Anchetă | România educată… de Soros? Banii, rețelele și puterea fără vot (III)

George Soros și arhitectura unei influențe care nu mai poate fi ignorată

În această ultimă parte a anchetei am urmărit mecanismul prin care o avere privată poate produce efecte publice fără să participe la alegeri, fără să dețină formal instituții ale statului și fără să transmită ordine directe fiecărui beneficiar.

George Soros nu este doar un om foarte bogat care a acordat burse sau a finanțat proiecte caritabile. Este fondatorul unei rețele internaționale care a investit timp de decenii în educație, presă, organizații neguvernamentale, cercetare, drepturile omului, universități, formarea specialiștilor și influențarea politicilor publice.

Open Society Foundations declară cheltuieli globale cumulate de 24,2 miliarde de dolari, dintre care 1,2 miliarde numai în anul 2024. Aceste valori sunt globale și nu trebuie confundate cu sumele investite în România, dar ele arată dimensiunea financiară a rețelei construite de George Soros.

Fundația precizează că acordă anual mii de granturi pentru promovarea practicilor democratice, a drepturilor, demnității umane și a unei guvernări considerate echitabile. Finanțările sale merg de la proiecte distincte până la susținerea cheltuielilor curente ale organizațiilor beneficiare. Majoritatea granturilor sunt acordate unor organizații selectate și contactate direct de personalul fundației.

Open Society nu se prezintă, așadar, ca un finanțator neutru, lipsit de obiective politice sau sociale. Într-un text oficial publicat în 2024, vicepreședintele fundației pentru programe afirma explicit că promovarea societăților deschise este „un demers inerent politic”.

Această recunoaștere este esențială.

Influența nu reprezintă o acuzație inventată de adversarii lui George Soros. Producerea schimbării sociale și instituționale este chiar scopul declarat al rețelei.

Întrebarea legitimă nu mai este dacă Open Society dorește să influențeze societățile în care investește. Răspunsul este afirmativ.

Întrebarea adevărată este alta:

Câtă putere poate acumula o avere privată asupra instituțiilor, educației și politicilor unui stat fără să primească vreodată un mandat electoral?

Filantropia care nu se limitează la binefacere

Există o diferență fundamentală între filantropia care finanțează tratamentul unui copil și filantropia care finanțează elaborarea unei politici publice.

În primul caz, ajutorul produce un efect direct și relativ ușor de măsurat.

În al doilea, finanțarea poate modifica felul în care o societate își definește problemele, selectează experții, construiește instituțiile, formulează politicile și pregătește oamenii care vor participa ulterior la luarea deciziilor.

Un grant instituțional poate plăti salarii, cercetări, conferințe, campanii publice, programe educaționale, litigii, publicații și funcționarea zilnică a unei organizații. Open Society arată că sprijină inclusiv mișcări, coaliții, rețele, colective și grupuri informale, nu numai organizații constituite în forma clasică.

Efectele unei asemenea finanțări nu dispar odată cu încheierea proiectului.

Organizația rămâne.

Experții formați rămân.

Relațiile profesionale rămân.

Temele introduse în dezbaterea publică rămân.

Autoritatea dobândită de beneficiari rămâne.

Iar oamenii pregătiți în asemenea programe pot ajunge ulterior în universități, presă, ministere, partide, administrație sau instituții internaționale.

Influența modernă nu funcționează neapărat printr-o comandă zilnică transmisă beneficiarilor. Ea poate funcționa mult mai eficient prin selecția domeniilor finanțate, formarea oamenilor, validarea anumitor idei și construirea unei comunități profesionale care împărtășește același vocabular.

Finanțatorul stabilește temele pe care le consideră importante. Organizațiile își construiesc proiectele în jurul acelor priorități. Experții se specializează în domeniile pentru care există bani.

Studiile sunt lansate în spațiul public. Recomandările sunt preluate de presă, de organizații partenere și, uneori, de instituțiile statului.

Nu este necesar ca cineva să dicteze fiecare concluzie. Este suficient ca rețeaua să decidă ce întrebări primesc bani, cine dobândește vizibilitate și care idei intră în circuitul instituțional.

