Domnule Consilier prezidenţial,
Domnule Ambasador,
Doamnă Preşedinte a ÎCCJ,
Domnule Preşedinte al CSM,
Domnilor senatori şi deputaţi,
Doamnelor şi domnilor,
Sunt foarte onorat să deschid lucrările Conferinţei AFRJ privind răspunderea magistraţilor şi doresc să mulţumesc organizatorilor pentru această invitaţie.
AFRJ a propus această temă plecând de la aşteptările legate de îmbunătăţirea actului de justiţie şi responsabilizarea celor care îl săvârşesc.
Reamintesc faptul că precedenta conferinţă organizată de AFRJ a avut ca temă eficacitatea Justiţiei, ceea ce indică o preocupare a asociaţiei pentru un act de judecată care să fie just, drept.
De aceea, vă rog să îmi permiteţi ca în debutul acestui cuvânt de deschidere să felicit AFRJ pentru inspiraţia pe care o demonstrează în alegerea temelor şi perseverenţa demersurilor.
Responsabilizarea magistraţilor este una dintre căile prin care se poate îmbunătăţi calitatea actului de justiţie, aşa cum, la vremea ei, recunoaşterea independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor s-a dorit a fi, şi în bună măsură chiar a fost, o altă cale de îmbunătăţire a actului de justiţie.
De fapt, între cele două instituţii există o legătură, chiar dacă nu totdeauna desăvârşită pe planul dreptului pozitiv. Responsabilitatea şi răspunderea magistraţilor ar trebui să fie soclul pe care aşezăm statuia independenţei Justiţiei. Dreptul pozitiv ar trebui să recunoască faptul că independenţa ca valoare derivă din răspundere şi împlineşte responsabilitatea faţă de actul de justiţie.
Să lăsăm însă pentru o clipă frumoasa lume a lui Platon şi Hegel, lumea ideilor, şi să ne întoarcem privirile către realitatea instituţională şi starea de fapt a lucrurilor.
Doamnelor şi domnilor,
Realitatea este că în România profesia de magistrat este printre puţinele care nu răspunde pentru ce face. Desigur, cunoaştem prevederile art.96, ori ale art.99 din Legea nr.303/2004, republicată, cunoaştem mecanismul Inspecţiei Judiciare, cunoaştem eforturile susţinute desfăşurate de-a lungul vremii de Consiliile Superioare ale Magistraturii, unele mai conservatoare, altele mai reformiste, pentru responsabilizarea magistraţilor şi tragerea lor la răspundere disciplinară, dar rămânem la părerea noastră: Nu se răspunde.
Analiza indică faptul că răspunderea materială nu funcţionează, iar răspunderea disciplinară este, parafrazând un clasic, sublimă, dar lipseşte aproape cu desăvârşire.
În materie de răspundere materială, prevederile art.96 din Legea nr.303/2004 şi-au produs până acum în practică efectele exclusiv în raport cu statul român. La cunoştinţa noastră, nicio acţiune de regres exercitată de stat împotriva magistratului care, în exerciţiul funcţiunii sale judiciare a cauzat eroarea judiciară, nu s-a materializat în practică din 2004 (data reglementării) şi până în prezent.
Cauzele acestei anomalii sunt binecunoscute “doctorilor” sistemului judiciar. Răspunderea materială este condiţionată de prealabila răspundere penală sau disciplinară. Şi, din întâmplare desigur, în toate cazurile ce ar fi putut angaja răspunderea materială, s-a invocat prescripţia răspunderii disciplinare sau prescripţia răspunderii penale.
Convenabil mecanism. Dar cât de dăunător pe termen lung, pentru Justiţie, pentru magistraţii serioşi care se văd obligaţi să profeseze laolaltă cu cei neserioşi sau neprofesionişti, pentru cetăţeni care şi-au pierdut astfel încrederea!
Să mergem puţin mai departe.
