În momentul în care ministrul Apărării, Ionuț Moșteanu, a fost întrebat despre retragerea parțială a militarilor americani din România, răspunsul său a fost unul care ar trebui să dea fiori oricărui român conștient de poziția fragilă a țării noastre pe harta geopolitică a lumii. „Mi-aș fi dorit să nu se întâmple această retragere”. Atât!
Cuvinte mici, spuse de un om și mai mic, cu tonul unui elev prins nepregătit, într-un context în care România ar fi avut nevoie de un discurs ferm, limpede și articulat. Când în joc este securitatea națională, când partenerul strategic numărul unu își ajustează prezența militară, să te rezumi la „mi-aș fi dorit” echivalează cu a ridica din umeri în fața furtunii.
Să explicăm lucrurile pe șleau. Statele Unite nu sunt doar un aliat printre altele în NATO, ci sunt coloana vertebrală a întregii Alianțe. Ei aduc logistica, tehnologia, capacitatea de transport strategic, infrastructura de comandă și forța de descurajare. Ei sunt garanția că, în caz de agresiune, NATO chiar poate răspunde rapid și eficient. Fără americani, NATO ar fi o orchestră fără dirijor, o structură care poate suna bine în teorie, dar care pe câmpul de luptă s-ar pierde în propriile partituri.
Iar România, aflată la marginea de est a NATO, nu are luxul de a trata o asemenea retragere ca pe o simplă chestiune administrativă. O reducere a prezenței americane înseamnă direct vulnerabilitate crescută la Marea Neagră, reacție întârziată în caz de criză și un semnal de slăbiciune transmis adversarilor. Când rușii îți testează zilnic nervii și granițele, un pas înapoi al americanilor în România nu este o simplă mutare de piese, ci o scădere a temperaturii de protecție pentru întreg flancul estic.
Și atunci, ce face ministrul nostru? În loc să explice public ce înseamnă concret această retragere, să arate ce garanții suplimentare a obținut România( dacă a obținut), să negocieze ca partener egal și să transmită cetățenilor un mesaj de fermitate, se mulțumește să suspine în fața camerelor: „mi-aș fi dorit”. E o declarație care nu doar că arată pasivitate, dar transformă România într-un stat de mâna a doua, fără glas și fără coloană vertebrală.
Un ministru al Apărării nu este pus acolo ca să-și exprime dorințele, ci ca să garanteze securitatea națională, să prevină vulnerabilități și să lupte pentru ca România să conteze la masa negocierilor. Or, atunci când reacția oficială seamănă mai mult cu oftatul unui spectator decât cu poziția unui lider, mesajul transmis este devastator și anume că România nu are nici plan, nici strategie, nici demnitatea de a cere ceea ce i se cuvine.
Nu e prima oară când ne comportăm ca un chiriaș care se teme să nu fie evacuat din propria casă, deși plătește la zi. România nu e un simplu beneficiar al umbrelei NATO, ci un stat care a investit constant în apărare, care și-a trimis soldații pe fronturi externe și care a acceptat costuri politice și sociale pentru a fi parte a Alianței. Nu poți să accepți, așadar, să fii tratat ca un pion sacrificabil și nici să taci atunci când garanțiile de securitate scad în intensitate.
„Mi-aș fi dorit” e formula perfectă pentru a arăta cât de mult lipsă de voință și de curaj există la vârful Apărării. România are nevoie de lideri care să spună „am obținut”, „am negociat”, „am garantat”, nu de papagali care se ascund în spatele unui oftat diplomatic.
Și poate că, într-o zi, istoria ne va judeca nu după câte declarații cuminți am dat, ci după câte momente critice am ratat din lipsă de curaj și de strategie. Iar acest episod riscă să fie trecut la capitolul rușinos al momentelor în care România a fost doar un spectator la propria vulnerabilizare.