Societatea deschisă nu este o doctrină neutră

Conceptul de „societate deschisă” este prezentat adesea ca o simplă apărare a libertății, pluralismului și democrației.

În realitate, el exprimă o filosofie politică precisă, cu propriile valori, propriile priorități și propria concepție despre relația dintre individ, comunitate, stat și instituțiile internaționale.

Open Society finanțează organizații care împărtășesc valorile rețelei și urmăresc schimbări sociale considerate durabile. Fundația își definește prioritățile în jurul drepturilor individuale, justiției, echității, guvernării, participării civice și protejării grupurilor vulnerabile.

Aceste valori pot fi susținute legitim. Dar nu sunt lipsite de conținut ideologic și nici nu reprezintă singura concepție posibilă despre democrație.

O societate poate considera că protejarea drepturilor individuale trebuie echilibrată cu apărarea identității naționale, a culturii majoritare, a familiei, a tradiției și a continuității istorice.

Poate considera că integrarea internațională nu trebuie să transforme statul național într-o simplă administrație locală a unor priorități stabilite în exterior.

Poate considera că pluralismul nu presupune relativizarea tuturor reperelor colective.

Conflictul real nu este întotdeauna între democrație și autoritarism. Este și un conflict între concepții diferite asupra democrației: una care pune accentul pe comunitatea istorică și suveranitatea națională și alta care acordă prioritate individului, mobilității și instituțiilor transnaționale.

Atunci când o fundație privată investește miliarde pentru promovarea uneia dintre aceste concepții, ea nu mai poate fi tratată exclusiv ca un actor caritabil.

Devine un actor politic transnațional, chiar dacă nu participă direct la alegeri.

Universitatea ca instrument de formare a noilor elite

Central European University reprezintă una dintre cele mai clare expresii ale strategiei pe termen lung construite de George Soros.

Open Society arată că universitatea a fost susținută și finanțată în mare măsură de Soros ca o forță regională destinată revitalizării gândirii critice și deschise. CEU însăși afirmă că proiectul a fost promovat pornind de la ideea că societățile deschise au nevoie de oameni educați pentru a ocupa poziții de responsabilitate.

Aceasta nu demonstrează existența unei armate de executanți și nici nu înseamnă că fiecare absolvent a urmat ulterior o comandă politică.

Demonstrează însă că formarea oamenilor destinați pozițiilor de responsabilitate a făcut parte din rațiunea declarată a instituției.

Este una dintre cele mai profunde forme de influență.

O decizie politică poate fi anulată.

O lege poate fi schimbată.

Un guvern poate fi înlocuit.

Dar oamenii formați într-o anumită cultură intelectuală pot ocupa vreme de decenii poziții în universități, administrație, presă, organizații și instituții publice.

Puterea nu se exercită astfel numai asupra unei decizii. Se exercită asupra mediului în care viitoarele decizii vor fi concepute.

România și infrastructura construită după 1990

În România, influența Open Society nu este o simplă presupunere construită prin asocierea unor persoane cu numele lui George Soros.

Există documente financiare și instituționale.

Raportul Soros Foundations Network pentru anul 2001 consemnează că Fundația pentru o Societate Deschisă România continua să ofere bani și resurse pentru Soros Open Network, o structură formată din 12 organizații provenite din principalele programe ale fundației.

Pentru anul 2001, fundația raporta în România cheltuieli totale de 12,621 milioane de dolari. Din această sumă, 2,621 milioane de dolari erau alocate educației. Alte organizații sprijinite de rețeaua Soros acordaseră în România granturi de 1,154 milioane de dolari, bani care nu erau incluși în totalul anterior.

Aceste sume nu trebuie comparate cu cele 24,2 miliarde de dolari cheltuite global de Open Society și nici nu pot fi prezentate ca totalul investițiilor realizate în România de-a lungul timpului.

Ele reprezintă însă o fotografie documentată a unui singur an și arată că intervenția nu era marginală.

