fără echivoc și fără loc de interpretări, prin HCL nr. 107/04.03.2025, că Alexandru Săraru este înlocuitorul de drept al primarului.
Nu „unul dintre”.
Nu „alternativ”.
Nu „la aprecierea primarului”.
De drept. Primul. Clar.
În limbaj administrativ, aceasta nu este o formulare ornamentală. Este o formulare cu valoare normativă, care închide orice tentativă de interpretare creativă. Consiliul Local a exercitat o competență legală și a stabilit o regulă precisă de funcționare a executivului local în absența primarului. Atât.
Și totuși, primarul Mihai Polițeanu a ales să ignore această hotărâre și să o desemneze pe Zoia Staicu ca înlocuitor.
Aici nu mai vorbim despre o diferență de opinie administrativă. Vorbim despre o ruptură frontală între lege și voința primarului. Pentru că, în momentul în care există o hotărâre de Consiliu Local în vigoare, primarul nu mai are de „ales”. Are de respectat.
Întrebarea care se impune nu este una retorică, ci una de interes public:
De ce?
Întrebarea pe care nimeni nu vrea să o audă
De ce ar încălca un primar o hotărâre a Consiliului Local?
Nu este o întrebare confortabilă. Nici pentru administrație, nici pentru cei care preferă liniștea aparentă în locul adevărului. Dar este o întrebare legitimă, care se naște firesc atunci când faptele nu mai pot fi explicate prin neatenție sau confuzie administrativă.
Există două ipoteze care se desprind logic din această situație, iar ambele sunt incomode.
Prima este una personală, respectiv o ostilitate profundă față de Alexandru Săraru. Nu ar fi pentru prima dată când antipatiile sau conflictele latente ajung să influențeze decizii administrative care ar trebui să fie strict guvernate de lege. Când însă emoțiile încep să dicteze actul administrativ, instituțiile încetează să mai funcționeze pe baze raționale și devin simple extensii ale voinței unui om.
A doua ipoteză este mult mai gravă și, tocmai de aceea, mult mai deranjantă: teama. Teama că, în lipsa sa, cineva ar putea avea acces real la mecanismele interne ale primăriei. Teama că ar putea fi deschise sertare, cerute documente, urmărite semnături și analizate decizii. Teama că ar putea ieși la suprafață lucruri care, timp de 14 luni de mandat, au rămas ferite de un control riguros.
Această teamă nu apare din senin. Ea apare atunci când transparența este percepută ca un risc, nu ca o obligație.
Din punct de vedere obiectiv, Alexandru Săraru nu este perceput ca un om comod. Nu este genul de viceprimar care să se limiteze la prezență formală sau la rol decorativ. Este perceput ca un om care pune întrebări, solicită documente, cere explicații și, mai ales, nu semnează în orb. Într-o administrație sănătoasă, acest lucru ar trebui să fie o virtute. Într-una fragilă, devine o amenințare.
În schimb, doamna Zoia Staicu nu a lăsat, până acum, impresia unei luptătoare pentru adevăr.Nu a produs rupturi, nu a forțat dezbateri, nu a zguduit structuri. Prezența sa publică a fost una discretă, aproape invizibilă în momentele care ar fi cerut fermitate.
Nu a deranjat.
Nu a incomodat.
Nu a zguduit vreo structură.
Iar în anumite contexte administrative, pasivitatea nu este o lipsă, ci exact calitatea căutată.
Pentru că, atunci când scopul nu este reforma, ci controlul rezultă că nu clarificarea, ci menținerea status quo-ului, pasivitatea devine o garanție. O garanție că nimeni nu va întreba prea mult. Că nimeni nu va verifica prea atent. Că nimeni nu va răsturna liniștea construită pe tăceri convenabile.
De aceea, întrebarea rămâne și devine tot mai apăsătoare:
a fost această desemnare o simplă preferință administrativă sau o alegere calculată pentru a evita adevărul?
În administrația publică, astfel de alegeri nu sunt niciodată neutre. Ele spun întotdeauna ceva despre fricile, prioritățile și limitele celor care le fac.
