Prof.univ.dr. Valerian Cioclei
Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti
Judecând prin prisma modificărilor aduse Codului penal se poate afirma că Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, îşi merită „renumele” de mică reformă, cel puţin din punct de vedere cantitativ. Este de observat în acest sens că art. XX din legea menţionată operează doar trei intervenţii asupra Codului penal: 1. La art. 18¹ alin. (2) şi (3) se modifică; 2. După art. 74 se introduce un nou articol, art. 74¹; 3. La art. 184, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (6).
Deşi reduse ca număr, modificările menţionate au un impact considerabil în materie penală şi, deja, au ridicat unele probleme de interpretare, ce vor fi prezentate punctual în cele ce urmează.
Modificări cu privire la art. 18 ¹ alin. (2) şi (3) C.pen.
La art. 18¹ alin. (2) C.pen. textul de lege a fost completat după cum urmează: „La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut”.
Această completare a textului prin sintagma, dacă este cunoscut, cu referire la făptuitor, are ca scop evident să ofere procurorului posibilitatea de a dispune neînceperea urmăririi penale in rem, în situaţia în care se apreciază că fapta nu prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni, chiar dacă făptuitorul nu este cunoscut.
La art. 18¹ alin. (3) textul a fost modificat după cum urmează: „În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa poate aplica (în loc de aplică, n.a.) una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91” (adică: mustrarea, mustrarea cu avertisment, amenda de la 100 la 1.000 lei).
Această modificare este, în primul rând, o consecinţă logică a completării alin. (2). În cazul în care se dispune NUP, autorul nefiind cunoscut, evident că nu se poate aplica vreo sancţiune. Din această perspectivă, modificarea era, deci, obligatorie. În acelaşi timp, însă, prin modificarea textului iniţial, aplicarea sancţiunii devine facultativă, în cazul în care făptuitorul este cunoscut.
Evident, ceea ce se poate discuta în legătură cu modificările aduse art. 18¹ este posibilitatea de a aplica aceste dispoziţii în cazul în care făptuitorul nu este cunoscut.
Aşa cum este în prezent perceput şi aplicat acest articol, aprecierea asupra faptei şi făptuitorului pare indisolubilă. Este greu de admis că se poate evalua gravitatea concretă a faptei, fără să se cunoască persoana şi conduita autorului. În plus, necunoaşterea autorului duce şi la diminuarea sau înlăturarea altor elemente de apreciere, dintre cele prevăzute de text. Astfel, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, precum şi împrejurările în care fapta a fost comisă, pot rămâne fără consistenţă, dacă autorul însuşi este necunoscut. Scopul urmărit este sortit să rămână şi el necunoscut, în măsura în care nu cunoaştem făptuitorul.
O problemă ce se poate ridica este legată de ipoteza în care, după ce se dă soluţia de neurmărire, făptuitorul este cunoscut, iar profilul acestuia nu ar fi tocmai potrivit cu soluţia adoptată. Sigur, de principiu, nicio persoană nu este exclusă din start de la aplicarea dispoziţiilor art. 181; inclusiv recidivistul poate beneficia de prevederile acestui articol . Totuşi datele problemei se schimbă şi se pot pune unele întrebări: într-o astfel de ipoteză, se poate reveni asupra soluţiei? există temeiuri legale pentru o astfel de revenire? ar fi ea justă, ori benefică? etc.
În fine, se poate pune problema dacă aceste modificări se înscriu într-adevăr, sau nu, în scopul propus de legiuitor. Este vorba în acest caz despre o soluţionare cu celeritate a proceselor sau este vorba mai degrabă de o soluţionare cu celeritate a dosarelor? Nuanţa mi se pare importantă: a „scăpa” de dosarele cu autor necunoscut, nu înseamnă neapărat a soluţiona raportul de conflict născut prin comiterea unei fapte penale.
După art. 74 C.pen. se introduce un nou articol art. 74 ¹
Art. 74¹. „În cazul săvârşirii infracţiunilor de gestiune frauduloasă, înşelăciune, delapidare, abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în serviciu în formă calificată şi neglijenţă în serviciu, prevăzute în prezentul cod, ori a unor infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.
Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 de euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 de euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.
Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzută de prezentul cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) şi (2)”.
O primă şi serioasă problemă ce se pune în legătură textul în sine este cea a constituţionalităţii. Se poate foarte bine susţine că textul este neconstituţional prin invocarea aceloraşi argumente care au stat la baza deciziilor Curţii Constituţionale cu privire neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 81 alin. (4) C.pen. şi art. 86¹ alin. (4) C.pen. (în vechea formulare) privind suspendarea condiţionată a executării pedepsei, respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. În esenţă, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile prin care aplicarea mijloacelor de individualizare a pedepselor menţionate sunt condiţionate de repararea pagubei, deoarece, o astfel de condiţionare „determină o discriminare pe criteriul averii” şi, în plus, îi încalcă inculpatului „dreptul la un proces echitabil care să-i asigure posibilitatea de a dovedi în mod exact întinderea drepturilor şi obligaţiilor în cazul conflictului adus în justiţie”.
O a doua problemă este legată de natura juridică a dispoziţiilor art. 74¹. Faptul că articolul nu are o denumire marginală, nu numai că se află în contradicţie flagrantă cu tehnica de redactare a Codului, dar întreţine şi o stare de confuzie cu privire la natura juridică a dispoziţiilor sale. Aşezarea acestor dispoziţii în Partea generală a Codului penal, în Secţiunea II. Circumstanţele atenuante şi agravante, din Capitolul V. Individualizarea pedepselor, ar putea duce la concluzia că suntem în prezenţa unor circumstanţe generale de atenuare a pedepselor.