O veche vorbă românească, care circula în epoca medievală, spunea “cum e turcu’, şi pistolu'”!
Desigur, nu ne dorim o răspundere disciplinară excesivă şi nejustificat de severă, dar parafrazând proverbul, dacă e să vorbim de răspunderea disciplinară care a funcţionat până acum, am putea spune “cum e Inspecţia Judiciară, aşa şi magistraţii”.
În fapt, când am evaluat activitatea Inspecţiei Judiciare, cu ocazia Bilanţului pe anul 2010, am observat reticenţa acesteia de a examina sesizările din perspectiva exercitării funcţiei judiciare cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, pentru a constata existenţa sau inexistenţa erorii judiciare reclamate. Pronunţarea hotărârilor judecătoreşti exprimă şi împlineşte “exerciţiul funcţiei judiciare” şi aceasta este premisa de la care trebuie plecat.
Lucrările Inspecţiei Judiciare seamănă prea mult între ele în privinţa concluziilor. Invariabil s-a spus “hotărârea judecătorească nu poate fi evaluată administrativ, ci doar pe cale judecătorească”, ca şi când nu am cunoaşte cu toţii că sensul acestei teze, întemeiată legal pe Legea 303/2004 este acela de a nu lipsi o hotărâre judecătorească definitivă/irevocabilă de efectele ei juridice, independent de calitatea sa, prin hotărâri de tip administrativ. Sublim exemplu de deturnare a normelor de la spiritul care a stat la baza elaborării lor! E ca şi când chirurgul ar spune, nu pot sa operez şi să extirp tumoarea, pentru că nu am voie să vatăm corporal organismul pacientului! E firesc să avem, în acest caz, spitalul plin de bolnavi nevindecaţi.
O altă replică standard care face carieră în lucrările Inspecţiei Judiciare, este aceea că “termenele nerezonabile sunt exclusiv cauzate de stat, care este responsabil cu condiţiile materiale şi pe care nu le asigură”. Nici un cuvânt despre analiza comparativă a performanţelor individuale în cadrul aceleiaşi instanţe presupus nedotate material, nicio analiză exhaustivă a performanţei în timp a magistratului în cauză. Ca să nu mai vorbim de generalizarea inacceptabilă a concluziei. Există fără îndoială instanţe nedotate corespunzător, sau necuprinzătoare pentru aglomeraţia dosarelor, dar cauzele deficitelor pot fi multiple, de la insuficienţa fondurilor, la nechibzuinţă sau întârziere în cheltuirea lor, şi până la managementul defectuos al spaţiului.
Să revenim însă la temă.
Pe lângă realitatea că nu se răspunde pentru erori judiciare, ne mai confruntăm cu un adevăr pe care e bine să-l rostim, fără să culpabilizăm a priori pe nimeni.
Adevărul este că nu se doreşte deocamdată o răspundere materială a magistraţilor care să fie efectivă şi reală!
Această rezistenţă a cunoscut trei forme de manifestare.
Prima, a fost rostirea răspicată a acestei opinii. În cadrul discuţiilor prelungite pe care le-am avut cu reprezentanţi ai sistemului pe această temă, au fost judecători care ne-au spus limpede că nu doresc activarea unui mecanism efectiv de răspundere şi ne-au prezentat argumentele domniilor lor. Am apreciat francheţea, ca şi eforturile de analiză obiectivă a problemei!
O altă formă de rezistenţă a fost marcată de propunerile primite din partea sistemului la proiectul de lege formulat de Ministerului Justiţiei, propuneri care condiţionau răspunderea materială de răspunderea penală, propunând un mecanism iluzoriu de răspundere.
În fine, al treilea semn de rezistenţă l-am receptat în conduita de-a lungul vremii a unora dintre membrii Consiliilor Superioare, care au practicat un dublu discurs, pe de o parte public de susţinere a reformei, pe de altă parte disimulat, în interiorul sistemului, de activare a opiniilor contra. Am văzut foşti membri ai Consiliului care dimineaţa criticau ministerul că nu finalizează proiectul, şi, în particular, ne spuneau după amiaza că nu este oportună reforma pentru că nu suntem pregătiţi.
