ȘANTIERUL NAVAL MANGALIA. Radu Miruță și USR sărbătoresc vânzarea, dar cine face socoteala banilor României?

Există însă o diferență fundamentală între a salva industria românească și a transforma activele ei strategice în proprietatea unor companii străine, cărora statul le atribuie ulterior sau le-a atribuit deja contracte de miliarde.

Pe 9 octombrie 2026, lichidatorul judiciar CITR a anunțat adjudecarea activelor Șantierului Naval Damen Mangalia de către Rheinmetall Real Estate România SRL, pentru 138.034.320,47 euro, fără TVA.

Primele patru licitații, organizate la o valoare de aproximativ 184 de milioane de euro, nu au atras cumpărători. La a cincea, prețul a coborât la 75% din evaluarea inițială.

Diferența este de aproximativ 46 de milioane de euro. Aceasta reprezintă reducerea față de valoarea de piață estimată, nu automat o pierdere bugetară încasată de stat.

În paralel, există un fapt cu mult mai important, pe care propaganda politică îl trece în plan secund.

Pe 2 iunie 2026, Rheinmetall anunța oficial că România îi atribuise, la 29 mai, un pachet de contracte în valoare de 5,7 miliarde de euro, pentru vehicule de luptă, sisteme antiaeriene, muniții și nave militare, în cadrul SAFE.

Așadar, nu discutăm despre o companie germană care a descoperit întâmplător un șantier românesc aflat în faliment.

Discutăm despre un important contractant militar al statului român, care, la aproximativ patru luni după anunțarea unor contracte de 5,7 miliarde de euro, a adjudecat și unul dintre cele mai valoroase active navale industriale ale României.

Întrebarea nu este dacă Rheinmetall are capacitatea să investească. Întrebarea este de ce statul român nu a reușit să-și valorifice propriul șantier, propriile capacități industriale și propriile comenzi militare fără să piardă proprietatea asupra acestor active.

Sursele care confirmă cifrele sunt comunicatul Rheinmetall din 2 iunie 2026 și informațiile CITR privind licitația din 9 octombrie 2026.

Ce a reprezentat Mangalia pentru industria navală mondială

Ca să înțelegem dimensiunea acestei tranzacții, trebuie să ne amintim ce a fost Șantierul Naval Mangalia.

Înființat în anii ’70, șantierul a devenit unul dintre marile centre europene de construcții navale. Aici s-a construit inclusiv nava militară cunoscută astăzi drept fregata „Mărășești”.

În 1997, grupul sud-coreean Daewoo a preluat 51% din societatea mixtă, iar statul român a rămas cu 49%.

În perioada 1997–2017, potrivit chiar grupului Damen, șantierul a livrat peste 200 de nave comerciale, inclusiv petroliere și portcontainere destinate pieței internaționale.

În 2018, Damen a preluat participația coreenilor, iar statul român a redevenit acționar majoritar, cu 51%, în timp ce olandezii au obținut controlul operațional.

Și nu vorbim despre un șantier oarecare.

Pe o suprafață de aproximativ 100 de hectare, Mangalia dispunea de trei docuri uscate impresionante, cel mai mare având 360 de metri lungime și 60 de metri lățime, macarale de până la 1.000 de tone și infrastructură pentru nave de mare tonaj.

Într-o prezentare oficială din 2019, Damen îl descria drept cel mai mare șantier din grupul său și cel mai mare șantier naval de la Marea Neagră și din estul Mediteranei.

Un asemenea obiectiv industrial nu înseamnă doar terenuri, clădiri și macarale. Înseamnă capacitate tehnologică, specialiști, tradiție, poziție geostrategică și posibilitatea unei țări de a produce nave în propriile șantiere.

Iar astăzi, politicienii sărbătoresc vânzarea activelor sale ca pe o victorie națională.

