Povestea nevăzută din spatele scenei
Pe scenă sunt patru. Patru instrumente, patru biografii, patru sensibilități. La prima vedere, fiecare își urmează propria partitură. Și totuși, există un moment în care granițele dintre ei dispar. Vioara întâi, vioara a doua, viola și contrabasul nu mai sunt patru voci distincte. Devin Fortissimi.
În spatele acestei armonii nu stă doar talentul. Sunt ani de studiu, disciplină, renunțări, emoții, pierderi și o apropiere construită în timp. Muzica de cameră nu iartă distanțele dintre oameni. Ca să sune împreună, trebuie să înveți să-l asculți pe celălalt, să-i lași loc și, uneori, să renunți la propria dorință de a ieși în față.
Pentru Rodica Boldorea, unul dintre aceste drumuri a început în copilărie, într-o imagine simplă și puternică. Afară, copiii se jucau în fața blocului. Ea rămânea în casă și studia vioara.
„Nu a fost întotdeauna ușor să aleg studiul în locul jocului”, își amintește astăzi.
La vârsta aceea, sacrificiul nu se numește carieră și nu are nimic spectaculos. Înseamnă doar să auzi de la fereastră vocile celorlalți copii și să continui să repeți aceeași frază muzicală. Încă o dată. Și încă o dată.
Poate că acolo începe, de fapt, destinul unui muzician. Nu sub reflectoare și nici în aplauzele unei săli pline, ci în orele pe care nu le vede nimeni.
Pentru Rodica, acele ore au devenit disciplină. Pentru ceilalți membri Fortissimi, începuturile au avut alte chipuri și alte povești. Dar, peste ani, patru trasee diferite aveau să se întâlnească în același loc.
Și să învețe să respire împreună.
Când Fortissimi a devenit mai mult decât patru nume
Nu există o zi exactă în care o formație încetează să mai fie doar o alăturare de muzicieni și capătă identitate proprie. Nici Bogdan Costache, liderul Fortissimi, nu poate indica un asemenea moment. Pentru el, transformarea nu a venit printr-o revelație, ci prin acumulare: concerte, repetiții, schimbări, încercări și, mai ales, prin felul în care publicul a început să-i privească.
La început erau patru instrumentiști care cântau împreună. Apoi, aproape imperceptibil, oamenii au început să nu mai vină doar pentru fiecare dintre ei. Veneau pentru Fortissimi.
„Momentul în care am înțeles că am construit ceva cu identitate proprie a fost atunci când am început să fim recunoscuți nu doar pentru nivelul muzical, ci și pentru felul în care construim un spectacol, pentru repertoriul nostru, pentru energia de pe scenă și pentru relația pe care o avem cu publicul.”
Iar concluzia lui spune, poate, cel mai mult despre această evoluție: „Fortissimi a devenit, treptat, mai mult decât suma celor patru muzicieni.”
Nici începutul formației nu încape într-o singură dată. Anul 2015 aparține primelor colaborări și primelor forme ale proiectului, în timp ce 2017 marchează consolidarea identității Fortissimi. Între aceste două repere s-a construit ceva ce nu poate fi măsurat în partituri și nici în numărul concertelor: compatibilitatea.
Pentru că patru muzicieni foarte buni nu formează automat un ansamblu foarte bun. Tehnica, experiența și performanța sunt esențiale, dar nu suficiente. Mai trebuie ceva greu de cuantificat și imposibil de mimat.
Bogdan îi spune simplu: chimie.
„Ai nevoie de patru oameni care să poată respira împreună muzical.”
În muzica de cameră nu există prea multe locuri în care să te ascunzi. Fiecare gest, fiecare ezitare și fiecare intenție se simt. De aceea, pentru liderul Fortissimi, performanța nu poate fi separată de caracter.
Într-un cvartet adevărat, omul este la fel de important ca muzicianul.
Fortissimo nu înseamnă doar să cânți tare
Numele poate părea, la prima vedere, o declarație de forță. În limbaj muzical, „fortissimo” înseamnă foarte tare, foarte puternic. Numai că identitatea Fortissimi nu s-a construit în jurul volumului, ci în jurul unei idei mai greu de măsurat: intensitatea.