Într-o concluzie de etapă, putem spune că nu avem în fapt în prezent o răspundere materială efectivă şi nici nu prea se doreşte acest lucru. Cât priveşte răspunderea disciplinară, ca să parafrazăm din nou, de data aceasta un actor revoluţionar, ne facem că lucrăm!
Ce-am făcut în aceste condiţii şi mai ales, ce este de făcut?
Din 2010 şi până în prezent între minister şi sistem au avut loc mai multe runde de discuţii, cu caracter sporadic, pe marginea proiectelor care au circulat. Iar în Parlament, există o propunere legislativă asupra căreia am căzut de acord, iniţiator, minister şi sistem judiciar, să mai reflectăm.
Urmează să ne vedem din nou la Comisia Juridică a Senatului peste aproximativ două săptămâni.
Între timp, ministerul va invita din nou reprezentanţii sistemului la o nouă rundă de discuţii, sperăm de data aceasta mai fructuoasă.
Între timp, iată, avem această conferinţă, nimerită la “ţanc”, dacă îmi este permisă expresia, inspirat propusă de AFRJ. Sunt convins că toţi cei de faţă vor aduce contribuţii importante în dezbatere, care vor sprijini găsirea unei soluţii viabile, atât pentru sistem, cât şi pentru stat şi cetăţeni.
Doamnelor şi domnilor,
Fără a epuiza consideraţiile ministerului pe marginea subiectului şi fără a antama ireversibil poziţia instituţională a acestuia, poziţie care va fi precizată în întâlnirile instituţionale pe care le vom avea şi cu ocazia dezbaterilor Parlamentare, voi schiţa câteva premise teoretice de la care ministerul îşi va promova poziţia instituţională.
Din perspectiva obligaţiilor instituţionale, răspunderea materială pentru erorile judiciare trebuie abordată în considerarea statului, care are obligaţia faţă de cetăţeni să asigure funcţionarea sistemului judiciar, dar şi a sistemului judiciar, care are obligaţia să înfăptuiască Justiţia, să facă dreptate, atunci când magistraţii judecă.
Din perspectiva scopurilor urmărite, trebuie să avem în vedere trei imperative. Pe de o parte, despăgubirea cetăţenilor pentru erorile judiciare săvârşite cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, pe de alta, protejarea independenţei magistratului, a libertăţii sale de decizie. În fine, orice soluţie trebuie să fie adecvată condiţiilor statului, condiţia intrinsecă de funcţionalitate şi viabilitate financiară şi condiţia extrinsecă a contextului economic şi geopolitic în care funcţionează.
Capacitatea financiară a statului de a acoperi despăgubirile, calitatea legilor pe care magistraţii sunt chemaţi să le aplice, precaritatea calităţii recrutărilor în sistem în anii precedenţi, lipsa eficienţei Inspecţiei Judiciare, calitatea slabă a învăţământului juridic superior (cu excepţiile de rigoare), lipsa pe alocuri a unor condiţii logistice adecvate performanţei în sistemul judiciar, gradul de profesionalism şi integritate în profesiile de avocat, notar şi executor judecătoresc, voinţa reală a CSM şi a asociaţiilor profesionale de a organiza răspunderea magistraţilor, crearea unui sistem de asigurare profesională pe costul sistemului, iată numai câteva dintre reperele care fac deloc uşoară sarcina găsirii unei soluţii.
Cele mai multe dintre condamnările României la CEDO indică drept cauză fie calitatea reglementărilor, fie culpa comună a Legislativului şi Justiţiei. Deci, problema trebuie rezolvată împreună.
