- În lumea teatrului, fiecare piesă are un regizor. Unele au și victime. De data asta, nu vorbim despre o ficțiune scenică, ci despre o tragedie administrativă pusă în scenă cu o ciornă de regulament, un strop de tupeu birocratic și o doză cinică de obediență față de un scop nespus, dar ușor de intuit.
Personajul principal? Mihaela Rus, directorul general al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploiești, cu un mandat valabil până la 31 decembrie 2025.
Antagonistul din umbră? Camelia Vlăduț, director adjunct la Teatrul Mic din București, o doamnă care – culmea ironiei – nu are nicio atribuție în fișa postului care să-i permită evaluarea altor directori, dar care s-a trezit peste noapte… „mare evaluatoare”.
Actul I: Evaluarea ca armă administrativă
Mihaela Rus a fost „evaluată” profesional în cadrul unei comisii formate pe criterii care, mai degrabă decât meritocratice, par desprinse din manualul „cum să scap de cineva legal, dar forțat”. Contractul îi era încă în derulare – și nu oricum, ci până în decembrie 2025. Cu toate acestea, evaluarea i-a adus o notă finală sub pragul de 7, ceea ce permite, potrivit legislației în vigoare, neprelungirea mandatului.
Dar întrebare cheie e alta: cine a tras media în jos?
Unul dintre vinovați ar putea fi doamna Camelia Vlăduț ocupă poziția de director adjunct la Teatrul Mic din București. Funcție onorabilă, dar cu limite clare în ceea ce privește aria de competență. Conform Regulamentului de Organizare și Funcționare al instituției, atribuțiile sale vizează strict supervizarea și controlul compartimentelor de natură tehnică și logistică: decoruri, costume, sunet, lumini, machiaj, recuzită – adică toate acele detalii fără de care scena nu ar putea prinde viață, dar care nu au nicio legătură cu actul managerial în ansamblul lui.
Pe scurt, doamna Vlăduț nu e nici critic de teatru, nici expert în resurse umane și cu atât mai puțin autoritate în evaluarea performanței unui manager general de instituție culturală. Totuși, iată că și-a depășit atribuțiile cu grație de regizor la debut, semnând o fișă de evaluare care a pecetluit cariera unei alte directoare.
Aici nu mai vorbim de competență, ci de încălcarea flagrantă a unei limite profesionale, transformată cu seninătate în rang de decizie executivă. Nu contează că nu cunoști obiectivele manageriale ale altui teatru. Nu contează că nu ai habar de contextul intern. Contează doar să semnezi ce ți se dă, să pui nota „corectă” și să faci parte dintr-un cor obedient al tăcerii administrativ-strategice.
Dacă atribuțiile doamnei Vlăduț țin de butaforie, scenotehnică și producție, ce caută în postura de judecător al unui contract managerial în vigoare? Să fi confundat scena cu biroul de evaluare?
În cursul anului 2025, a fost constituită comisia de evaluare a managementului exercitat de doamna Mihaela Rus, deși contractul acesteia este în derulare până la data de 31.12.2025.
Doamna Camelia Vlăduț a acordat o notă în cadrul evaluării, contribuind la obținerea unei medii sub 7, ceea ce, potrivit legislației în vigoare, permite întreruperea mandatului managerial.
Nu a fost doar domnia sa, ci și Istvan Szabo este un regizor maghiar, care, din informațiile noastre, a fost directorul unui teatru din Romania. Acum ar fi plecat din țară de ani buni. De asemenea, ar fi fost director al unui teatru din Ungaria, dar nici acolo nu mai este de câțiva ani. Acum locuiește în Ungaria de unde a fost adus pe banii primăriei, adică ai lui Polițeanu, că de e moșia mă-sii bugetul local. Cu tot respectul pentru d-ul Istvan Szabo, nu are cum să cunoască legislația din România din perspectiva unuia care o aplică, în țară.