Pentru Bogdan Costache, muzica adevărată nu înseamnă doar sunet bine executat, ci emoție dusă până la capăt. Uneori ea izbucnește într-un fortissimo. Alteori încape, aproape paradoxal, într-un pianissimo abia șoptit. Diferența nu o face numărul de decibeli, ci adevărul cu care este transmisă.
„Important este ca muzica să aibă intensitate și adevăr”, spune liderul formației.
Poate că tocmai aici se află una dintre cheile Fortissimi. O scenă poate fi impecabil luminată, un spectacol poate fi elegant construit, iar repertoriul poate cuceri sala încă de la primele acorduri. Dar, dacă dincolo de toate acestea nu există emoție reală, rămâne doar forma.
Fortissimi își propune mai mult.
„Nu vrem ca publicul doar să audă corect o piesă. Vrem să o simtă.”
Amprenta ansamblului se naște, spune Bogdan, din întâlnirea dintre energie, eleganță și teatralitate. Nu sunt indicații care pot fi scrise complet într-o partitură și nici efecte care se obțin prin simplă repetiție. Se construiesc în timp, din felul în care cei patru se ascultă, se completează și își aduc propria personalitate în același spațiu sonor.
Pentru Fortissimi, a cânta puternic nu înseamnă neapărat a cânta tare.
Înseamnă, înainte de toate, a face publicul să simtă.
Liderul care trebuie să știe când să tacă
Există un paradox discret în conducerea unui cvartet: trebuie să ai direcție, dar să nu transformi direcția în dominație. Să fii lider, fără să devii permanent personajul principal.
Bogdan Costache vorbește despre rolul său în Fortissimi mai degrabă în termenii responsabilității decât ai autorității. Pentru el, a conduce nu înseamnă să dictezi, ci să înțelegi. Să asculți. Să observi. Să știi când trebuie să insiști și când este mai înțelept să lași lucrurile să se așeze firesc.
„Un lider bun nu este cel care are întotdeauna ultimul cuvânt, ci cel care reușește să ducă echipa în aceeași direcție.”
În muzica de cameră, această lecție devine esențială. Vioara întâi are un rol important, dar celelalte instrumente nu pot fi reduse la statutul de acompaniatori. Fiecare voce trebuie să aibă spațiu, personalitate și libertatea de a spune ceva propriu.
Bogdan formulează simplu această regulă a echilibrului: „Rolul meu este să dau direcția atunci când este nevoie, dar și să știu când trebuie să mă retrag și să las muzica celuilalt să vorbească.”
Poate că tocmai aici muzica începe să semene cel mai mult cu viața.
Valoarea unui lider nu se vede doar în momentul în care iese în față și imprimă ritmul. Uneori se vede mai limpede atunci când face un pas înapoi, lasă loc celuilalt și are suficientă siguranță încât să nu confunde conducerea cu nevoia de a fi mereu auzit.
Într-un cvartet, ca și într-o echipă adevărată, forța nu stă doar în vocea care conduce.
Stă și în tăcerea care știe când să-i facă loc alteia.
Rodica și vioara care a început cu un sunet
Pentru Rodica Boldorea, povestea nu a început cu ambiția unei cariere și nici cu visul unei scene. A început mai simplu și, poate tocmai de aceea, mai autentic: cu sunetul viorii.
Își amintește că i s-a părut, încă de la început, plăcut și cald. A atras-o suficient de mult încât să vrea să afle de unde vine și cum ar putea, într-o zi, să-l creeze ea însăși. Așa a început relația cu instrumentul care avea să-i însoțească viața.
Fascinației i-a urmat însă disciplina. Profesorul Adrian Ceapă îi cerea, săptămână de săptămână, să memoreze câte un studiu nou. Pentru un copil, asemenea exerciții pot părea doar obligații repetate. Privite însă de la distanța anilor, ele capătă alt sens. Rodica spune că tocmai această rigoare i-a dezvoltat memoria și capacitatea de concentrare, două dintre acele instrumente nevăzute fără de care talentul singur nu ajunge prea departe.
