- Întrebarea unei mame care pune administrația în fața realității despre sportul juvenil
- „Ne-am săturat să tot auzim despre sport, despre copii și despre performanță”
- 800 de lei pe lună pentru ca un copil să poată face sport. Când lipsa infrastructurii devine povara familiei
- Sportul juvenil nu se construiește în comunicate
- Comunicarea Primăriei și dreptul cetățeanului de a întreba
- Pedro Mănescu: fost patinator, om al Cabinetului Primarului. Acum controlează pagina Primăriei
- CSM Ploiești: finanțare publică, rezultate sportive, dar întrebarea infrastructurii rămâne
- Republica de sub Castani și problema priorităților publice
- Un copil nu cere promisiuni. Cere un loc unde să se antreneze
Întrebarea unei mame care pune administrația în fața realității despre sportul juvenil
Există întrebări pe care nicio administrație nu le poate îngropa sub comunicate, fotografii atent alese sau sloganuri despre „comunitate”, „copii” și „viitor”. Pentru că unele întrebări vin direct din viața reală, acolo unde discursul oficial se întâlnește cu costurile suportate de oameni.
Ana-Maria Popescu este unul dintre părinții care trăiesc această realitate. Își duce copilul la antrenamente, își reorganizează timpul, suportă cheltuieli suplimentare și descoperă că, pentru anumite discipline sportive, Ploieștiul nu îi oferă copilului său condițiile necesare pentru a se pregăti în propriul oraș.
Mesajul transmis redacției Intransigent nu este un atac politic și nici o revendicare partizană. Este întrebarea firească a unui părinte care vede diferența dintre discursul public despre susținerea sportului și dificultățile concrete întâlnite de familiile care încearcă să-și țină copiii aproape de performanță.
Iar întrebarea pe care o adresează primarului Mihai Polițeanu este atât de simplă încât tocmai de aceea devine greu de ocolit:
„Domnule primar, chiar sunt curioasă… ce faceți pentru copiii care vor să facă sport în Ploiești?”
De aici începe, de fapt, ancheta. Nu din declarații, ci din distanța dintre ceea ce promite administrația și ceea ce găsește un copil când vrea, pur și simplu, să se antreneze.
„Ne-am săturat să tot auzim despre sport, despre copii și despre performanță”
Când discursul oficial despre „susținerea sportului” se lovește de realitatea unei familii obligate să caute în alt oraș locul unde copilul să se antreneze, propaganda administrativă începe să sune gol.
Ana-Maria Popescu nu vorbește din statistici și nici din rapoarte. Vorbește din postura unui părinte care plătește, organizează deplasări și vede cât de scump poate deveni visul unui copil atunci când orașul nu îi oferă infrastructura necesară.
Publicăm integral mesajul ei, tocmai pentru că nu are nevoie de traducere administrativă:
Domnule primar, chiar sunt curioasă… ce faceți pentru copiii care vor să facă sport în Ploiești?
Că noi, părinții, ne-am săturat să tot auzim despre sport, despre copii, despre performanță și despre cât de important este sportul pentru ei, dar în realitate… unde să facă sport copiii ăștia?!
Nu avem un patinoar.
Nu mai avem nici bazin.
Iar dacă un copil vrea să facă patinaj, trebuie să îl duci în alt oraș.
Am aflat că pentru antrenamentele de sâmbătă și duminică la Otopeni se ajunge la aproximativ 800 lei pe lună pentru un copil.
800 DE LEI.
Pentru că Ploieștiul nu are unde.
Și nu vorbim doar despre copiii care fac deja performanță. Vorbim și despre cei care sunt la început, care poate descoperă că le place un sport, că au talent, că vor să încerce.
Dar cum să încerce dacă părinții trebuie să scoată sute de lei lunar doar pentru că trebuie să plece din oraș?
Ce facem cu copiii din familiile care nu își permit? Îi lăsăm acasă?
Și după aceea ne mirăm că tinerii stau pe telefoane, pe calculatoare, pe TikTok și YouTube. Păi ce alternativă le oferim?!
Un copil care vrea să facă sport trebuie încurajat, nu pus în situația de a renunța pentru că orașul în care locuiește nu are condiții.
Ploieștiul nu este un sat uitat de lume. Este un municipiu. Sunt mii de copii aici.
Unde sunt prioritățile pentru ei?
