Cred ca e prima data cand postez o declaratie politica de la cap la coda. Cunscand talentul de gazetar al actualului senator Iulian Badescu, am considerat ca e si pacat sa nu cititi si voi ceea ce a scris acesta pe bogul sau. Va las sa va delectati:
În politica românească, cea mai cunoscută şi cea mai des citată vorbă de duh e aia cu broasca. O ştiţi, nu? E vorba de duh care spune că, pentru a fi performant (sau credibil, adecvat, “adevărat” etc., etc.) un politician trebuie să fie capabil să înghită, fără să boras… , mă rog, fără să clipească (chiar şi) o broască. Nu ştiu cine a spus-o întîia oară şi nu ştiu nici care dintre capii noştri politici de după ‘89 a scos-o în premieră din adîncul înţelepciunii personale.
Ce ştiu e că ea a prins, devenind, în timp, un precept etic fundamental, un benchmark sine qua non al întemeierii unei cariere “onorabile” pentru oricine aspiră să ocupe un loc în “elita” politică a neamului.
Aproape la fel de cunoscută şi la fel de frecvent citată e o altă vorbă de duh a cărei paternitate certă este invocată cu mîndrie complice de toţi “cunoscătorii”:
Scopul scuză mijloacele! spunea Machiavelli în “Princepele”, îl auzi pe unul sau pe altul. Nu le e prea clar cine e “machiaveli” ăsta şi nici ce hram poartă “princepele” cu pricina, dar ce contează?!
Cam astea sunt reperele filozofiei politice româneşti în zilele noastre.
Din păcate, nici reperele nu mai sunt ce-au fost odată. La noi, ele sunt infinit maleabile şi pot fi adaptate cu mare uşurinţă la orice situaţie de fapt. De pildă, nimeni n-a stabilit până acum câte broaşte trebuie să înghită un politician pentru a parveni în ierarhia elitei: câte pentru a deveni ministru, câte pentru a deveni premier, câte pentru a deveni preşedintele Camerei Deputaţilor, câte pentru a deveni preşedintele tuturor românilor… Poate, dacă s-ar stabili nişte norme cantitative precise în domeniu, vânătorii de funcţii şi demnităţi s-ar gîndi mai bine înainte de a-şi dori o dregătorie sau alta.
Zic poate pentru că nu sunt sigur că aşa ar sta lucrurile.
De ce nu sunt sigur? Pentru că, din vorbele lui Machiavelli, înghiţitorii noştri de broaşte au înţeles că, odată ce le-au terminat de înghiţit, au la dispoziţie toate mijloacele pentru a-şi atinge nu un scop, ci orice scop. N-are importanţă ce mijloace foloseşti din moment ce le poţi folosi pe toate. Şi, la urma urmei, nici scopul în sine nu mai e atât de important, din moment ce funcţia pe care o ocupi îţi dă toate mijloacele pentru a atinge orice scop.
În chip cât se poate de firesc, modelul de conduită de la vârf a fost preluat cu succes pe toate palierele sistemului politico-statal. Operând cuvenitele reduceri la scară, în toate structurile administraţiei de stat şi în toate organizaţiile prinse în sistemul clientelar al statului găsim oameni dispuşi oricînd să mai înghită o broască (şi încă una, dacă e nevoie!) numai pentru a-şi păstra poziţia care le dă dreptul de a dispune de mijloacele necesare pentru a-şi atinge scopul.
Concret: La Ploieşti, Preşedinta Camerei Deputaţilor, Roberta Alma Anastase îi cere imperativ şefului Poliţiei să întreprindă nişte acţiuni de intimidare a oponenţilor politici ai domniei sale. Cum să facă asta? Păi, simplu: să-i sperie un pic, plimbîndu-le copiii prin arest.
Tot la Ploieşti, eminenţa (mai mult sau mai puţin) cenuşie a organizaţiei locale a PD-L, nimeni altul decât Corneliu Anastase, tatăl doamnei preşedinte a Camerei, îi cheamă la ordin pe şefii serviciilor de informaţii, considerând, probabil, că numărul de broaşte pe care le-a înghiţit îi dă dreptul de a considera Prahova feuda dumisale personală.
Drama existenţei unui personaj de factura şi comportamentul Robertei Anastase excede sfera penalului, unde o încadrează strict prestaţia sa.
Tragedia este că ea reprezintă noua generaţie de politicieni promovată de regimul Băsescu. O nouă generaţie care, în loc sa justifice speranţa într-un viitor mai bun decât tristul prezent, o năruie. Imaginaţi-vă o societate şi un stat conduse de astfel de politicieni.
În prezent, s-a ajuns în situatia în care principalul adversar al cetăţeanului a ajuns să fie Statul. Antagonizarea acestei relaţii frizează subminarea noţiunii constituţionale de stat naţional şi a celei de stat de drept, pentru că rolul Statului a fost redus la acela de colector de taxe în scopuri cu totul diferite de cele de bine social şi naţional.
În ceea ce priveşte decizia Preşedintelui de a renunţa la serviciile Poliţiei şi Jandarmeriei:
Domnia sa susţine că poliţiştii protestatari au subminat autoritatea statului.
Preşedintele a reclamat săvârşirea unei fapte penale. Legea îl obligă la sesizarea organelor de urmărire penală. Domnia sa a preferat circul, ignorând prevederea codului penal conform căreia omisiunea de a denunţa de îndata savârşirea unei infracţiuni se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani. Cu atât mai mult a unei infracţiuni de gravitatea celei reclamate de domnul Preşedinte! Domnia sa, însă, a preferat să atace o instituţie a Statului în ansamblul său, Politţa Română, şi nu pe făptuitorii pretinsei infracţiuni, ignorând o alta prevedere legală, conform căreia răspunderea penală este personală, nu colectivă!
Cât despre reacţia mimetică jenantă a primului ministru, dispus oricînd să înghită oricîte broaşte, chiar nu mai e nimic de spus.
Iulian Bădescu
