Pe data de 22 decembrie 2025, USR a depus în Parlament un proiect de lege care pedepsește cu închisoarea pe cei care se gândesc cu nostalgie la comunism. Proiectul a fost depus într-o zi în care sunt comemorați eroii Revoluției din 1989, care și-au dat viața pentru libertate și eliberare de comunism pe care din cauza politicienilor actuali, românii au ajuns să îl regrete. Bătaie de joc și sfidare a românilor de cei care se consideră elite șli promovează un proiect de lege care vrea să intre în mintea oamenilor și să le închidă gura…în social media.
Din aceste motive am dcis să fac o analiză a acestei legi extrem de periculoase pentru conștiința și libertatea românilor, libertatea de expresie, în primul rând și o paralelă cu modul în care Hitler și partidul său a preluat puterea și a instaurat dictatura. Chiar dacă este un material mai lung, făceți-vă timp să îl citiți și să îl distribuiți pe paginile voastre de Facebook pentru ca românii să nu rămână pasivi la această tentativă de ne desființa libertatea.
Citește punctul de vedere al USR, care a stat la baza acestui articol: Condamnarea comunismului: de la blamul moral la răspunderea juridică. USR depune o inițiativă legislativă care interzice organizațiile și simbolurile cu caracter comunist
Despre tentația de a corecta societatea prin Cod Penal
Istoria democrațiilor nu consemnează doar lovituri de stat, dictaturi declarate sau suspendări brutale ale ordinii constituționale. Uneori, cele mai serioase amenințări la adresa libertății nu vin dinspre adversari declarați ai democrației, ci dinspre cei care se revendică drept apărătorii ei cei mai vocali. Nu sub forma tancurilor pe străzi, nici a decretelor de urgență care suspendă drepturi peste noapte, ci sub forma legilor „bine intenționate”, împachetate atent în morală, emoție și urgență etică.
Inițiativa legislativă a USR privind interzicerea simbolurilor, organizațiilor și așa-numitelor „doctrine comuniste” se înscrie exact în acest tipar. Nu prin scopul declarat — condamnarea unui regim totalitar, criminal, responsabil pentru decenii de teroare și abuz — ci prin instrumentul ales pentru a-l atinge. Pentru că nu caracterul criminal al comunismului este pus în discuție. Acest fapt este deja recunoscut, asumat și consfințit oficial de statul român. Problema reală începe în momentul în care memoria istorică, educația și adevărul sunt mutate din spațiul firesc al dezbaterii și al asumării civice în cel mai periculos teritoriu al statului de drept: Codul Penal.
Aici se produce ruptura. Aici se schimbă registrul. Dintr-o societate care își asumă trecutul prin cunoaștere, riscăm să alunecăm într-una care încearcă să-l gestioneze prin sancțiune. Dintr-o democrație care își educă cetățenii, într-un stat care îi disciplinează. Iar această tentație — aceea de a corecta societatea prin lege penală — este una veche, recurentă și profund toxică.
Dreptul penal este, prin definiție, ultima ratio. El intervine atunci când toate celelalte mecanisme ale societății au eșuat: educația, dezbaterea publică, cultura, memoria colectivă. Când statul recurge la pedeapsa penală pentru a regla raportarea cetățenilor la trecut, nu demonstrează forță morală, ci neîncredere: neîncredere în cetățeni, neîncredere în adevăr, neîncredere în capacitatea societății de a discerne fără baston juridic.
Mai grav, incriminarea „ideilor” sau „doctrinelor” mută răspunderea penală din sfera faptelor în cea a gândirii. Este un pas pe care democrațiile autentice îl evită tocmai pentru că știu unde duce. Nu instantaneu, nu spectaculos, ci lent, insidios, sub pretextul binelui. Astăzi este comunismul, mâine poate fi orice altă idee considerată indezirabilă, retrogradă sau periculoasă de majoritatea politică a momentului. Legea rămâne. Puterea se schimbă.
Aceasta este lecția pe care istoria o repetă obsesiv și pe care legislația moralizatoare refuză să o audă: libertatea nu dispare atunci când este atacată frontal, ci atunci când este „protejată” excesiv. Atunci când statul ajunge să creadă că adevărul are nevoie de pușcărie pentru a se impune, democrația nu mai este în pericol ipotetic. Este deja în defensivă.
De la condamnarea faptelor la pedepsirea gândurilor
Linia de demarcație dintre o democrație liberală și un regim autoritar nu este trasată de valorile clamate în discursurile publice, ci de instrumentele concrete prin care puterea decide să le apere. O societate liberă condamnă crimele, judecă vinovații, onorează victimele și își educă generațiile viitoare. Un stat care face acest lucru nu are nevoie de forță penală pentru a-și valida adevărul. În schimb, un stat care începe să pedepsească penal „idei”, „concepții” sau „doctrine” pășește într-un teritoriu radical diferit, unde opinia devine suspectă, iar gândirea — potențial infracțională.