Când a plecat din Ploiești pentru facultate, nu a simțit că face un gest spectaculos de curaj. Dimpotrivă, abia aștepta acel moment. Simțea deja că vioara era drumul ei și că plecarea spre Brașov nu însemna o ruptură, ci continuarea firească a unei alegeri făcute cu mult înainte.
La Brașov, însă, muzica a devenit foarte repede mai mult decât studiu. În același an s-a angajat la Opera Brașov și a trebuit să împace exigențele facultății cu responsabilitatea unui loc de muncă într-o instituție profesionistă. A fost, spune ea, o perioadă intensă, dar tocmai intensitatea aceea a maturizat-o.
De acolo înainte, vioara nu mai era doar instrumentul pe care îl învățase în copilărie. Devenise profesie, disciplină și un mod de a-și construi locul în lume.
Vioara a doua și arta de a nu avea nevoie permanent de lumină
Există instrumente care cuceresc imediat urechea și voci care intră firesc în prim-plan. Dar există și acele prezențe fără de care întreaga construcție s-ar dezechilibra, chiar dacă publicul nu le urmărește permanent.
Așa vorbește Rodica Boldorea despre vioara a doua. Nu ca despre un rol secundar, ci ca despre o voce care leagă, susține și completează. Poate că nu atrage mereu prima atenția, însă absența ei se simte imediat.
În această poziție există, dincolo de tehnică, o formă aparte de maturitate artistică. Rodica îi spune generozitate.
„Trebuie să înțelegi că nu fiecare moment trebuie să îți aparțină și că, uneori, este mai important să susții povestea întregului cvartet decât să fii în prim-plan.”
Este una dintre acele lecții care depășesc muzica. Să ai suficientă forță încât să-ți susții propria voce, dar și suficientă siguranță încât să nu simți nevoia să domini. Să știi când să intri și când să lași loc celuilalt.
Iar în serile bune se întâmplă ceva și mai greu de explicat. Cei patru nu mai calculează fiecare gest. Se ascultă. Reacționează unul la altul aproape instinctiv. Frazele nu mai par împărțite între instrumente, ci curg ca și cum ar veni din același loc.
„Atunci muzica vine natural, iar cele patru instrumente par să devină o singură voce”, spune Rodica. „Este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poate oferi un ansamblu.”
Poate că acesta este, de fapt, secretul unui cvartet adevărat: nu să auzi patru oameni care cântă impecabil, ci momentul în care încetezi să-i mai auzi separat.
O melodie poate păstra un om
Există muzici pe care le poți cânta de zeci de ori și există altele care, dintr-un anumit moment, nu mai sunt niciodată doar muzică. Pentru Rodica Boldorea, „My Fair Lady” aparține celei de-a doua categorii.
A interpretat lucrarea într-o perioadă în care și-a pierdut bunica. De atunci, partitura a căpătat o încărcătură pe care nicio indicație muzicală nu o poate cuprinde. Nu mai este doar repertoriu. Este memorie.
„Muzica ei îmi trezește mereu amintiri legate de ea”, spune Rodica.
Poate că acesta este unul dintre darurile, dar și unul dintre prețurile meseriei de muzician. Pentru cei mai mulți dintre noi, oamenii dragi rămân în fotografii, în mirosul unei case, într-un obiect păstrat ani întregi sau într-un loc în care nu mai putem intra fără să ne întoarcem, măcar pentru o clipă, în trecut.
Muzicienii mai au însă o cale.
Au sunetul.
O succesiune de note poate deveni o cameră a memoriei. Un acord poate aduce înapoi o voce. O frază muzicală poate deschide, fără avertisment, o ușă spre cineva care nu mai este.
Pentru Rodica, „My Fair Lady” poartă această amprentă personală. Iar de fiecare dată când o interpretează, muzica nu mai vorbește doar publicului. Vorbește și cu trecutul ei.
Poate că tocmai de aceea unele melodii nu dispar niciodată cu adevărat.