În același raport, programul Step by Step figura cu 18.250 de copii incluși în activitățile sale și cu 1.700 de profesioniști din educație pregătiți prin metode centrate pe elev. Centrul Educația 2000+ administra programul „A doua șansă” și un proiect destinat dezvoltării unor modele educaționale pentru copiii romi.

Aceste programe puteau răspunde unor nevoi sociale reale și nu pot fi descrise automat drept operațiuni ideologice.

Dar cifrele demonstrează amploarea infrastructurii construite și capacitatea rețelei de a ajunge direct la profesori, școli și elevi.

Citește și: Anchetă | România educată… de Soros? Cum au pătruns banii și ideile străine în reforma școlii românești (I)

Anchetă | România educată… de Soros? Manualul Sigma, războiul memoriei și limitele dovezilor (II)

Parteneriatul direct cu Ministerul Educației

Proba decisivă nu este numai dimensiunea financiară.

Un document al Băncii Mondiale precizează că Centrul Educația 2000+ a fost inițiat în anul 1999 ca parteneriat între Fundația pentru o Societate Deschisă România și Ministerul Educației și Cercetării.

Scopul centrului era acordarea de asistență profesională și financiară pentru elaborarea, implementarea și evaluarea programelor educaționale din România.

Această formulare nu poate fi redusă la acordarea unor rechizite sau la finanțarea unor activități extracurriculare. Elaborarea înseamnă participare la definirea programului.

Implementarea înseamnă participare la aplicarea lui. Evaluarea înseamnă participare la stabilirea criteriilor prin care se decide dacă programul trebuie continuat, extins sau modificat. Organizația rezultată din parteneriatul fundației cu ministerul nu se afla, așadar, numai în exteriorul sistemului, formulând opinii.

Misiunea sa declarată o plasa în apropierea procesului în care programele educaționale erau construite, aplicate și evaluate.

Aceasta reprezintă mai mult decât simplă filantropie.

Reprezintă acces instituțional.

Documentul care numește direcția reformei

Unul dintre cele mai importante documente analizate poartă titlul Reshaping Education for an Open Society in Romania 1990–2000.

Studiul a fost publicat în seria Băncii Mondiale dedicată reformei și managementului educației și tratează curriculumul, manualele, pregătirea profesorilor, evaluarea și celelalte componente ale transformării sistemului românesc. Autorii precizează că opiniile exprimate nu trebuie considerate automat poziția oficială a Băncii Mondiale, dar studiul rămâne un document important al epocii și al oamenilor care au participat la reformă.

În cuprinsul său, obiectivul general al reformei românești este formulat fără echivoc: remodelarea educației în acord cu valorile și principiile unei societăți deschise.

Studiul arată că parteneriatele internaționale au furnizat resurse financiare, asistență tehnică, pregătirea personalului și dezvoltarea capacității instituționale. Tot documentul consemnează că administrația centrală românească nu reușise să formuleze la începutul anilor ’90 o viziune coerentă asupra reformei.

Această asociere este fundamentală.

România nu avea o direcție limpede.

Partenerii externi aveau bani, specialiști, metodologii și obiective.

Studiul recunoaște chiar că, la început, reforma educației depindea de idei venite din exterior.

Nu avem nevoie să inventăm un ordin secret pentru a constata dezechilibrul de putere creat într-o asemenea relație.

Oamenii aflați între rețeaua privată și instituțiile statului

Biografiile autorilor aceluiași studiu oferă o imagine concretă asupra circulației experților între organizațiile internaționale, rețeaua Open Society și instituțiile românești.

Dakmara Georgescu lucrase extensiv cu rețeaua Open Society Institute în proiecte de reformă educațională din Europa Centrală și de Est. Între 1997 și 2000 a fost consilier pentru reforma învățământului primar și secundar în Ministerul Educației Naționale, iar activitatea sa a inclus politici educaționale, dezvoltarea manualelor și formarea profesorilor.

Eugen Palade a condus între 1995 și 2002 unitatea de management a Proiectului de Reformă a Educației, lucrând cu Ministerul Educației la coordonarea componentelor și monitorizarea implementării. Ulterior, a activat la Centrul Educația 2000+, descris chiar în document drept o structură desprinsă din Fundația pentru o Societate Deschisă România. Studiul mai precizează că Palade era autor al mai multor manuale de istorie.