În opinia mea aceste dispoziţii nu reprezintă circumstanţe atenuante, ci cauze de reducere a pedepsei – în primele două ipoteze, respectiv o cauză de înlocuire a răspunderii penale – pentru ultima ipoteză.
În privinţa primelor două ipoteze, se poate afirma că, dacă legiuitorul dorea ca aceste împrejurări să constituie circumstanţe atenuante legale le plasa la art. 73 şi le trata ca atare. Dacă legiuitorul dorea ca aceste împrejurări să reprezinte circumstanţe atenuante judiciare [deşi ar fi fost o suprapunere cu art. 74 lit. b)] nu le stabilea caracter imperativ. Acestea sunt de fapt cauze legale de reducere a pedepsei şi, în mod normal, ar fi trebuit inserate la articolul fiecărei infracţiuni vizate, indiferent că aceasta este prevăzută în partea specială a Codului sau într-o lege specială.
Ultima ipoteză este o cauză legală de înlocuire a răspunderii penale, corespondenţa cu art. 90 C.pen. [lit. c)] fiind evidentă. În consecinţă, măsura nu va putea fi luată decât de instanţa de judecată. Nu se poate face o paralelă cu art. 18¹ din mai multe considerente, principalul fiind acela că la art. 18¹, în configuraţia actuală, aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ este facultativă, în timp ce la art. 74¹ este obligatorie.
O a treia problemă se referă la sancţionarea tentativei. Textul nu face nicio referire la această ipoteză. O posibilă interpretare ar fi în sensul că neexistând prejudiciu, tentativa este exclusă de la „beneficiul” art. 74¹. Cred că o astfel de interpretare ar fi greşită. Ea ar conduce la o situaţie evident inechitabilă, mai mult, ar însemna o premiere a „perseverenţei şi performanţei” infracţionale. Cred că legiuitorul ar fi trebuit să se pronunţe expres în legătură cu această ipoteză. Cum nu a făcut-o, cred că singura interpretare rezonabilă este aceea de a considera că lipsa unui prejudiciu (lipsă inerentă tentativei) „echivalează” cu un prejudiciu sub 50.000 euro şi atrage aceleaşi consecinţe.
O a patra problemă se referă la sensul expresiei „infracţiuni economice prevăzute în legi speciale, prin care s-a pricinuit o pagubă”. Este evident că în acest caz avem de a face cu o normă imprevizibilă şi, din acest considerent, vulnerabilă în raport cu jurisprudenţa CEDO. Sfera noţiunii de infracţiuni economice este greu de delimitat. Singurul indiciu este cel referitor la existenţa pagubei, ceea ce ar însemna că este vorba de infracţiuni ce au ca urmare imediată producerea unui prejudiciu. Delimitarea este cu atât mai dificilă cu cât este greu de înţeles de ce legiuitorul a exclus din această categorie infracţiunile economice din Codul penal (Titlul VIII, Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice, art. 295-302). Cred că se impune o intervenţie rapidă a legiuitorului care să clarifice problema.
Ultima problemă pe care o luăm în discuţie este aceea că dispoziţiile art. 74¹ modifică implicit variantele agravate, referitoare la consecinţele deosebit de grave, ale unora dintre infracţiunile la care acest nou articol face referire (înşelăciune, delapidare, abuz şi neglijenţă în serviciu). Se ajunge la această situaţie deoarece paguba în valoare de 200.000 lei, stabilită pentru consecinţele deosebit de grave (art. 146 C.pen.) este mult inferioară prejudiciului de 100.000 euro, la care se referă alin. (2) al art. 74¹. Astfel, aşa cum pe bună dreptate s-a remarcat, deja, în doctrină, „crescând gravitatea faptei se reduce severitatea pedepsei” . Cred că era necesară o mai atentă corelare între dispoziţiile cu privire la consecinţele deosebit de grave şi noile dispoziţii introduse prin articolul în discuţie.
Mai trebuie precizat că modelul copiat de legiuitor pentru redactarea art. 741 este cel prevăzut în art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale . În opinia mea, modelul ales este greşit deoarece ipotezele sunt, evident, total diferite.
La art. 184, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (6)
Art. 184 alin. (6). „Pentru faptele prevăzute la alin. (2) şi (4), împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”.
Noul alineat prevede o cauză de înlăturare a răspunderii penale, atât în ipoteza vătămării corporale din culpă care a produs consecinţele prevăzute de art. 182 alin. (1) şi (2) C.pen. [art. 184 alin. (2) C.pen.], cât şi în ipoteza în care vătămarea corporală din culpă a produs aceleaşi consecinţe, dar a fost comisă în condiţiile nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi [art. 184 alin. (4) C.pen.].
Faţă de alin. (1) şi (3) ale art. 184, pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul alin. (2) şi (4) urmărirea penală se efectuează din oficiu, dar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.
Soluţia adoptată de legiuitor în acest caz este corectă, ea vine în sprijinul rezolvării convenabile, în interesul părţilor, a conflictului de drept creat. Această nouă dispoziţie este convergentă cu scopul declarat al legii şi se află în acord cu soluţiile legislative consacrate de Noul Cod penal.
În concluzie, modificarea art. 184 C.pen. este benefică, modificarea art. 18¹ este discutabilă şi va ridica o serie de probleme în practică, iar dispoziţiile art. 74¹ prezintă serioase deficienţe de fond şi formă, putând fi contestată atât oportunitatea, cât şi constituţionalitatea acestui articol.