Aici se produce mutația esențială. Nu mai vorbim despre sancționarea unor fapte concrete, ci despre incriminarea unor forme de exprimare intelectuală. Despre o schimbare de paradigmă în care nu comportamentul este cel judecat, ci conținutul gândirii. Într-o asemenea logică, libertatea de exprimare nu mai este un drept, ci o concesie temporară, acordată atât timp cât rămâne în limitele ideologice acceptate de putere.
Proiectul legislativ propus de USR introduce pedepse cu închisoarea pentru „promovarea în public, în orice mod, a ideilor sau doctrinelor comuniste”. Formularea este, din punct de vedere juridic, nu doar largă, ci periculos de elastică. Ea nu delimitează propaganda de analiza academică, nu separă nostalgia socială de opinia politică, nu distinge între critica sistemelor economice actuale și apologia unui regim totalitar. Toate acestea sunt lăsate într-o zonă gri, în care interpretarea nu mai aparține legii, ci celui care o aplică.
În dreptul penal, o asemenea imprecizie nu este un accident de redactare. Este o problemă structurală. O normă penală vagă nu protejează societatea, ci transferă o putere excesivă organelor de urmărire penală și instanțelor, transformând legea într-un instrument arbitrar. Iar arbitrariul este, întotdeauna, primul semn al erodării statului de drept.
Astăzi, ținta declarată este comunismul. Mâine, poate fi orice curent considerat „periculos”, „retrograd” sau „incorect moral”. Istoria politică arată limpede că ideologiile se schimbă, majoritățile se rotesc, dar legile rămân. Odată creat precedentul incriminării ideilor, nu mai contează cine îl folosește primul. Contează cine îl va folosi ultimul.
Aceasta este miza reală a acestei inițiative: nu trecutul, ci viitorul libertății de exprimare. Nu condamnarea unui regim mort, ci modul în care o democrație vie alege să se apere — sau să se submineze — din interior.
Precedentul care sperie
Orice lege trebuie judecată nu doar prin scopul declarat, ci prin precedentul pe care îl creează. În acest caz, precedentul este limpede și profund neliniștitor. Astăzi, ținta este comunismul. Un regim istoric compromis, ușor de condamnat, aproape imposibil de apărat public. Tocmai de aceea este ales primul. Este terenul ideal pentru testarea unui mecanism periculos, fără a provoca rezistență masivă.
Mâine însă, lista poate fi extinsă fără efort. „Discurs anti-european”. „Suveranism”. „Conservatorism radical”. Orice formă de gândire care nu se aliniază așa-numitelor „valori corecte” poate deveni, printr-o simplă reconfigurare semantică, o amenințare la adresa ordinii publice sau a democrației. Când legea începe să pedepsească idei, nu mai contează care sunt ele, ci cine decide ce este acceptabil și ce nu.
Aici se află adevărata problemă: legea rămâne, chiar și atunci când intențiile inițiale dispar. Guvernele se schimbă, majoritățile se rotesc, discursurile se inversează. Instrumentele însă supraviețuiesc tuturor. O normă creată astăzi cu justificări morale poate fi aplicată mâine cu scopuri politice. Iar istoria este plină de exemple în care armele juridice forjate „pentru bine” au fost ulterior întoarse împotriva libertății.
Aceasta este lecția pe care democrațiile mature o învață greu, dar definitiv: nu intenția contează, ci puterea pe care o conferi statului. Istoria nu întreabă niciodată dacă cei care au legiferat au fost bine intenționați. Nu e interesată de declarațiile de presă, nici de discursurile emoționale. Întreabă un singur lucru, mereu același: ce instrumente ai creat și cui i-ai permis să le folosească.
Din acest punct de vedere, precedentul este cel care sperie cu adevărat. Nu condamnarea unui trecut odios, ci posibilitatea ca, în numele acestei condamnări, să fie deschis un drum de pe care întoarcerea devine imposibilă. Un drum pe care libertatea de exprimare nu este suprimată brutal, ci erodată metodic, sub pretextul protejării ei.
„Valorile corecte” – când morala devine dogmă
În forma sa clasică, democrația nu este un spațiu al certitudinilor morale absolute, ci un mecanism imperfect, dar vital, construit pe pluralism, pe conflict de idei, pe dezbatere și pe compromis. Este un sistem care funcționează tocmai pentru că acceptă diferența, disensiunea și chiar eroarea. Într-o democrație autentică, adevărul nu este decretat, ci disputat; nu este impus, ci negociat permanent în agora publică.