Aceste date nu demonstrează că persoanele respective au executat ordine ilegale sau că au acționat împotriva intereselor României.

Demonstrează însă existența unei circulații reale între rețeaua Open Society, proiectele internaționale, Ministerul Educației, curriculum și domeniul manualelor.

Această circulație trebuie cunoscută și analizată, nu ascunsă sub formula generală a expertizei.

Atunci când oamenii formați sau angajați în proiecte susținute de o organizație privată ajung să participe la decizia publică într-un domeniu finanțat de aceeași rețea, legătura nu dovedește automat subordonarea.

Dar creează o obligație de transparență.

De la grant la curriculum

Studiul Băncii Mondiale descrie un mecanism prin care programele organizațiilor neguvernamentale au pătruns în spațiul școlar.

În cadrul curriculumului adoptat în 1998 și 1999 a fost creat un spațiu destinat componentelor stabilite la nivelul școlii. La sfârșitul anilor ’90 a fost instituit un sistem de acorduri educaționale între organizațiile societății civile și Ministerul Educației. Astfel, programe privind educația civică, drepturile omului, gestionarea pașnică a conflictelor, dezbaterea și lectura și scrierea pentru gândire critică au devenit componente opționale ale curriculumului. Printre exemplele menționate se aflau programele sprijinite de Fundația pentru o Societate Deschisă România.

Același document vorbește despre o convergență semnificativă între programele finanțatorilor și strategia Ministerului Educației și despre trecerea, la sfârșitul anilor ’90, de la simpla completare a lipsurilor sistemului la acțiuni comune bazate pe strategii și obiective comune.

Acesta este unul dintre cele mai importante puncte ale anchetei.

Nu mai vorbim numai despre organizații care ajutau școlile din exterior.

Vorbim despre programe care au ajuns în curriculum și despre strategii comune cu ministerul.

Tot studiul arată că experții selectați de Ministerul Educației și Banca Mondială au devenit ulterior figuri-cheie în proiectarea și implementarea mai multor componente ale reformei.

Traseul general devine astfel vizibil:

finanțator – organizație – expert – parteneriat cu ministerul – program educațional – curriculum – profesor – elev.

Nu fiecare verigă poate fi atribuită exclusiv rețelei Soros.

Banca Mondială, Uniunea Europeană, alte organizații internaționale, companii, universități și instituții românești au participat, la rândul lor, la transformare.

Dar rolul Open Society nu mai poate fi redus la o prezență periferică.

Educația, terenul decisiv al influenței

Dintre toate domeniile în care poate interveni un finanțator privat, educația produce efectele cele mai profunde și mai greu de întors. O campanie publică poate domina agenda câteva săptămâni sau câteva luni, un proiect legislativ poate fi amendat, contestat ori abrogat, iar un guvern poate pierde alegerile și poate fi înlocuit. Chiar și o instituție poate fi reorganizată atunci când societatea constată că direcția ei a fost greșită. Educația lucrează însă cu timpul lung, deoarece nu schimbă doar o regulă, un program sau o administrație, ci formează generații și modelează reflexe, convingeri, sensibilități și criterii de judecată înainte ca elevul să devină adult și să poată înțelege cine a ales pentru el temele, valorile și perspectiva din care i-a fost explicată lumea.

Din acest motiv, influența exercitată asupra școlii nu poate fi măsurată numai prin sumele investite, numărul proiectelor sau rapoartele publicate. Adevărata ei întindere trebuie urmărită în modul în care copiii ajung să își privească trecutul, identitatea, statul, familia, comunitatea, drepturile și obligațiile. Cel care participă la stabilirea curriculumului contribuie inevitabil la alegerea subiectelor considerate importante și la împingerea altora într-un plan secundar. Cel care pregătește profesorii influențează limbajul prin care programa va fi explicată, iar cel care finanțează programe educaționale poate introduce teme, metode și concepte care, odată validate instituțional, devin parte a vieții școlare. La rândul său, cel care participă la evaluarea politicilor educaționale poate influența decizia privind continuarea, extinderea sau abandonarea lor.