Patinoar nu.
Bazin nu.
Infrastructură pentru sportul copiilor… foarte greu.
Dar pentru copii găsim mereu explicații.
Eu una m-am săturat de explicații.
Vreau să știu concret: ce plan are Primăria Ploiești pentru sportul juvenil? Ce proiecte există? Ce se face pentru un patinoar? Ce se face pentru un bazin? Ce soluții aveți pentru copiii care vor să facă performanță?
Pentru că acești copii nu sunt doar niște cifre într-un raport.
Sunt copiii noștri.
Și poate printre ei este următorul campion al României. Dar trebuie să îi dăm și unde să se antreneze!
Domnule primar, sportivii din Ploiești vă întreabă:
NOI UNDE SĂ NE ANTRENĂM?
Și vă rog, nu veniți cu răspunsuri generale și promisiuni. Vrem să știm ce se face concret și când.
Aici nu mai vorbim despre percepții, ci despre consecința concretă a unei administrații care trebuie să explice ce oferă, efectiv, copiilor care vor să facă sport. Pentru că, atunci când răspunsul este „mergeți la Otopeni”, întrebarea devine inevitabilă: ce înseamnă, în realitate, „susținerea sportului juvenil” la Ploiești?
800 de lei pe lună pentru ca un copil să poată face sport. Când lipsa infrastructurii devine povara familiei
Cei aproximativ 800 de lei pe lună despre care vorbește Ana-Maria Popescu nu sunt doar o cifră. Sunt prețul pe care o familie ajunge să îl plătească atunci când orașul nu poate oferi copilului infrastructura necesară pentru a practica sportul ales.
În cazul patinajului de viteză, părinții sunt obligați să caute soluții în afara Ploieștiului. Asta înseamnă deplasări, timp consumat, program reorganizat și costuri suplimentare care nu au legătură cu talentul sau cu ambiția copilului, ci cu simplul fapt că aici nu există unde să se antreneze.
Iar problema devine mult mai gravă atunci când vorbim despre copiii aflați la început. Performanța nu se naște direct pe podium. Începe într-o zi banală, când un copil intră pentru prima dată pe gheață, într-un bazin sau într-o sală și descoperă că vrea să continue.
Dar ce se întâmplă când prima selecție nu o face antrenorul, ci portofelul familiei?
Talentul nu este rezervat părinților cu venituri mari. Nici viitorii campioni nu se nasc exclusiv în familii care își permit sute de lei lunar pentru deplasări.
De aceea, întrebarea reală nu este cât costă patinajul la Otopeni.
Întrebarea este mult mai incomodă:
Câți copii din Ploiești renunță înainte să înceapă, pentru că orașul lor nu le oferă locul în care să își descopere talentul?
Sportul juvenil nu se construiește în comunicate
Despre copii se vorbește ușor. Despre sport, sănătate, disciplină și „viitorul tinerei generații” se pot scrie comunicate impecabile. Mai greu este momentul în care aceste cuvinte trebuie traduse în ceva concret: un bazin funcțional, un patinoar, o sală, un program accesibil, o bază sportivă în care copilul să poată reveni mâine, nu doar să apară într-o fotografie festivă.
Aici începe diferența dintre discurs și administrație.
Sportul juvenil nu se construiește din declarații de susținere, ci din infrastructură, antrenori, continuitate și acces. Fără ele, „performanța” devine un cuvânt frumos așezat în comunicate, în timp ce părinții caută soluții pe cont propriu, în alte orașe și din propriul buzunar.
Iar când un copil din Ploiești trebuie să plece din Ploiești ca să poată practica sportul pe care și l-a ales, administrația nu mai poate invoca doar intenții bune. Rezultatul este cel care contează.
Poți să vorbești oricât despre sprijinirea tinerilor. Dacă infrastructura nu există sau nu răspunde nevoilor lor, realitatea rămâne aceeași: familia compensează ceea ce orașul nu oferă.
Și atunci întrebarea părinților capătă o greutate pe care niciun slogan nu o poate estompa:
Ce șanse reale are un copil talentat din Ploiești dacă primul obstacol pe drumul către performanță este chiar orașul în care trăiește?
Avem cazul lui Pedro Mănescu, care…ca fost patinator de viteză ar putea spune care a fost tariectoria lui sportivă până a ajuns atât de “important” în primăria Ploiești, după ce a lipit afișe electorale cu primarul așa zis independent.