Gafa lui Radu Miruță: se laudă cu 138 de milioane, dar evită comparația cu 184 de milioane

Ministrul vorbește despre o presupusă ofertă anterioară de 10 milioane de euro, despre o valoare de lichidare de aproximativ 85 de milioane și despre performanța de a obține 138 de milioane.

Numai că documentul oficial al lichidatorului CITR arată altceva.

Valoarea de piață a șantierului fusese stabilită la 184.045.760,63 euro.

Evaluarea provenea din Raportul nr. 43 din 4 aprilie 2025, completat în septembrie 2025.

Prețul de adjudecare a fost de 138.034.320,47 euro.

Diferența exactă: 46.011.440,16 euro.

Desigur, dacă patru licitații nu au atras cumpărători, reducerea prețului poate fi justificată economic și procedural.

Dar aceasta nu transformă automat reducerea într-o performanță a ministrului!

Mai ales că există o întrebare esențială: de ce a fost valorificat în octombrie 2026 un activ strategic pe baza unei evaluări din 2025, fără o reevaluare publică a impactului contractelor militare atribuite între timp?

Contractele respective schimbaseră perspectivele comerciale ale șantierului.

Și aici ajungem la partea cea mai interesantă.

România a comandat nave de 920 de milioane de euro. Rheinmetall a cumpărat șantierul cu 138 de milioane!

Pe 29 mai 2026, Ministerul Apărării a semnat cu NVL B.V. & Co. KG, parte a grupului Rheinmetall, un contract pentru patru nave militare.

Valoarea: 920.000.000 de euro, fără TVA.

Contractul privește două nave de patrulare maritimă și două nave de intervenție pentru scafandri.

Atenție la succesiunea evenimentelor!

Statul român atribuie grupului german contractul naval de 920 de milioane de euro.

Urmează licitațiile pentru vânzarea șantierului.

Nimeni nu cumpără la 184 de milioane.

Prețul scade la 138 de milioane.

Rheinmetall participă la a cincea licitație și adjudecă șantierul.

Valoarea contractului naval primit de grup este de aproximativ 6,7 ori mai mare decât prețul de achiziție a șantierului.

Evident, cele 920 de milioane reprezintă contravaloarea a patru nave militare care trebuie construite și livrate, nu profitul companiei și nici bani oferiți gratuit pentru cumpărarea șantierului.

Dar tocmai această distincție ridică problema fundamentală: statul român avea o comandă militară suficient de importantă pentru a oferi unei capacități industriale naționale o perspectivă de activitate pe termen lung.

De ce nu a putut folosi această comandă pentru a păstra controlul asupra activelor strategice, în loc să ajungă să le vândă?

MApN confirmă oficial contractul de 920 de milioane de euro și existența unor obligații de cooperare industrială asumate de Rheinmetall.

SAFE: banii pe care România îi va rambursa

Mai există un detaliu pe care fiecare contribuabil ar trebui să îl cunoască.

Cele 5,7 miliarde de euro contractate cu grupul Rheinmetall prin SAFE nu reprezintă o donație europeană.

SAFE funcționează prin împrumuturi acordate statelor membre, care trebuie rambursate.

Regulamentul (UE) 2025/1106 stabilește explicit această natură a finanțării. Împrumuturile pot avea maturități de până la 45 de ani.

Cu alte cuvinte, România primește finanțare pentru achiziții militare, își asumă obligații de rambursare și plătește furnizorilor pentru echipamentele comandate.

Nu există dovada că Rheinmetall a încasat deja toate cele 5,7 miliarde de euro.

Însă contractele sunt reale, iar obligațiile financiare asumate de România sunt reale.

Așadar, cetățenii au dreptul să întrebe cine câștigă cel mai mult din acest mecanism și cât din valoarea contractelor va rămâne efectiv în economia românească.

Câți bani pierde România? Întrebarea pe care ministrul ar trebui să o lămurească

Aici se află adevărata problemă financiară.

La momentul falimentului, statul român deținea 51% din acțiunile Damen Shipyards Mangalia.

Dar vânzarea nu este o simplă tranzacție prin care statul încasează 51% din preț.