În acel moment, finanțatorul nu mai este doar un binefăcător care sprijină sistemul din exterior. Prin organizațiile, experții și programele pe care le susține, el devine parte a mediului în care transformarea educației este concepută și aplicată. Tocmai în această cheie trebuie înțeleasă influența rețelei Open Society în România.

Nu este nevoie ca George Soros să fi scris personal un manual, să fi ales fiecare fotografie, fiecare titlu de lecție sau fiecare paragraf. O asemenea reprezentare ar reduce întreaga discuție la o caricatură și ar ascunde mecanismul real al influenței. Puterea unei rețele nu se exercită neapărat prin redactarea directă a fiecărei pagini, ci poate apărea mult mai devreme, atunci când sunt stabilite obiectivele reformei, selectați experții, finanțate organizațiile, pregătiți profesorii și promovate anumite metode de predare.

Întrebarea serioasă nu este, așadar, dacă George Soros a ținut stiloul în mână, ci dacă organizațiile, programele și specialiștii finanțați ori formați în cadrul rețelei sale au contribuit la construirea mediului intelectual și instituțional în care curriculumul, metodele de predare și manualele au fost concepute. Documentele analizate arată că această contribuție a existat.

Rapoartele Soros Foundations Network confirmă finanțări importante pentru educație, existența unei rețele de organizații și desfășurarea unor programe care au ajuns la mii de copii și profesioniști din învățământ. Documentele Băncii Mondiale arată, la rândul lor, că Centrul Educația 2000+ a fost creat printr-un parteneriat între Fundația pentru o Societate Deschisă România și Ministerul Educației și Cercetării, având ca misiune acordarea de asistență pentru elaborarea, implementarea și evaluarea programelor educaționale.

Această formulare este esențială, deoarece elaborarea înseamnă participare la definirea politicii, implementarea înseamnă participare la aplicarea ei, iar evaluarea înseamnă posibilitatea de a influența decizia privind continuarea și extinderea acesteia. O organizație care participă la toate aceste etape nu mai poate fi descrisă drept un simplu observator exterior al sistemului.

Un alt document relevant, intitulat chiar Reshaping Education for an Open Society in Romania 1990–2000, descrie reforma curriculumului, a metodelor de predare, a evaluării și a manualelor alternative în cadrul unei transformări orientate spre valorile și principiile unei societăți deschise. Astfel de documente sunt suficiente pentru a constata existența unei influențe instituționale reale.

Ele nu demonstrează însă că fiecare programă a fost controlată integral de rețeaua Open Society, că fiecare autor de manual a primit indicații sau că toate deciziile Ministerului Educației au fost dictate din exterior. Această distincție trebuie păstrată cu strictețe. Influența este documentată, în timp ce controlul absolut nu este.

Absența dovezii unui control total nu anulează însă amploarea influenței deja demonstrate. O rețea nu trebuie să controleze fiecare decizie pentru a modifica direcția generală a unui sistem. Este suficient să participe la stabilirea priorităților, să pregătească oamenii care vor lua ulterior decizii, să ofere expertiza pe care statul nu o deține și să contribuie la formularea conceptelor care vor fi transformate în politici publice.

Un stat puternic poate primi asemenea contribuții, le poate compara cu perspective diferite și le poate adapta propriilor interese. Un stat slab riscă însă să transforme expertiza externă în substitut al propriei viziuni. În România anilor ’90, această vulnerabilitate instituțională este documentată. Administrația nu dispunea de o strategie educațională coerentă, în timp ce partenerii externi au venit cu bani, specialiști, programe și obiective deja formulate.

Într-un asemenea raport de forțe, influența nu mai trebuie impusă. Ea devine aproape inevitabilă. Cel care deține resursele poate influența temele considerate prioritare, cel care pregătește experții poate influența limbajul reformei, iar cel care oferă soluțiile poate ajunge să definească și problemele. În cele din urmă, cel care participă la elaborarea, implementarea și evaluarea programelor educaționale nu mai este un simplu observator al sistemului, ci devine parte a mecanismului prin care acesta este transformat.