Încheiem acest prim act, cu d-na Camelia Vlăduț care nu are, potrivit ROF-ului Teatrului Mic, atribuții de evaluare a altor manageri și nu poate fi considerată specialist imparțial în raport cu Teatrul Toma Caragiu.
Ar mai fi de menționat Cristian Ardelean, consilierul primarului Mihai Polițeanu pe evenimente, Horeca, management și bugete, din umbră așteptând botoxatul
puști Mihai Bercaru, care este un capitol aparte și îl vom trata într-un alt episod. Până atunci vom face un jos, sperăm amuzant, de cuvinte. Știți cu toții că pentru jurnaliști există premiul PULITZER. Pentru Mihăiță, copilul preotului Florin Bercaru de la Catedrala Sf. Ioan Botezătorul și soției acestuia, fostă directoare de la Electrica, pe care oamenii, am înțeles, că nu prea o suportau pentru ifosele domniei sale, ar trebui înventat Premiul PUȚIFER. De ce? Pentru obrăznicia infantilă pe care o are, fie și numai pentru modul în care a înțeles să sape cariera Mihaelei Rus, pentru a-i lua locul cu experiența zero pe care o are la 26 de ani, dar mândru de botoxul pe care și l-a injectat în buze, după cum vedeți în poza alăturată. Am o curiozitate pentru preotul Florin Brecaru: cum mai stați cu casele, părinte?
Actul II: Conflictul de interese ca strategie de eliminare
Legea nu șoptește când vine vorba de integritate. Strigă. Cu majuscule, cu articole clare și cu sancțiuni pe măsură. Când ești parte dintr-un proces decizional cu impact asupra carierei unei alte persoane, trebuie să fii curat ca lacrima și de două ori mai competent decât CV-ul tău din mapa de personal.
Dar Camelia Vlăduț – doamna cu atribuții în lumini, decoruri și recuzită – a fost transformată peste noapte în specialist evaluator al performanței manageriale. Nu de teatru, ci de oameni. Nu de producții, ci de contracte de management.
Despre conflictul de interese care se pare că nu o deranjează pe d-na Camelia Vlăduț, citește aici: Marile probleme ale Teatrului Mic
Conform Codului Administrativ (OUG 57/2019, art. 228) și Legii 161/2003, conflictul de interese nu este o figură de stil, ci o interdicție expresă: nu ai voie să participi la luarea unei decizii dacă ai vreun interes direct ori indirect în subiectul respectiv sau dacă poziția ta te face incompatibil cu rolul de arbitru imparțial.
În traducere simplă: dacă ești tehnic, stai departe de management. Dacă ești subordonat sau în afara lanțului de competență, nu dai note, ci aplauze – dacă le meriți.
Și totuși, Camelia Vlăduț a fost adusă ca specialist. De cine? Cu ce mandat? În baza cărei expertize în evaluarea performanței manageriale? Mister total. Dar s-a așezat la masă, a luat pixul și a semnat condamnarea unei cariere – Mihaela Rus fiind „evaluată” de cineva care, legal, nu avea nici dreptul să-i citească raportul de activitate, darămite să-i pună o notă.
Citește și: Execuție la Teatrul „Toma Caragiu”. Mihaela Rus, victima unui sistem condus de amatori și interese obscure!
Este ca și cum ai chema un crainic sportiv să arbitreze un meci. Dar nu orice meci: unul în care știi dinainte scorul, pentru că ai fost instruit din culise cum trebuie să se termine. Și uite așa, în teatrul absurd al evaluărilor, scena s-a transformat în ring, iar juriul în călău cu papion și parafă.
Că tot vorbim de conflict de interese, ne întrebăm: care a fost interesul? Cine a dorit această înscenare profesională? Și ce rol a jucat Camelia Vlăduț în această producție cu iz de repetiție generală pentru epurări administrative, care se pare că nu ar fi singulară în activitatea ei de “evaluator”?