În acest model emergent, însă, apare o mutație profundă. Valorile nu mai sunt rezultatul unui proces democratic, ci sunt prezentate ca fiind deja stabilite, definitive, „corecte”. Ele nu mai sunt discutate de cetățeni, ci administrate de experți. Nu mai sunt supuse votului sau dezbaterii, ci livrate ca pachete morale gata ambalate, care trebuie acceptate, nu chestionate.
Întrebarea esențială devine, inevitabil: cine stabilește aceste valori? Răspunsul nu este unul conspiraționist, ci perfect vizibil. Ele sunt articulate de oameni cu acces la granturi, de experți validați în cercuri restrânse, de rețele care se autoîntrețin și se auto-legitimează prin limbaj tehnic, autoritate academică și recunoaștere reciprocă. Nu este vorba despre o elită economică în sens clasic, ci despre o elită moral-tehnocratică, convinsă că expertiza îi conferă și superioritate etică.
Această elită nu se revendică din vot, ci din competență. Nu din reprezentare, ci din certificare. Mesajul ei, explicit sau implicit, este același: noi știm mai bine ce este bine pentru societate. Cetățeanul nu mai este un partener de dialog, ci un beneficiar pasiv al adevărului livrat de sus. Iar atunci când refuză acest adevăr, nu este considerat un interlocutor critic, ci o problemă de gestionat.
Aici apare ruptura fundamentală. Democrația încetează să mai fie un proces deschis și devine un mecanism de conformare. Morala încetează să mai fie un reper interior și se transformă într-o dogmă publică, apărată nu prin argument, ci prin stigmatizare și, la nevoie, prin lege. În acest punct, pluralismul nu mai este o valoare, ci o disfuncție. Iar diferența de opinie nu mai este un drept, ci o abatere.
Când valorile nu mai pot fi discutate, ci doar aplicate, democrația nu evoluează. Se rigidizează. Iar o democrație rigidă nu este mai puternică, ci mai fragilă. Pentru că în momentul în care morala devine dogmă, orice contestare devine suspectă, iar orice întrebare — un act de insubordonare.
De la „condamnare morală” la drept penal al ideilor
Ruptura reală produsă de această inițiativă legislativă se află într-o singură formulare, aparent tehnică, dar cu efecte devastatoare pentru ordinea democratică: pedeapsa cu închisoarea pentru „promovarea în public, în orice mod, a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor comuniste”. Nu este o scăpare de limbaj. Este chiar miezul problemei.
Pentru prima dată, statul nu mai vorbește despre crime, despre torționari, despre structuri represive sau organizații paramilitare. Nu mai incriminează fapte concrete și persoane responsabile pentru suferințe reale. Mută centrul de greutate al pedepsei penale asupra ideilor. Asupra gândirii. Asupra conținutului intelectual al exprimării publice.
Aici nu mai avem de-a face cu drept penal în sens clasic, ci cu ceea ce doctrina politică și istoria numesc fără echivoc: drept penal al gândirii. Exact forma de intervenție pe care statele democratice o evită cu obstinație, tocmai pentru că știu unde duce. Într-o democrație funcțională, ideile greșite se combat prin argument, prin educație, prin confruntare publică. Nu se închid. Nu se pedepsesc. Nu se trimit la celulă.
Gravitatea nu este doar juridică, ci și simbolică. Pentru că odată ce accepți că statul poate decide ce idei sunt permise și care trebuie sancționate penal, libertatea de exprimare nu mai este un drept, ci o toleranță condiționată. O concesie temporară, acordată doar celor care gândesc „corect”.
Această mutație este dublată de un discurs public profund moralizat. Textul de susținere al inițiativei abundă în etichete care nu au nimic în comun cu limbajul legislativ sau cu rigoarea democratică: „boală mintală”, „stupiditate”, „fantasme”, „nostalgici”, „victime ale propagandei”. Acesta nu este limbajul unui stat de drept care legiferează cu responsabilitate. Este limbajul stigmatizării.
Când legiuitorul începe prin a disprețui o categorie de cetățeni, orice garanție de proporționalitate devine iluzorie. Legea nu mai este un instrument de echilibru, ci unul de corectare forțată. Se conturează astfel exact modelul pe care istoria îl cunoaște prea bine: elite autodeclarate morale, convinse că privesc societatea de sus și că au nu doar dreptul, ci și datoria de a o disciplina.
În încercarea de a-și legitima demersul, inițiatorii recurg la o echivalare forțată cu legislația care interzice propaganda fascistă sau legionară. Este o comparație falsă prin omisiune. Actul normativ invocat vizează organizații criminale istorice clar definite și sancționează cultul unor persoane dovedite ca vinovate de crime împotriva umanității. Nu pedepsește idei în abstract, nu incriminează doctrine ca atare și nu transformă opiniile politice în infracțiuni.