De aceea, o anchetă credibilă nu are nevoie să inventeze un control absolut al lui George Soros asupra educației românești. Influența instituțională deja documentată este suficient de importantă. Ea arată că reforma școlii românești nu a fost concepută exclusiv în interiorul statului, ci într-un spațiu în care finanțatorii externi, organizațiile private, experții internaționali și instituțiile românești au lucrat împreună.

Iar atunci când miza este educația, consecințele unei asemenea colaborări nu se opresc odată cu încheierea finanțării. Ele ajung în curriculum, în manual, în discursul profesorului și, în cele din urmă, în mintea copilului, unde pot rămâne mult timp după ce proiectele, guvernele și oamenii care au conceput reforma au dispărut.

România nu își poate transfera răspunderea

Influența externă exercitată asupra educației românești nu anulează responsabilitatea internă. Fundațiile și instituțiile internaționale au putut veni cu bani, concepte, experți, metodologii și modele de reformă, dar decizia de a le accepta și de a le transforma în politici publice a aparținut statului român.

Miniștrii români au semnat ordinele. Instituțiile românești au aprobat programele. Comisiile constituite de autoritățile române au evaluat manualele. Guvernele României au acceptat parteneriatele și au permis organizațiilor private să participe la spațiul în care erau construite politicile educaționale.

Din acest motiv, transferarea întregii răspunderi asupra lui George Soros și a rețelei Open Society ar reprezenta cea mai comodă formă de achitare pentru decidenții români. Ar însemna ca miniștrii, funcționarii, experții și comisiile care au transformat propunerile venite din exterior în acte oficiale să fie prezentați drept simpli executanți lipsiți de voință și de responsabilitate.

Realitatea este mai incomodă.

Influența externă a existat, dar ea a devenit eficientă prin decizii interne. Banii și expertiza au venit din exterior, însă accesul la instituții a fost permis din interior. Organizațiile private au putut propune, dar autoritățile statului au fost cele care au deschis ușile, au aprobat colaborările și au conferit legitimitate administrativă proiectelor rezultate.

Studiul dedicat reformei educației românești recunoaște că, la începutul tranziției, România nu dispunea de o viziune coerentă asupra direcției în care trebuia schimbat sistemul. Obiectivele reformei au fost clarificate pe parcurs, iar parteneriatele internaționale au devenit decisive pentru finanțare, expertiză, formarea personalului și dezvoltarea capacității instituționale.

Această recunoaștere explică raportul de forțe creat în anii ’90.

De o parte se afla un stat slăbit de tranziție, cu instituții instabile, conduceri schimbate politic și o administrație incapabilă să formuleze rapid o strategie educațională proprie. De cealaltă parte se aflau finanțatori și organizații care veneau cu bani, specialiști, proiecte și obiective deja definite.

Într-un asemenea dezechilibru, agenda celui care deținea resursele și soluțiile avea inevitabil mai multă greutate.

România nu trebuia constrânsă în mod direct. Nu era nevoie de ordine secrete sau de presiuni spectaculoase. Era suficient ca statul român să nu știe limpede ce dorește, să nu aibă propriile proiecte și să nu dispună de expertiza necesară pentru a le construi.

În lipsa unei viziuni naționale, proiectele externe au ocupat spațiul rămas liber.

În lipsa unor specialiști formați și susținuți de stat, experții pregătiți prin programe internaționale au devenit indispensabili.

În lipsa unor politici proprii, recomandările celor care ofereau finanțarea au căpătat autoritate.

Aceasta nu înseamnă că fiecare idee venită din exterior a fost greșită și nici că fiecare parteneriat a fost construit împotriva interesului României. Înseamnă însă că statul român a negociat de pe o poziție de slăbiciune și că, de prea multe ori, nu a avut puterea intelectuală și instituțională de a selecta, adapta sau refuza ceea ce i se propunea.

Răspunderea aparține, așadar, ambelor părți, dar în forme diferite.