Un lucru e clar: dacă tăcerea ar fi fost lege, Camelia Vlăduț încă ar fi aprins luminile la Teatrul Mic. Dar a ales să le stingă pentru altcineva.
Actul III: Când legea e decor și evaluarea devine ghilotină
Să nu ne păcălim. N-a fost o evaluare. A fost o decapitare. Cu dosar, comisie și semnătură, dar tot decapitare rămâne.
OUG 189/2008, în toată noblețea ei legislativă, spune clar: evaluarea managerilor instituțiilor de cultură nu este teren de vendete, nici scenă pentru jocuri de putere. Este un instrument de analiză profesională, nu un topor cu pretenții de stilou. Se cere comisie imparțială. Se cer experți reali, nu figuranți cu titluri decorative. Se cere metodologie, nu regie de răfuială.
Dar ce avem în cazul Mihaelei Rus? O comisie compusă, printre alții, din Camelia Vlăduț – un director adjunct de la Teatrul Mic, care ar fi trebuit să se ocupe de tehnică, nu să se joace de-a Mariuca cu bila roșie. O comisie care a scos, miraculos, nota 6,9. Nu 5, nu 3, nu 1. Nu o notă sinceră sau temeinic argumentată. Ci exact atât cât trebuie pentru a rupe gâtul unui contract fără să pară că ai folosit sfoara.
Un fel de crime administrative, cu mănuși de catifea și pix de lux.
Mai rău: evaluarea intermediară nu are voie – conform legii! – să conducă la încetarea mandatului, ci doar să traseze direcții de îmbunătățire. Asta e litera OUG 189/2008. Ce-au făcut evaluatorii în cazul de față? Au tras o linie roșie direct prin cariera unui manager, ignorând complet că Mihaela Rus avea un contract valabil până la 31.12.2025.
Și atunci apare întrebarea care taie aerul ca o replică prost livrată: e prostie sau premeditare? Pentru că dacă e premeditare, avem deja articole din Codul penal – art. 297: abuz în serviciu. Și o întreagă comisie care riscă să fie amintită nu în palmaresul culturii, ci în arhiva penală.
S-a produs o vătămare clară. Un drept a fost anulat fără fundament legal, printr-o schemă în care legea a fost tapet de decor și evaluarea un scenariu scris cu un singur final: demiterea Mihaelei Rus, indiferent de merite sau performanțe.
Și cum ziceau unii maeștri ai absurdului: „În teatru totul e permis”. Doar că în administrație… nu e. Sau n-ar trebui să fie.
Concluzia? Nu-i piesă, e lovitură de teatru cu regie proastă
Evaluarea profesională a Mihaelei Rus a fost o farsă administrativă, o piesă jucată cu actori fără competență, dar cu misiune clară. Într-un teatru al absurdului birocratic, Camelia Vlăduț a jucat rolul de „decident moral” asupra unei cariere care, cu bune și rele, s-a derulat legal și în slujba culturii.
Dar cultura nu se face cu complicități și comisii opace. Cultura cere onoare. Dreptate. Profesionalism. Trei lucruri absente din actul de evaluare al doamnei Rus.
Cerem public:
Demisia Cameliei Vlăduț din orice funcție care implică evaluarea altor manageri,
Anularea acestei evaluări ilegale și părtinitoare,
Ancheta imediată din partea Ministerului Culturii și a Primăriei Ploiești asupra comisiei și procesului,
Răspunderea persoanelor implicate, dacă se constată vicierea procedurii.
Într-un stat de drept, evaluările nu sunt piese de teatru. Iar directorii nu se demit după o notă dată de cineva care, în mod normal, ar trebui să-și vadă de reflectoarele de pe scenă, nu de carierele altora.
Eugen-Costin Cristescu
Jurnalist și președinte Alianța pentru Drepturile Omului din România
Va urma…


