Pentru câteva minute, atunci când arcușul atinge coarda, timpul face ceea ce viața refuză să facă: se întoarce.
Raluca Budeanu și frumusețea instrumentului care nu cere centrul scenei
Dacă vioara a doua își asumă arta echilibrului, viola pare să transforme această idee într-o adevărată filozofie. Este instrumentul care nu cere permanent lumina reflectoarelor, dar fără de care ansamblul și-ar pierde o parte esențială din profunzime.
Tocmai acest lucru a atras-o pe Raluca Budeanu.
Viola are un sunet mai cald, mai adânc, așezat între luminozitatea viorii și gravitatea registrelor joase. Nu caută să domine, ci să lege. Să dea culoare. Să umple spațiile dintre celelalte voci și să ofere întregului ansamblu consistență.
Într-un fel, instrumentul pare să îi semene. Raluca vorbește despre muzică în aceiași termeni în care vorbește despre viață: cu măsură, atenție și respect pentru celălalt.
„Cred că și în muzică, și în viață, uneori este mai important să știi să asculți și să faci loc celuilalt decât să încerci să fii mereu în prim-plan.”
Nu este o idee spectaculoasă prin zgomot, ci prin adevărul ei. Pentru că într-un cvartet, ca și într-o relație dintre oameni, echilibrul nu se obține atunci când fiecare încearcă să se audă mai tare, ci atunci când fiecare știe ce are de spus și, mai ales, când trebuie să-l asculte pe celălalt.
Poate tocmai de aceea viola i se potrivește atât de bine Ralucăi Budeanu.
Este un instrument care nu confundă discreția cu lipsa de forță și nici profunzimea cu nevoia de a ocupa centrul scenei.
Uneori, tocmai vocile care nu cer prim-planul sunt cele care țin întregul în echilibru.
Când talentul se transformă în vocație
Raluca Budeanu nu este doar violistă. Este și profesor. Iar această dublă perspectivă i-a dat timp să observe ceva esențial: talentul și vocația nu sunt același lucru.
Un copil poate avea ureche, tehnică, memorie și sensibilitate. Dar vocația apare, spune Raluca, într-un moment mai profund: atunci când instrumentul încetează să mai fie o materie de studiu și devine parte din viața lui. Când muzica nu mai este obligație, ci nevoie.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase definiții ale chemării artistice. Nu succesul, nu premiul și nici aplauzele, ci imposibilitatea de a te despărți cu adevărat de ceea ce faci.
Experiența de profesor i-a schimbat, însă, și propriul mod de a privi muzica. Copiii au obligat-o să revină asupra unor lucruri pe care le credea deja înțelese. Încercând să explice de ce o frază trebuie cântată într-un anumit fel, a ajuns uneori să o descopere ea însăși mai profund.
„În timp ce îi învățăm pe elevi, și noi învățăm de la ei.”
Aceeași implicare se regăsește și în Fortissimi. Raluca este cofondatoare și a fost parte din construcția proiectului încă de la început: de la alegerea numelui și definirea identității artistice până la repertoriu și felul în care formația se prezintă publicului.
De aceea, pentru ea, Fortissimi nu este doar un loc în care cântă.
Este un proiect în care și-a pus o parte din propria viziune, din experiența de profesor și din felul ei de a înțelege muzica.
Iar poate tocmai aici talentul se transformă, cu adevărat, în vocație: atunci când ceea ce știi devine ceva ce simți nevoia să dai mai departe.
Vocația începe acolo unde obligația dispare
Raluca Budeanu nu este doar violistă. Este și profesor. Iar această dublă perspectivă i-a dat timp să observe ceva esențial: talentul și vocația nu sunt același lucru.
Un copil poate avea ureche, tehnică, memorie și sensibilitate. Dar vocația apare, spune Raluca, într-un moment mai profund: atunci când instrumentul încetează să mai fie o materie de studiu și devine parte din viața lui. Când muzica nu mai este obligație, ci nevoie.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase definiții ale chemării artistice. Nu succesul, nu premiul și nici aplauzele, ci imposibilitatea de a te despărți cu adevărat de ceea ce faci.