Finanțatorii și-au urmărit valorile și obiectivele declarate. Statul român avea obligația să urmărească interesul public, să protejeze autonomia educației și să se asigure că nicio agendă privată nu se transformă automat în politică națională.

Dacă această obligație nu a fost îndeplinită, vina nu poate fi împinsă integral dincolo de graniță.

George Soros și rețeaua sa au venit cu bani, instituții, experți și o filosofie politică bine conturată.

România a venit prea des doar cu semnătura finală.

Aceasta este poate cea mai gravă concluzie: influența externă nu a devenit puternică numai prin forța celui care a exercitat-o, ci și prin slăbiciunea statului care a acceptat-o.

România nu a trebuit neapărat să fie obligată.

A fost suficient să nu știe limpede ce vrea să apere, ce dorește să construiască și unde trebuie să spună nu.

Puterea care nu candidează, dar influențează

Am pornit această anchetă de la o întrebare dificilă, dar necesară: a influențat rețeaua construită de George Soros reforma educației românești și mediul în care noile generații au fost învățate să își privească istoria, identitatea și locul în lume?

După parcurgerea documentelor, răspunsul nu mai poate fi evitat.

Influența a existat și este documentată.

Open Society a finanțat în România o rețea de organizații, a investit sume importante în educație, a susținut programe ajunse în școli și a contribuit la pregătirea unor profesioniști din învățământ. Prin parteneriatul dintre Fundația pentru o Societate Deschisă România și Ministerul Educației și Cercetării a fost creat Centrul Educația 2000+, structură destinată acordării de asistență pentru elaborarea, implementarea și evaluarea programelor educaționale.

Această formulare nu descrie o prezență marginală și nici o simplă activitate caritabilă desfășurată la periferia sistemului. Elaborarea înseamnă participarea la definirea politicii, implementarea înseamnă participarea la aplicarea ei, iar evaluarea înseamnă influențarea deciziei privind continuarea, extinderea sau modificarea programelor.

Documentele mai arată că experți care lucraseră cu rețeaua Open Society au ocupat poziții în instituțiile implicate în reformă, că programe susținute de fundație au intrat în relații de cooperare cu Ministerul Educației și că anumite inițiative ale societății civile au beneficiat de spațiul creat în curriculumul școlar.

Reforma a fost descrisă chiar de specialiști care au cunoscut-o din interior drept o remodelare a educației românești în acord cu valorile și principiile unei societăți deschise.

Aceste fapte nu demonstrează că George Soros a dictat personal conținutul fiecărui manual. Nu am identificat un document prin care el să fi ales fiecare autor, fiecare lecție sau fiecare imagine. Nu există nici dovada că toate deciziile Ministerului Educației au fost controlate direct de fundația sa.

Dar nu este nevoie să inventăm un asemenea control absolut pentru a înțelege mecanismul real al influenței.

Puterea modernă nu se exercită întotdeauna prin ordine explicite. Ea se poate exercita prin finanțarea ideilor, stabilirea agendei, selecția și formarea oamenilor, construirea organizațiilor, dobândirea accesului instituțional și introducerea unor concepte în politicile publice.

Cine finanțează cercetarea poate influența întrebările care sunt puse. Cine formează experții poate influența vocabularul în care sunt formulate răspunsurile. Cine oferă instituțiilor soluții deja pregătite poate ajunge să definească și problemele pe care acele instituții cred că trebuie să le rezolve.

Iar cine participă la elaborarea, implementarea și evaluarea programelor publice nu mai este doar un observator.

Devine un participant la procesul prin care decizia este pregătită și transformată în politică publică.

Open Society nu a transformat singură educația românească. La reformă au participat guverne, ministere, instituții internaționale, experți români, universități, edituri și alte organizații.

Dar rețeaua construită de George Soros nici nu a asistat pasiv la această transformare.

A contribuit la construirea infrastructurii financiare, intelectuale și instituționale în care reforma a fost gândită și aplicată. A finanțat organizații, a susținut programe, a pregătit profesioniști și a participat la parteneriate cu instituțiile statului.

Aceasta este influență reală.