Prin contrast, proiectul actual extinde răspunderea penală la nivel ideologic, introduce noțiuni vagi și elastice și creează un precedent perfect pentru abuz. Astăzi comunismul. Mâine suveranismul. Poimâine tradiționalismul. Legea rămâne. Puterea se schimbă.
Justificarea finală este și ea familiară: „nu este răzbunare, este adevăr”. Toate regimurile care au restrâns libertăți au spus același lucru. Că nu pedepsesc opinii, ci apără adevărul. Că nu cenzurează, ci responsabilizează. Că nu opresează, ci protejează.
Problema este simplă și fundamentală: adevărul nu are nevoie de Cod Penal. Când ajungi să-l bagi în Cod Penal, recunoști implicit că nu ai încredere nici în cetățeni, nici în dezbatere, nici în educație. Renunți la convingere și alegi constrângerea. Asta nu este liberalism. Este paternalism autoritar, indiferent cât de progresist sau moral se prezintă.
Cum a ajuns NSDAP la putere – lecția ignorată intenționat
Istoria nu se repetă niciodată identic, dar mecanismele prin care libertatea este erodată sunt surprinzător de constante. NSDAP nu a ajuns la putere începând cu lagărele, cu crimele în masă sau cu teroarea explicită. A ajuns la putere pas cu pas, printr-un proces gradual de normalizare a excepției, de moralizare a legii și de stigmatizare a opoziției.
Adolf Hitler nu a debutat ca dictator, ci ca politician care promitea ordine, moralitate și protecția societății. Primele sale instrumente nu au fost gloanțele, ci discursul și legea. Stigmatizarea unor categorii transformate în „dușmani ai poporului”, legiferarea unei memorii „corecte”, interzicerea simbolurilor și ideilor considerate periculoase, pedepsirea discursului care devia de la linia acceptată — toate acestea au fost prezentate ca măsuri necesare, legitime, morale.
Totul a fost făcut legal. Totul a fost justificat ca fiind pentru binele societății.
Decretul adoptat după Incendiul Reichstagului, în 1933, nu a anunțat instaurarea dictaturii. Nu a vorbit despre desființarea democrației. A vorbit despre limitarea unor libertăți pentru a proteja democrația însăși. A fost actul fondator al unei logici perverse, dar extrem de eficiente: libertatea poate fi suspendată temporar pentru a salva libertatea. O logică seducătoare, ușor de vândut public, greu de combătut emoțional.
Aceasta este lecția pe care istoria o oferă fără echivoc și pe care politicienii moderni preferă să o ignore sau să o minimalizeze: autoritarismul nu se instalează prin declarații brutale, ci prin legi morale.
Privită din această perspectivă, inițiativa USR privind „condamnarea nostalgiei comuniste” devine problematică nu prin scopul declarat, ci prin structura și filosofia sa juridică. Nu este vorba despre o paralelă de regimuri, ci despre o paralelă de mecanism justificativ. Și tocmai aici îngrijorarea nu mai poate fi tratată ca paranoia.
Pericolul real al proiectului nu constă în condamnarea comunismului — condamnare legitimă și necesară — ci în mutarea pedepsei penale din zona faptelor în zona ideilor. Nu vorbim despre crime, despre organizații paramilitare sau despre tentative de răsturnare violentă a ordinii constituționale. Vorbim despre „idei”, „doctrine”, „simboluri”, „nostalgie”. Despre conținutul gândirii și al memoriei individuale.
Aceasta nu mai este justiție penală în sens clasic. Este drept penal al gândirii. Exact tipul de intervenție pe care orice societate liberă îl evită, tocmai pentru că știe unde duce. Nu imediat. Nu spectaculos. Ci lent, prin precedent, prin obișnuință, prin acceptarea ideii că statul are dreptul să decidă nu doar ce faci, ci și ce ai voie să gândești.
Nimeni nu susține că România se află în pragul unei dictaturi. Dar istoria nu funcționează cu salturi bruște, ci cu aliniamente succesive. Astăzi se pedepsesc idei asociate unui trecut compromis. Mâine se pot pedepsi idei considerate „periculoase” pentru prezent. Poimâine, orice deviație de la „valorile corecte”.
Legea rămâne. Puterea se schimbă.
Aceasta este, în fond, miza ultimă a întregii dezbateri: nu comunismul, nu nostalgia, nu trecutul. Ci limita dintre statul care judecă fapte și statul care disciplinează gândirea. O limită pe care democrațiile adevărate o păzesc cu obstinație, pentru că știu că odată trecută, drumul înapoi nu mai este niciodată sigur.
Istoria nu condamnă intențiile. Condamnă instrumentele. Iar instrumentele create astăzi, în numele binelui, pot deveni mâine armele prin care libertatea este, din nou, pusă sub tutelă.