Experiența de profesor i-a schimbat, însă, și propriul mod de a privi muzica. Copiii au obligat-o să revină asupra unor lucruri pe care le credea deja înțelese. Încercând să explice de ce o frază trebuie cântată într-un anumit fel, a ajuns uneori să o descopere ea însăși mai profund.
„În timp ce îi învățăm pe elevi, și noi învățăm de la ei.”
Aceeași implicare se regăsește și în Fortissimi. Raluca este cofondatoare și a fost parte din construcția proiectului încă de la început: de la alegerea numelui și definirea identității artistice până la repertoriu și felul în care formația se prezintă publicului.
„Pentru mine Fortissimi nu este doar un proiect muzical, ci ceva în care am pus o parte importantă din viziunea și personalitatea mea artistică.”
De aceea, pentru ea, Fortissimi nu este doar un loc în care cântă.
Este un proiect în care și-a pus o parte din propria viziune, din experiența de profesor și din felul ei de a înțelege muzica.
Iar poate tocmai aici talentul se transformă, cu adevărat, în vocație: atunci când ceea ce știi devine ceva ce simți nevoia să dai mai departe.
Adrian Pintea și instrumentul în care s-a regăsit
Adrian Ioan Pintea a început cu vioara, la șapte ani. A studiat, a învățat, a continuat, dar undeva, în relația dintre el și instrument, lipsea ceva. Nu suficient cât să renunțe la muzică, dar suficient cât să simtă că drumul lui nu era încă pe deplin găsit.
La 14 ani a descoperit contrabasul.
Și atunci lucrurile s-au schimbat.
L-au atras sonoritatea, profunzimea și expresivitatea instrumentului. Contrabasul, masiv și poate intimidant pentru cine îl privește din sală, i-a oferit ceea ce vioara nu reușise: sentimentul că și-a găsit locul.
„Din acel moment, studiul contrabasului a devenit o alegere firească și o adevărată pasiune”, spune Adrian.
Confirmarea a venit repede, aproape surprinzător de repede. În chiar primul an de studiu al contrabasului, a obținut Premiul I.
Pentru el, acel rezultat nu a fost doar o recompensă. A fost o confirmare.
„A fost momentul în care am știut, fără nicio îndoială, că vreau să continui pe acest drum și să studiez contrabasul mai departe.”
Uneori, un muzician are nevoie de ani pentru a înțelege dacă instrumentul pe care îl ține în mâini este cu adevărat al lui.
Alteori, întâlnirea se produce mai târziu, dar răspunsul vine imediat.
În cazul lui Adrian Pintea, contrabasul nu a fost primul instrument. A fost însă primul în care s-a regăsit cu adevărat.
Contrabasul, fundația pe care nu o vezi, dar o simți
Contrabasul nu este instrumentul care cere primul atenția. Nu intră în scenă pentru a domina, ci pentru a susține. Este fundația sonoră pe care celelalte voci își pot construi libertatea.
Adrian Pintea vorbește despre acest rol cu luciditate. O mică eroare de ritm sau de intonație poate dezechilibra întreaga piesă, tocmai pentru că instrumentul său oferă stabilitatea ansamblului. Iar dacă, pentru câteva măsuri, contrabasul ar dispărea, lipsa lui s-ar simți aproape fizic: s-ar pierde profunzimea, greutatea, acea bază care face ca un fortissimo să aibă cu adevărat forță.
Există însă și o parte a acestei meserii pe care publicul nu o vede.
Contrabasul trebuie transportat. Are nevoie de spațiu, de mașini încăpătoare, de grijă permanentă. Iar postura de studiu și de concert poate aduce, în timp, dureri de spate și o solicitare fizică pe care nimeni din sală nu o bănuiește.
Sunt detalii lipsite de strălucire, dar tocmai ele spun ceva esențial despre viața unui muzician. Spectatorul vede câteva zeci de minute de spectacol. În spatele lor se află însă ore de repetiție, efort, deplasări, disciplină și un instrument care nu încape niciodată comod în viața de zi cu zi.