Nu e doar un abuz. E un semnal de alarmă
Când un primar ignoră o hotărâre a Consiliului Local, nu asistăm la o simplă scăpare procedurală. Când își alege „înlocuitorul” după criterii netransparente, sfidând o decizie deliberativă clară, nu mai putem vorbi despre interpretări diferite ale legii. Iar când ocolirea persoanei desemnate legal este făcută deliberat, cu bună știință, linia dintre eroare și intenție este deja depășită.
În acel punct, nu mai discutăm despre administrație.
Discutăm despre abuz de putere mascat în dispoziție.
Un abuz care nu țipă, nu face zgomot și nu se prezintă ca atare. Un abuz „curat”, birocratic, formulat corect gramatical și îmbrăcat în haina legalității aparente. Tocmai de aceea este periculos. Pentru că nu provoacă revoltă imediată, ci obișnuință.
Când un primar își permite să trateze o hotărâre a Consiliului Local ca pe un obstacol facultativ, mesajul transmis aparatului administrativ este limpede: regulile pot fi ocolite dacă încurcă. Iar când acest mesaj vine de la vârful executivului local, efectele nu rămân izolate. Ele se propagă.
Autoritatea deliberativă este subminată nu printr-un conflict deschis, ci printr-un gest aparent minor, dar cu încărcătură instituțională uriașă. Consiliul Local devine, în această logică, o anexă consultativă, nu un pilon al administrației locale. Hotărârile sale devin negociabile. Interpretările – selective. Respectarea – condiționată de conveniență.
În același timp, se creează insecuritate juridică. Dacă o hotărâre de Consiliu Local poate fi ignorată printr-o simplă dispoziție, atunci ce garanție mai au cetățenii, funcționarii sau partenerii instituționali că actele administrative sunt stabile și previzibile? Ce valoare mai are semnătura? Ce încredere mai poate exista într-un sistem în care norma este flexibilă, iar voința personală devine criteriu de aplicare?
Dar poate cel mai grav efect este cel simbolic.
Pentru că astfel de practici transmit un mesaj periculos, chiar dacă nespus explicit: „Legea e opțională, dacă nu-mi convine. Iar voi, consilierii locali, nu valorați nimic în fața mea”.
Este mesajul care erodează încet, dar sigur, statul de drept la nivel local. Nu prin scandaluri, nu prin excese vizibile, ci prin normalizarea abaterii. Prin transformarea excepției în precedent. Prin tăcerea care urmează și care validează.
Într-o administrație matură, asemenea derapaje sunt sancționate rapid, tocmai pentru a nu deveni model. Într-o administrație vulnerabilă, ele sunt tolerate, explicate, relativizate. Iar tolerarea lor nu este niciodată neutră. Ea devine complicitate pasivă.
De aceea, acest episod nu trebuie privit ca un incident izolat, legat de un concediu sau de o decizie punctuală a primarului Mihai Polițeanu. El trebuie privit ca ceea ce este în realitate: un semnal de alarmă despre felul în care puterea este exercitată, despre raportarea la lege și despre riscul ca administrația să alunece dinspre reguli spre arbitrariu.
Iar semnalele de alarmă ignorate nu dispar.
Ele se transformă, mai devreme sau mai târziu, în crize.
ADOR intră în joc. Și bine face.
Tocmai de aceea, Alianța pentru Drepturile Omului din România va sesiza de îndată Instituția Prefectului Județului Prahova, solicitând exercitarea controlului de legalitate asupra acestei dispoziții. Nu ca gest simbolic, nu ca reacție emoțională, ci ca demers instituțional necesar, într-un moment în care limitele legii au fost forțate în mod evident.
Acest pas nu are nimic de-a face cu reglări de conturi politice. Nu vizează persoane, ci principii. Nu atacă funcții, ci derapaje. Rolul unei organizații civice într-un stat de drept nu este acela de a sta pe margine și de a constata, ci de a reacționa atunci când legea este tratată ca o opțiune, nu ca o obligație.