Doamnelor şi domnilor,
Soluţiile tehnice pe care le vom gândi trebuie să fie armonizate cu cele din legislaţia altor state membre europene, pentru că ne-am angajat ca stat să tindem către această armonizare, în general.
Privind la dreptul statelor europene, remarcăm o diversitate de soluţii care exprimă prin ea însăşi, pe de o parte, dificultatea problemei, pe de altă parte, dependenţa soluţiilor de tradiţiile sistemului judiciar, modul de dezvoltare a instituţiilor şi mentalităţilor de-a lungul vremii şi încrederea pe care cetăţenii o au în magistraţi.
Există în orice caz un numitor comun, şi anume acela că în statele în care a fost instituit un mecanism de răspundere materială a magistraţilor pentru erorile judiciare, aceasta nu este condiţionată de răspunderea penală sau disciplinară, lucru absolut firesc.
O dificultate particulară pentru găsirea unei soluţii ultra protective pentru magistraţi, de genul celei din Luxemburg, sau pur şi simplu nereglementarea răspunderii materiale a magistraţilor, cum e cazul în Anglia şi Germania, este lipsa încrederii cetăţenilor noştri în sistemul judiciar.
Răspunderea este reclamată de public atunci când încrederea dispare! Viceversa este valabilă, de aceea am spus că, pe termen lung, politica indulgentă a Consiliilor Superioare a fost perdantă.
Prin recrutările superficiale în sistem, prin toleranţa la indisciplină, neprofesionalism şi chiar corupţie, vechile Consilii au făcut ca tema răspunderii magistraţilor să devină fierbinte.
Din păcate, concluzia este valabilă şi pentru profesia de avocat şi cea de executor judecătoresc. Şi acolo s-a făcut politică disciplinară indulgentă, care a afectat sistemele respective şi actul de justiţie!
Dovadă stau cazurile anchetate sau trimise în judecată în care găsim acţionând concertat infracţional notari, avocaţi, executori, magistraţi. Aceste cazuri izolate distrug reputaţia profesiilor juridice şi a Justiţiei.
Un alt aspect interesant desprins din alte sisteme este cel al asigurării profesionale. În Italia, asociaţiile profesionale ale magistraţilor s-au implicat în negocieri cu firmele de asigurări şi au creat un astfel de sistem de asigurare.
Doamnelor şi domnilor,
Evaluarea tuturor datelor în prezenţă indică o concluzie realistă, şi anume faptul că discuţiile pe marginea unui sistem echilibrat privind răspunderea magistraţilor, care să stimuleze responsabilizarea, dar să protejeze şi independenţa magistraţilor, să asigure despăgubirea cetăţenilor, dar să asigure şi regresul statului, vor fi dificile şi de durată.
Iată de ce considerăm că până la găsirea unui consens, dacă acesta va fi găsit, trebuie în paralel să dezvoltăm reglementările privind răspunderea disciplinară şi trebuie să o facem de o manieră serioasă. Propunerile primite de la Inspecţia Judiciară nu sunt suficiente. Vrem mai mult decât o simplă categorisire a abaterilor disciplinare. Vom propune mai mult.
Dezbaterile parlamentare care vor urma pe marginea propunerii legislative Urban reprezintă ocazia potrivită pentru această dezvoltare.
În încheiere, aş vrea să vă mărturisesc faptul că una din evaluările cele mai dure pe care le-am auzit la adresa Justiţiei noastre vine din partea unui avocat experimentat, un fost decan al unui mare barou din Ardeal, care întrebat fiind dacă are încredere în Justiţie, a răspuns că după 40 de ani de practică nu mai are cum.
Această percepţie tristă se cere schimbată printr-o nouă realitate, iar răspunderea materială a magistraţilor în subsidiar şi răspunderea disciplinară a magistraţilor, avocaţilor şi executorilor judecătoreşti în principal, trebuie activate cu forţă în acest scop.
Vă mulţumesc pentru atenţia cu care m-aţi urmărit.