Poate că acesta este paradoxul contrabasului: pe scenă, pare să stea în spate. În realitate, ține în picioare o parte din întreaga construcție.
Iar uneori tocmai lucrurile pe care nu le observi sunt cele fără de care totul s-ar prăbuși.
„Ne simțim ca o familie”
Orice ansamblu adună, inevitabil, diferențe. De vârstă, de experiență, de temperament, de fel de a gândi și de a simți muzica. Iar acolo unde există diferențe apare și vulnerabilitatea: teama de a greși, nevoia de validare, presiunea de a demonstra că îți meriți locul.
Adrian Pintea spune însă că, în Fortissimi, nu a trăit această presiune.
Vorbește despre încredere, susținere și apropiere. Despre acel tip de relație în care fiecare poate veni cu propria voce fără teama că va fi pus permanent la încercare.
Și folosește un cuvânt simplu, dar greu de construit în realitate: familie.
„Ne simțim ca o familie, iar acest lucru face ca fiecare dintre noi să își poată aduce contribuția cu naturalețe și încredere.”
Poate că tocmai aceasta este una dintre explicațiile pentru coerența unui ansamblu care rezistă în timp. Nu doar repetițiile, nu doar tehnica și nici măcar repertoriul. Ci siguranța că, atunci când intri pe scenă, cei de lângă tine nu sunt doar colegi de partitură.
Sunt oameni pe care te poți sprijini.
Iar într-un cvartet, lucrul acesta se aude.
Publicul poate să nu știe exact de unde vine acea senzație de unitate. Poate să nu… poată explica de ce patru instrumente par, uneori, o singură voce.
Dar o simte.
Patru voci, o singură identitate
Din mărturisirile celor patru membri Fortissimi se desprinde aceeași idee, spusă de fiecare în alt limbaj.
Rodica vorbește despre momentul în care instrumentele nu mai par separate, ci devin o singură voce. Raluca despre puterea de a asculta și despre maturitatea de a-i face loc celuilalt. Adrian despre fundația pe care ceilalți se pot sprijini. Bogdan despre liderul care trebuie să știe nu doar când să conducă, ci și când să se retragă.
Aici pare să stea, de fapt, una dintre cheile Fortissimi.
Un cvartet nu se construiește prin anularea personalităților, ci prin armonizarea lor. Fiecare trebuie să aibă suficientă forță pentru a-și susține propria voce și suficientă maturitate pentru a nu încerca să transforme acea voce în singura care contează.
Muzica de cameră cere talent, dar talentul singur nu ajunge. Cere încredere, disciplină, atenție și acel exercițiu dificil de a-l asculta cu adevărat pe cel de lângă tine.
Rodica Boldorea sintetizează poate cel mai limpede această legătură: „Fortissimi este despre legătura dintre patru oameni care au învățat să respire și să simtă muzica împreună.”
Publicul nu trebuie să cunoască toate mecanismele din spatele unei asemenea armonii. Nici să știe cine a cedat o frază, cine a susținut-o sau cine a făcut un pas înapoi.
Trebuie doar să simtă că, pentru câteva minute, pe scenă nu mai sunt patru destine care încearcă să se facă auzite separat.
Este Fortissimi. Iar muzica nu mai circulă doar între patru instrumente, ci între scenă și oamenii care ascultă.
CASETĂ | CINE SUNT CEI PATRU MUZICIENI FORTISSIMI
Bogdan Costache – vioara I, liderul Fortissimi
Este vocea care imprimă direcția ansamblului, dar care își definește rolul de lider nu prin autoritate, ci prin capacitatea de a-i asculta pe ceilalți. Pentru el, Fortissimi înseamnă intensitate, adevăr și construcția unei identități care a ajuns să fie mai puternică decât simpla alăturare a patru instrumentiști. Crede că într-un cvartet omul este la fel de important ca muzicianul și că un lider trebuie să știe nu doar când să intervină, ci și când să se retragă.