Sesizarea prefectului nu este un gest radical. Este, dimpotrivă, cel mai firesc mecanism legal atunci când un act administrativ ridică serioase semne de întrebare privind respectarea ierarhiei normelor și a competențelor instituționale. Prefectul nu este un arbitru politic, ci garantul legalității la nivel local. Iar când acest garant este chemat să intervină, nu înseamnă că administrația este atacată, ci că este pusă în fața propriilor reguli.
Pentru că miza este mult mai mare decât această dispoziție punctuală.
Dacă astăzi accepți ca un primar să ignore o hotărâre a Consiliului Local, mâine vei accepta să ignore bugetul, iar poimâine – legea însăși.
Deriva nu începe cu marile abuzuri spectaculoase. Începe cu gesturi aparent minore, tolerate din comoditate sau din lipsă de reacție. Cu „merge și așa”. Cu „nu e momentul”. Cu „să nu tensionăm”. Iar aceste concesii succesive transformă administrația dintr-un mecanism al regulilor într-un teren al arbitrariului.
Intervenția ADOR este, în acest context, un act de igienă democratică. O încercare de a opri alunecarea înainte ca ea să devină ireversibilă. Nu pentru a face zgomot, ci pentru a trasa o linie clară: legea nu este negociabilă.
Într-un oraș care pretinde transparență și bună administrare, reacția la astfel de derapaje nu este un moft. Este o obligație civică. Iar tăcerea, în fața lor, nu mai poate fi considerată neutralitate.
Se impune și o sesizare disciplinară?
În mod firesc, dincolo de controlul de legalitate, se ridică și o altă întrebare, mult mai incomodă pentru cei aflați la putere. Nu cumva această conduită depășește sfera contenciosului administrativ și intră în cea a răspunderii disciplinare?
Pentru că nu orice încălcare a legii este doar o problemă de anulare a unui act. Unele fapte, prin gravitatea și consecințele lor, vorbesc despre modul în care funcția publică este exercitată. Iar aici nu mai discutăm doar despre documente, ci despre responsabilitate.
Când un primar încalcă deliberat un act deliberativ superior, nu se află într-o zonă de interpretare juridică. Se află într-o zonă de sfidare instituțională. Consiliul Local nu este o structură consultativă, iar hotărârile sale nu sunt sugestii. Ele sunt expresia voinței autorității deliberative și au caracter obligatoriu pentru executiv.
Când aceeași persoană creează, printr-un act unilateral, un conflict instituțional, nu doar că încalcă echilibrul administrativ, dar afectează funcționarea normală a întregii administrații. Apar confuzii, dubii privind competențele, riscuri de blocaj și, inevitabil, tensiuni care nu mai pot fi ascunse sub preș.
În acest context, ideea unei sesizări a comisiei de disciplină nu este nici excesivă, nici radicală. Este logică. Este un pas firesc într-un stat de drept, în care funcțiile publice nu sunt scuturi de impunitate, ci poziții de maximă responsabilitate.
Răspunderea disciplinară nu este o sancțiune automată și nici o condamnare anticipată. Este un mecanism de verificare. Un semnal că legea nu se oprește la poarta primăriei și că nimeni, indiferent de funcție, nu este deasupra normelor pe care este obligat să le respecte.
În cazul primarului Mihai Polițeanu, discuția despre disciplină nu pornește din dorința de a pedepsi, ci din necesitatea de a clarifica un principiu esențial: funcția nu justifică abuzul, iar autoritatea nu scuză încălcarea legii.
Pentru că, dacă asemenea conduite rămân fără consecințe, mesajul transmis este devastator: că puterea executivă poate forța limitele fără costuri. Iar acolo unde nu există consecințe, derapajele nu se opresc. Ele se multiplică.
Nu știm ce anume se teme primarul Polițeanu să fie descoperit.
Dar știm sigur ceva:
👉 Un primar care respectă legea nu se teme de înlocuitorul său legal.
👉 Un primar care o încalcă, da.
Iar când frica dictează administrația, plătește orașul.