Sunt vândute activele unei societăți aflate în faliment, iar banii trebuie distribuiți creditorilor potrivit Legii nr. 85/2014.

În august 2026, News.ro relata că în procedura falimentului existau creanțe acceptate de aproximativ 1,94 miliarde de lei, la care se adăugaseră alte 193,4 milioane de lei.

Din aceste creanțe suplimentare, aproximativ 119,6 milioane de lei erau solicitate de ANAF, peste 25 de milioane de lei reprezentau drepturi ale salariaților, iar alte sume erau revendicate de autoritățile locale și de Șantierul Naval 2 Mai.

Aceste cifre arată cât de important este să cunoaștem tabelul definitiv consolidat al creanțelor și planul efectiv de distribuire.

Câți bani va recupera statul român? Câți vor ajunge la creditorii privați? Câte creanțe vor rămâne neacoperite?

Fără aceste documente, nimeni nu poate susține responsabil că România a pierdut exact 46 de milioane de euro din buget sau că statul va încasa 51% din cele 138 de milioane.

Ceea ce știm este că activul s-a vândut cu 46 de milioane de euro sub evaluarea de piață, iar participația statului într-o societate falimentară nu garantează recuperarea vreunui dividend sau a vreunei sume din lichidare.

Mai mult, documentația CITR arată că terenul principal al șantierului, de aproximativ 793.274 mp, rămâne proprietate publică a statului român, fiind concesionat către Șantierul Naval 2 Mai.

Adjudecatarul trebuie să obțină și un acord pentru continuarea folosinței acestuia.

Prin urmare, statul român încă deține o pârghie juridică importantă, iar condițiile acordului privind terenul trebuie făcute publice.

O victorie pentru Rheinmetall. Pentru România, bilanțul rămâne de demonstrat

Nu contest capacitatea Rheinmetall de a investi. Nu contest necesitatea modernizării Armatei Române și nici importanța reluării activității la Mangalia.

Guvernul afirmă că tranzacția va aduce investiții, transfer de tehnologie și noi locuri de muncă. Sunt obiective importante, iar îndeplinirea lor ar reprezenta un câștig real pentru România.

Dar între promisiuni și rezultate există o diferență pe care propaganda de partid preferă să o ignore.

Radu Miruță și USR se laudă că au salvat șantierul.

Eu îi întreb ce anume au salvat: proprietatea industrială a României sau posibilitatea ca un investitor străin să exploateze o capacitate strategică românească pe baza unor contracte finanțate prin împrumuturi pe care România le va rambursa?

De ce nu a fost actualizată evaluarea după atribuirea contractului naval de 920 de milioane de euro?

De ce nu a participat Rheinmetall la primele patru licitații, dar a cumpărat după reducerea prețului cu 25%?

Cât va încasa efectiv statul român din lichidare?

Cât va investi grupul german din fondurile proprii, distinct de valoarea comenzilor plătite de România?

Și ce garanții contractuale există că șantierul va produce efectiv cele patru nave, că locurile de muncă vor fi create și menținute și că tehnologia promisă va rămâne în România?

Aceste întrebări merită răspunsuri documentate, nu felicitări între colegii de partid.

Pentru că un șantier care a construit nave pentru întreaga lume, care a reprezentat România pe piața internațională și care a fost unul dintre cele mai importante centre industriale navale din regiune merită mai mult decât un comunicat triumfalist.

Patriotismul economic nu se măsoară în aplauzele primite după o privatizare. Se măsoară în patrimoniul păstrat, în capacitatea industrială dezvoltată, în locurile de muncă asigurate și, mai ales, în beneficiul real obținut de cetățenii României.

Până când Radu Miruță și Guvernul nu prezintă bilanțul complet al tranzacției, vânzarea Șantierului Naval Mangalia rămâne o reușită comercială pentru Rheinmetall și o operațiune al cărei câștig pentru statul român trebuie încă demonstrat.