Rodica Boldorea – vioara a II-a
Originară din Ploiești, a fost atrasă de vioară înainte de toate prin sunetul ei cald. Disciplina studiului s-a format încă din copilărie, sub îndrumarea profesorului Adrian Ceapă. Plecarea la Brașov a dus-o simultan spre facultate și spre activitatea profesională la Opera Brașov. În Fortissimi vede vioara a doua ca pe vocea care leagă și susține celelalte instrumente. Una dintre cele mai personale legături ale sale cu muzica rămâne „My Fair Lady”, lucrare pe care a interpretat-o în perioada pierderii bunicii sale.
Raluca Budeanu – violă, cofondatoare Fortissimi
A ales un instrument care nu caută permanent lumina reflectoarelor. Pentru ea, viola înseamnă căldură, profunzime și echilibru. A fost implicată în Fortissimi încă din etapa construirii proiectului, de la alegerea numelui și identității artistice până la repertoriu. Este și profesor, iar experiența pedagogică i-a schimbat felul de a asculta și înțelege muzica. Crede că vocația apare atunci când instrumentul încetează să mai fie o obligație și devine o nevoie.
Adrian Ioan Pintea – contrabas
A început vioara la șapte ani, dar la 14 ani a descoperit instrumentul în care avea să se regăsească: contrabasul. În chiar primul an de studiu a obținut Premiul I, rezultat pe care îl consideră momentul confirmării drumului său artistic. În Fortissimi reprezintă fundația sonoră a ansamblului, acea prezență pe care publicul poate să nu o remarce permanent, dar a cărei absență ar modifica întreaga construcție muzicală. Dincolo de scenă, vorbește fără romantizare și despre realitatea profesiei: transportul dificil al instrumentului, solicitarea fizică și disciplina necesară unui contrabasist.
Și după aplauze?
La sfârșitul unui concert, luminile se sting, publicul pleacă, costumele sunt puse deoparte, iar aplauzele — oricât de puternice — rămân în urmă. Atunci dispare spectacolul și rămâne ceva mai greu de văzut: relația fiecăruia cu muzica.
Pentru Bogdan Costache, acolo începe poate partea cea mai personală. „Fortissimi este locul în care eu pot să fiu, în același timp, muzician și om.” Iar după scenă, când rămâne doar cu instrumentul, muzica devine „locul în care rămân eu cu mine”. Nu mai este de mult doar profesie, spune el, ci felul în care înțelege lumea și transmite ceva din sine.
Rodica Boldorea vede în cvartet și o libertate pe care orchestra nu o oferă în același fel. În patru, fiecare voce este mai expusă, responsabilitatea este mai mare, dar apare și „o libertate mai mare de a comunica direct cu publicul”.
Raluca Budeanu caută tocmai dovada că această comunicare s-a produs. „Poate că publicul nu va ști niciodată de unde a pornit o anumită emoție, dar faptul că a simțit-o înseamnă că muzica și-a făcut cu adevărat drumul către el.” Pentru ea, acesta rămâne lucrul cel mai important.
Iar Adrian Pintea și-ar dori ca oamenii să descopere dincolo de dimensiunea impunătoare a contrabasului „frumusețea, profunzimea și sensibilitatea” unui instrument capabil să transmită mult mai mult decât pare la prima vedere.
Poate că aici se întâlnesc, până la urmă, toate cele patru povești.
Un copil care a rămas să studieze când ceilalți se jucau. Un instrument descoperit la 14 ani și devenit destin. Un profesor care învață de la propriii elevi. Un lider care a înțeles că uneori trebuie să facă un pas înapoi pentru ca ceilalți să se audă.
Ani întregi de studiu pentru câteva clipe în care nimeni nu mai numără orele, sacrificiile sau greșelile.
Rămâne doar muzica.
Patru oameni respiră împreună, iar emoția pleacă de pe scenă și ajunge, dacă totul a fost adevărat, undeva în sală.
Poate că acesta este Fortissimi.
Iar Bogdan găsește pentru final cuvintele pe care muzica însăși pare să le confirme:
„De aceea continui să cânt. Pentru că, atunci când cuvintele nu mai sunt suficiente, muzica încă poate să spună ceva.”