Comunicarea Primăriei și dreptul cetățeanului de a întreba
Există însă un detaliu care mută discuția dincolo de sport și o duce direct în zona transparenței instituționale.
Ana-Maria Popescu afirmă că mesajul critic postat pe pagina oficială a Primăriei Ploiești a fost șters. În lipsa unei explicații oficiale, nu putem transforma această relatare într-un fapt demonstrat. Dar putem cere răspunsul pe care orice instituție publică ar trebui să îl ofere fără ezitare: cine moderează pagina, după ce reguli și în ce condiții sunt eliminate comentariile cetățenilor?
Noi știm și vă spunem, în textul urmtor…
O primărie nu administrează o pagină personală. Administrează un canal oficial al unei instituții finanțate din bani publici, iar diferența este esențială.
Desigur, injuriile, amenințările sau mesajele care încalcă reguli clare pot fi moderate. Dar critica, întrebarea incomodă și nemulțumirea cetățeanului nu pot deveni indezirabile doar pentru că strică decorul unei comunicări optimiste.
Dacă mesajul Anei-Maria Popescu a fost într-adevăr eliminat exclusiv pentru conținutul său critic, atunci problema nu mai este doar unde se antrenează copiii. Problema este și câtă critică este dispusă administrația să accepte pe propria pagină oficială.
Pentru că transparența nu se măsoară prin câte postări publică Primăria, ci și prin cât de confortabilă rămâne atunci când cetățenii nu aplaudă.
Pedro Mănescu: fost patinator, om al Cabinetului Primarului. Acum controlează pagina Primăriei
Cazul capătă o ironie greu de ignorat. Pedro Mănescu vine chiar din sportul despre care vorbesc părinții revoltați astăzi. Prezentarea publică a organizației „Noi, Ploieștenii” îi atribuie peste 15 ani de patinaj viteză, participări la Cupele Mondiale de Juniori și peste 100 de medalii și trofee.
Astăzi însă, Mănescu se află de cealaltă parte a relației dintre cetățean și administrație. Registrul oficial al dispozițiilor Primăriei arată că, la 27 iunie 2025, a fost angajat pe perioadă determinată ca inspector de specialitate în Compartimentul Cabinet Primar.
Tocmai de aceea, povestea comentariului pe care Ana-Maria Popescu spune că l-a văzut dispărând de pe pagina Primăriei cere lămuriri precise. Nu există, în acest moment, o probă care să demonstreze că Pedro Mănescu a șters acel mesaj și nu vom prezenta presupunerea drept fapt.
Dar există o întrebare pe care Primăria nu o poate ocoli: cine administrează efectiv pagina oficială, cine poate ascunde sau șterge comentarii și în baza cărui mandat?
Din informațiile noastre, Pedro Mănescu este cel care se ocupă exclusiv de această pagină OFICIALĂ a primăriei. Practic numai el are acces la ea. Nici măcar directorului Direcției de Comunicare, Alina Istrătescu Frățilă nu îi este permis accesul de acest individ complexat, care este plătit din bani publici să îmbunătățească ceea ce numim cominicare între cetățean și primar, iar el ca un analfabet funcțional care nu își înțelege fișa postului, blochează comnentariile celor nemulțumiți de activitatea lui Mihai Polițeanu.
Primăria însăși definește comunicarea publică drept interfața administrației cu cetățeanul. Dacă această interfață este folosită pentru a filtra criticile incomode, atunci nu mai vorbim despre comunicare, ci despre selecția vocilor care au voie să se audă.
Iar pentru un fost patinator întrebarea are, inevitabil, și un gust amar: când părinții patinatorilor cer soluții, cine le răspunde – și cine apasă „delete”?
CSM Ploiești: finanțare publică, rezultate sportive, dar întrebarea infrastructurii rămâne
Ar fi incorect să spunem că la CSM Ploiești „nu se face nimic”. Datele oficiale spun altceva: clubul avea peste 800 de sportivi legitimați, iar în 2025 aceștia au obținut 256 de medalii de aur, 223 de argint și 220 de bronz. Sunt performanțe care trebuie recunoscute, nu negate.
Dar tocmai aceste rezultate fac întrebarea părinților și mai apăsătoare.
