„Petru şi Pavel”, schitul cu doar trei călugări
La 1700 metri altitudine, în inima muntelui din Bucovina, unde zăpada poposeşte opt luni pe an, trei călugări sunt mai aproape de ceruri. Aici, la schitul „Petru şi Pavel” găseşti mireasmă nefăţarnică, credinţă muncită în genunchi şi căznită în posturi, împletită cu miros de tămîie. Aici sfinţenia e dulce şi încă se mănîncă pe pâine.
În liniştea Bucovinei…
Bucovina e un loc aparte. Aer tare şi rugăciuni cum nu vei auzi nicicând în altă parte şi fresce demne de orice muzeu al lumii moderne. Aici oamenii îl au pe Dumnezeu în case, purtându-l cu sine în orice loc s-ar afla. În creierul munţilor, după ce urci o cărăruie ce pare mai degrabă o scară către Dumnezeu, ce se linişteşte brusc în faţa turlei Schitului „Petru şi Pavel”, vezi dragostea lui Dumnezeu. De dincolo de turlă nu te întâmpină însă glasuri voioase de călugări sau maici, ce trebăluiesc necontenit, ci doar glasul a trei monahi ce caută mântuirea. Locul îţi răscoleşte sufletul, iar în corp simţi ceva straniu, ce-ţi dă o senzaţie nemaiîntâlnită până atunci. „Maica Domnului a mai făcut o minune când ne-a ajutat să ridicăm acest schit”, spune monahul Varsanufie, în timp ce deschide porţile mănăstirii cu mare grijă. Stareţul, preotul Valerian împreună cu părintele Macarie urcă grăbiţi într-o maşină pentru a coborî la cele lumeşti „ca să rezolve nişte probleme urgente”. Nu se despart însă de noi fără a ne da binecuvântarea pe care o aşteptăm cu atâta ardoare. Monahul Varsanufie a rămas singur. Doar el şi Dumnezeu. Dar, vorba Sfântului Macarie cel Mare, „cel smerit nu cade niciodată. Căci unde ar putea să cadă acela care se află mai jos decât noi toţi?” La Schitul ”Petru şi Pavel” miroase a smirnă şi simţi că aici, atunci când oboseşte, cerul coboară pe pământ. E nouă mănăstirea, are doar doi ani, dar credinţa e la ea acasă.
„Călugărul e ca o pasăre călătoare. Se duce unde vrea Dumnezeu”
Monahul Varsanufie e înalt, bine făcut, îmbrăcat simplu, cu nişte haine veştejite „de lucru”, cum îi place să spună. În picioare are o pereche de papuci de plastic rupţi într-un colţ şi nişte mâini bătătorite de muncă. „Uite un om îmbrăcat în smerenie”, mi-am spus văzându-l şi m-am gândit cât de mulţi suntem cei care vorbim şi cât de puţini sunt cei ca aceasta, care fac! E un suflet liber, izbăvit de cele vremelnice, care şi-a încredinţat viaţa doar lui Christos. „Am 20 de ani de mănăstire. Am fost la Petru Vodă din Iaşi şi în foarte multe locuri. Călugărul e ca o pasăre călătoare. Se duce unde vrea Dumnezeu. Dar dacă ai roade, eşti primit bine oriunde. Trebuie să-l ai pe Christos în inimă. Asta e tot”, se „spovedeşte” monahul. Intrăm sfioşi în biserica ce pare o mireasă a cerului, înveşmântată în alb. Picturile proaspăt făcute îţi amplifică senzaţia că Dumnezeu tatăl a coborât aici, iar de pe pereţi ochii sfinţilor te privesc cu duioşie. Nimic măreţ aici. Puţine covoare ce miros puternic a tămâie, două icoane mari în dreptul altarului şi o curăţenie desăvârşită. Dar când priveşti altarul şi icoana Maicii Domnului de pe tavan constaţi că ai cunoscut Raiul. Părintele are ochi albaştri, cu sticlire aproape tăioasă, dar dureros de dreaptă. „Aşa-i la noi. E tare frumos, dar simplu. Să mergem să vă dau un pahar cu apă”, grăieşte el în dulcele grai moldovenesc. Bucătăria e simplă, cu un pat din lemn, iar pe masă stau cuminţi câteva felii de pâine veche, un ibric roşu, două căni şi câteva oale. „Când ninge, vântul scoate zăpada şi se joacă cu ea. Ceaţa e atât de groasă dimineaţa, că totul pare un lac”, spune Sfinţia Sa în timp ce ne serveşte cu apă. O apă cu gust de trandafiri, izvorâtă din munte, menită a ne potoli setea şi neliniştea din suflet. „N-avem lumină, ne rugăm la lumânare ce pe vremuri. Dar e tare bine, deşi lumina te ajută la ochi. Televizorul nu ne interesează, iar carne nu mâncăm niciodată. Mai sunt multe lucruri de făcut aici, dar când va voi Dumnezeu. Deocamdată stăm toţi trei călugări într-o singură cameră şi mai avem una pentru oaspeţi. Avem construite şi alte chilii, dar banii ăştia sunt o problemă pentru toţi”, spune oftând călugărul.
„Părintele Iustin, cel mai puternic duhovnic din ţară”
Lipsa lucrurilor „mărunte” însă îl aduc pe Dumnezeu mai aproape de ei. Gustând din cele nădăjduite, trei monahi s-au dezlipit de cele prezente, mutându-şi gândurile cu bucurie în altă lume, prin Duhul Sfânt. Între noi se lasă preţ de câteva secunde o tăcere adâncă, iar mohanul Varsanufie mă mustră uşor pentru nişte lucruri din viaţa mea doar de mine ştiute. De unde aveţi ştiinţă de ele?, îl întreb roşind. „Ei, Domnul vede tot”, răspunde el, îndemnându-mă ca următorul interviu să-l fac cu părintele Iustin de la Piatra Neamţ, „cel mai puternic duhovnic din ţară”, sfătuitorul său vreme de cinci ani. La schitul „Petru şi Pavel” vin foarte rar credincioşi, pentru că drumul e lung şi anevoios, iar călugării nu prea au ce căuta „în lume”. Dar pe oaspeţi îi primesc mereu cu dragoste. La 1700 de metri altitudine, în inima Bucovinei, Dumnezeu ne arată încă o dată o minune a Sa. În creierul munţilor, unde numai păsările pot ajunge, trei călugări îngenunchează în faţa Divinităţii, încercând să găsească drumul spre mântuire.
