Ciprian Marica a pus, pe Facebook, o întrebare cât se poate de firească: nu vi se pare că performanțele lui Cristi Chivu nu se bucură de expunerea pe care o merită?
Ba da. Mi se pare. Și încă foarte mult.
Pentru că, în România, avem un talent aparte: ne entuziasmăm zgomotos pentru scandaluri, ne inflamăm pentru nimicuri, ne certăm pe declarații scoase din context, dar trecem prea repede peste oamenii care construiesc în tăcere, cu muncă, discreție și rezultate reale.
Cristi Chivu este unul dintre acești oameni.
Un român ajuns să fie respectat într-un fotbal unde nu ajungi prin vorbe, prin relații sau prin lamentări patriotarde, ci prin competență. Un fost mare jucător care nu și-a consumat cariera în nostalgia gloriei trecute, ci a ales drumul greu al formării, al învățării, al băncii tehnice, al răbdării. Iar când un român ajunge să fie desemnat „antrenorul sezonului” într-o țară în care fotbalul este aproape o religie, asta nu este o simplă știre sportivă. Este o performanță națională.
Și totuși, parcă nu s-a auzit destul.
Nu am văzut valul de admirație pe care îl merita. Nu am văzut spațiul public românesc oprindu-se o clipă ca să spună: „Bravo, Cristi Chivu! Ai demonstrat că România poate exporta nu doar talent brut, ci și inteligență, disciplină, caracter și leadership.”
De ce?
Poate pentru că ne-am obișnuit să ne sabotăm valorile. Poate pentru că un om decent, echilibrat, care nu urlă, nu jignește, nu provoacă scandaluri și nu își transformă performanța în circ mediatic, nu mai pare suficient de spectaculos pentru publicul hrănit zilnic cu zgomot. Poate pentru că succesul discret nu face audiență cât face eșecul strigat.
Cristi Chivu nu este genul de personaj care să cerșească atenție. Nu își pune medaliile pe masă ca să oblige lumea să le privească. Nu vine cu aroganța celui care spune „uitați-vă la mine”. Tocmai de aceea, poate, ar trebui să ne uităm mai atent la el.
Pentru că performanța lui spune ceva esențial despre ceea ce ar putea fi România, dacă ar învăța să își respecte elitele reale. Nu doar elitele zgomotoase. Nu doar vedetele de moment. Nu doar oamenii care trăiesc din scandal. Ci oamenii care muncesc, confirmă, cresc, inspiră și duc numele României mai departe fără să facă paradă de patriotism.
Chivu a fost căpitan. A fost lider. A fost jucător într-un fotbal mare. A trecut prin momente dificile, inclusiv prin accidentări care ar fi putut rupe destinul oricărui sportiv. A rămas demn. A mers mai departe. Iar acum, ca antrenor, continuă să dovedească faptul că valoarea adevărată nu expiră odată cu retragerea din teren. Se transformă.
Aici este, de fapt, lecția.
România are nevoie să învețe să își celebreze oamenii de valoare la timp, nu doar retrospectiv, nu doar după ce alții i-au validat definitiv, nu doar când succesul lor devine imposibil de ignorat. Avem nevoie să îi susținem cât sunt în plină construcție, cât duc greul, cât deschid drumuri.
Ciprian Marica are dreptate să ridice această temă. Și, subiectiv sau nu, prieten, rudă ori coleg, cum spune chiar el, adevărul rămâne același: performanța lui Cristi Chivu merită mult mai multă vizibilitate, mult mai mult respect și mult mai multă bucurie publică.
Nu pentru că este român și atât.
Ci pentru că este un român care confirmă prin valoare.
Iar într-o vreme în care ne plângem că nu mai avem modele, ar fi bine să nu le ignorăm tocmai pe cele care există.
Felicitări, Cristi Chivu!
Ești unul dintre motivele pentru care simt că sunt mândrucăsuntromân. Mulțumesc, căpitane!
