În primii ani de după Revoluție, când instituțiile statului român încă se reorganizau, carierele multor funcționari și cadre militare au urmat trasee sinuoase, uneori accelerate de nevoile sistemului, alteori de flexibilitatea — ca să nu spunem permeabilitatea — unei perioade de tranziție în care regulile existau, dar aplicarea lor era adesea elastică. În acest peisaj apare și cazul lui Marius-Felix Bulearcă, astăzi deputat de Prahova, a cărui evoluție profesională timpurie ridică întrebări legitime cu privire la modul în care a fost posibil un salt spectaculos, realizat într-un interval de timp extrem de scurt.
De la schela petrolieră la uniforma militară
În 1991, Bulearcă își începea cariera ca operator la Schela Petrolieră Băicoi, o funcție tehnică specifică industriei petroliere. Operatorul era persoana care supraveghea instalațiile, regla echipamente, monitoriza presiunile, izola scurgerile și raporta incidentele — o muncă de execuție, fizic solicitantă, cu expuneri la riscuri industriale, dar fără vreo legătură directă cu pregătirea militară sau cu activitatea profesională a pompierilor. Poziția nu era una de conducere, nu implica competențe de comandă, nu cerea formare militară și nu deschidea, în mod normal, vreo poartă spre corpul ofițerilor din structurile MAI.
Cu toate acestea, în 1993 — în același an în care lucra în continuare ca operator — Marius-Felix Bulearcă apare încadrat direct ca ofițer în cadrul Grupului de Pompieri Militari Prahova, structură militarizată a Ministerului de Interne. Tranziția este, în mod obiectiv, neașteptat de rapidă. Din poziția tehnică de bază într-o schelă petrolieră, către o funcție militară superioară, într-un corp profesional tradițional foarte rigid, cu criterii de selecție și formare bine stabilite chiar și în perioada tulbure a anilor ’90. Unii ar pune trecerea rapidă de la operator de schelă la ofițer în schemă pe seama faptului că, așa cum spunea fostul deputat Dan Rădulescu, tatăl lui Felix Bulearcă ar fi făcut parte din fosta Securitate și o mai fi păstrat relații.
Traseul obișnuit al unui ofițer de pompieri în acea perioadă
Pentru cei care intrau în sistem în anii ’90, drumul era unul strict și previzibil. Viitorii ofițeri urmau cursurile unei școli militare sau ale Academiei de Poliție, intrau în sistem cu gradul de sublocotenent, parcurgeau ani de stagiatură într-o unitate operativă și înaintau în grad doar după examene, evaluări și cursuri specializate. Promovarea era lentă, birocratică, iar trecerea directă din civilie în corpul ofițerilor era rezervată unor situații punctuale — de regulă specialiștilor cu pregătire tehnică rară, indispensabilă, sau persoanelor pentru care instituția decidea o încadrare directă, o procedură legală, dar foarte rar folosită în rândul pompierilor militari.
Astfel, în contextul normelor de atunci, cazul Bulearcă iese în evidență: CV-ul său nu menționează o școală militară, nici un curs preliminar obligatoriu, iar instituțiile nu au făcut publice documente care să arate cum a fost justificată această trecere bruscă din mediul civil petrolier în structurile militarizate ale MAI.
Întrebările care persistă
Faptul că Bulearcă a fost încadrat direct ca ofițer în 1993 nu reprezintă în sine o ilegalitate — legislația vremii permitea astfel de încadrări pentru „specialiști necesari sistemului”. Problema nu ține de legalitate, ci de transparență și coerență profesională.
În lipsa unor informații oficiale clare, rămân câteva întrebări esențiale:
-
Care au fost criteriile exacte care au justificat încadrarea sa directă ca ofițer?
-
A existat o derogare, o procedură specială sau un act administrativ care a permis acest salt?
-
A urmat vreunul dintre cursurile militare obligatorii pentru funcția de ofițer pompieri?
-
Ce studii, documente sau recomandări au stat la baza recrutării sale în sistemul militarizat?
-
Ce grad i-a fost acordat la intrare și în baza cărui act?
Aceste întrebări nu sunt doar legitime, ci necesare pentru a putea înțelege un traseu profesional care, prin ritmul său accelerat, se abate semnificativ de la norme.
Un episod care lasă loc interpretărilor
Ascensiunea fulgerătoare a lui Marius-Felix Bulearcă din anii 1991–1993 nu poate fi explicată doar prin dinamica obișnuită a industriei petroliere sau a structurilor militarizate. Este un episod profesional care, mai degrabă decât să clarifice începuturile carierei sale, adâncește misterul asupra criteriilor reale de selecție și promovare din perioada post-comunistă.
În absența unor răspunsuri oficiale, acest capitol rămâne o zonă gri, un punct de intersecție între un sistem militar rigid și o tranziție profesională neobișnuit de rapidă — o formulă care, în România începutului anilor ’90, nu era accesibilă oricui, dar era posibilă pentru cei care se aflau la momentul potrivit, în rețeaua potrivită.
Va continua…
sursa foto: focuspress.ro