Responsabilitatea nu aparține însă numai finanțatorului.

George Soros și rețeaua sa au avut bani, organizații, experți și o filosofie politică bine definită. Dar ordinele au fost semnate de miniștri români, programele au fost aprobate de instituții românești, iar manualele au fost evaluate de comisii constituite de statul român.

România a avut prea des numai semnătura finală.

Aceasta este poate cea mai gravă concluzie a întregii anchete.

Influența externă nu a devenit puternică numai prin forța celui care o exercita, ci și prin slăbiciunea statului care a acceptat-o. România a intrat în tranziție fără o viziune educațională proprie, coerentă și stabilă. În acel gol au intrat cei care aveau bani, specialiști, instituții și proiecte deja formulate.

România avea nevoie să se desprindă de propaganda comunistă, dar nu avea nevoie să își transforme identitatea într-o vină. Avea nevoie de pluralism, dar nu de abandonarea culturii majoritare. Avea nevoie de cooperare internațională, dar nu de substituirea propriei viziuni prin prioritățile finanțatorilor externi.

O reformă autentică trebuia să preia ceea ce era valoros, să respingă ceea ce nu corespundea interesului național și să păstreze statului român puterea de a decide direcția educației sale.

Când această putere este cedată, chiar și parțial, influența privată capătă consecințe publice.

De aceea, întrebarea finală nu este dacă George Soros a fost un binefăcător sau un adversar al României. O asemenea împărțire ar simplifica excesiv o realitate mult mai complexă.

Întrebarea adevărată este mai grea:

Cine a avut, în realitate, puterea de a hotărî ce trebuie să învețe copiii României despre trecutul, identitatea și viitorul lor?

Documentele analizate ne-au oferit deja o parte esențială a răspunsului.

Influența rețelei Open Society nu mai trebuie presupusă.

Am documentat-o.

Nu trebuie mitologizată, dar nici minimalizată, ascunsă sau redusă la o simplă teorie politică.

Ea trebuie cunoscută, măsurată și pusă în fața răspunderii publice, împreună cu responsabilitatea demnitarilor și instituțiilor românești care au transformat influența externă în decizie oficială.

Pentru că puterea cea mai eficientă nu este întotdeauna aceea care candidează, câștigă alegeri și ocupă formal instituțiile.

Uneori este puterea care finanțează ideile, formează oamenii și își vede, după ani, valorile ajunse în locurile în care se iau deciziile.

Sfârșit

Surse și documente principale

1. Open Society Foundations – Financials
   Datele oficiale privind cheltuielile globale cumulate ale rețelei și cheltuielile anuale.
2. Open Society Foundations – How We Fund
   Tipurile de granturi, criteriile de finanțare, selectarea beneficiarilor și susținerea instituțională a organizațiilor.
3. Open Society Foundations – Funding New Paths Toward Open Society
   Documentul în care reprezentantul fundației afirmă că promovarea societăților deschise este un demers inerent politic.
4. Open Society Foundations – Grants and Fellowships
   Prezentarea oficială a obiectivelor, domeniilor și mecanismelor de finanțare.
5. Open Society Foundations – Our History
   Istoria rețelei Open Society, extinderea sa în Europa Centrală și de Est și rolul lui George Soros în constituirea CEU.
6. Central European University – About CEU
   Istoria, misiunea și profilul instituțional al Central European University.
7. Soros Foundations Network – Annual Report 2001
   Sursa pentru Soros Open Network România, cele 12 organizații, cheltuielile de 12,621 milioane de dolari, alocările pentru educație și cifrele programului Step by Step.
8. Banca Mondială – The Diversity of Roma in Romania
   Documentul care menționează constituirea Centrului Educația 2000+ prin parteneriatul dintre Fundația pentru o Societate Deschisă România și Ministerul Educației și Cercetării.
9. Banca Mondială – Reshaping Education for an Open Society in Romania 1990–2000
   Studiul semnat de Dakmara Georgescu și Eugen Palade privind reforma curriculumului, manualele alternative, formarea profesorilor, experții implicați și parteneriatele internaționale.