CSM este finanțat din bani publici, iar bugetul pentru 2026 a fost aprobat prin HCL nr. 136 din 11 mai 2026, împreună cu bugetele aferente bazelor și secțiilor sportive. Lucian Rădulescu conduce în prezent clubul, fiind prezentat oficial de Primărie drept director al CSM Ploiești.
Așadar, problema nu este dacă există sportivi, medalii sau bani. Există.
Problema este ce infrastructură construiește sau pune orașul la dispoziție pentru următoarea generație. Ce îi oferă copilului care astăzi nu este campion, nu are încă medalie și vrea doar să descopere patinajul, înotul sau alt sport?
O administrație nu poate trăi numai din rezultatele celor care au reușit în pofida dificultăților. Trebuie să creeze condițiile pentru cei care vin după ei.
De aceea, întrebarea pentru Lucian Rădulescu și pentru primarul Mihai Polițeanu nu este câte medalii poate fotografia Primăria, ci mult mai simplă:
unde și în ce condiții se vor antrena copiii care trebuie să câștige medaliile de mâine?
Republica de sub Castani și problema priorităților publice
Când vine vorba despre „Republica de sub Castani”, administrația Polițeanu demonstrează că știe să găsească bani, logistică, parteneri și, mai nou, sponsori. Cifrele comunicate chiar de primar sunt relevante.
În 2025, cele 21 de weekenduri, desfășurate între 10 mai și 28 septembrie, au costat 1,45 milioane de lei. Primarul Mihai Polițeanu a prezentat suma drept doar 0,15% din bugetul municipiului și a estimat venituri directe pentru Primărie și SGU de aproximativ 250.000 de lei.
În 2026, proiectul a continuat timp de patru luni, între 1 mai și 30 august. Deși alocarea inițială fusese de 500.000 de lei, Polițeanu a declarat ulterior că din bugetul local au fost alocați 869.700 de lei, la care s-au adăugat 782.300 de lei din sponsorizări. În total, resurse comunicate pentru ediția 2026: aproximativ 1,652 milioane de lei.
Nu contestăm dreptul unui oraș de a organiza evenimente. Contestăm confortul cu care distracția poate deveni prioritate administrativă, în timp ce părinții copiilor care vor să facă sport caută soluții în alte orașe.
Contrastul este greu de ignorat: pentru 21 de weekenduri de evenimente s-au găsit 1,45 milioane de lei; pentru ediția următoare s-au mobilizat peste 1,65 milioane de lei din buget și sponsorizări. Pentru patinaj, părinții găsesc Otopeniul și aproximativ 800 de lei pe lună.
Așadar, întrebarea nu este dacă Ploieștiul trebuie să se distreze. Ci dacă administrația manifestă aceeași energie când copiii vor să se antreneze, nu doar când adulții vor să petreacă.
Un copil nu cere promisiuni. Cere un loc unde să se antreneze
În fond, mesajul Anei-Maria Popescu depășește cu mult cazul patinajului de viteză. Este despre relația dintre un oraș și copiii săi. Despre ce înseamnă, în practică, să spui că susții sportul, sănătatea și performanța atunci când părintele este cel care trebuie să găsească infrastructura, soluția și banii.
Un copil nu începe cu o medalie. Începe cu primul antrenament, cu primul antrenor, cu primul loc în care cineva îi spune că poate continua. De acolo se construiesc disciplina, performanța și, uneori, campionii despre care administrațiile își amintesc cu plăcere atunci când există podiumuri și fotografii oficiale.
Dar înainte de fotografie există ani de muncă. Iar înainte de medalie există infrastructura.
De aceea, ultimul mesaj transmis redacției de Ana-Maria Popescu spune poate cel mai bine cât de mare este ruptura dintre discurs și realitatea suportată de familii:
„Sunt foarte indignată de ceea ce oferă Ploiesti sportivilor … M-a lovit rău și pe mine și pe alți părinți costul pentru antrenament privind patinajul de viteza 😓”
Nu este o statistică. Este concluzia unui părinte care plătește consecințele unei lipse pe care administrația încă nu a rezolvat-o.
Iar întrebarea care rămâne pentru primarul Mihai Polițeanu, pentru CSM Ploiești și pentru cei care stabilesc prioritățile orașului este una imposibil de cosmetizat:
Dacă un copil din Ploiești vrea să facă performanță, unde începe?
