Într-un oraș în care administrația locală se laudă cu „evenimente pentru comunitate”, legea pare să fie ultimul invitat la Târgul de Crăciun din Ploiești. Nu pentru că n-ar exista, ci pentru că instituțiile chemate să o aplice se prefac că nu o înțeleg. Într-un oraș în care administrația locală vorbește tot mai des despre „normalitate”, „transparență” și „respectarea legii”, Târgul de Crăciun din Ploiești a reușit să scoată la lumină exact contrariul: un mecanism administrativ în care legea este invocată doar pentru a fi evitată, iar instituțiile statului joacă, pe rând, rolul decorului festiv.
Inspectoratul de Stat în Construcții – IJC Prahova, condus de arhitectul și proprietarul de cai Marius Albișor(foto), fost consilier al lui Virgiliu Nanu pe vremea când era prefect, a reușit performanța birocratică de a răspunde unei sesizări privind posibile lucrări ilegale fără să vadă nimic, fără să verifice nimic și fără să controleze nimic.
În schimb, a trimis problema exact acolo unde nu trebuia să ajungă: la Primăria Ploiești – instituția care ar fi emis (sau nu) autorizațiile și care a atribuit organizarea Târgului de Crăciun fără licitație publică și fără Hotărâre de Consiliu Local.
Un cerc perfect. Și profund viciat.
ISC – instituția care „citește” legea, dar refuză să o aplice
Răspunsul oficial al Inspectoratului de Stat în Construcții – Prahova este, în sine, un studiu de caz despre cum poți invoca legea tocmai pentru a nu o aplica. Un document în care litera legii apare des, dar spiritul ei lipsește complet.
ISC recunoaște, corect din punct de vedere teoretic, că „executarea lucrărilor fără autorizație constituie contravenție”. O frază justă, ireproșabilă, aproape didactică. Problema apare imediat după.
Pentru că, deși admite existența contravenției în abstract, Inspectoratul refuză să facă exact lucrurile care ar transforma teoria în fapt:
nu verifică existența autorizațiilor,
nu se deplasează în teren,
nu constată situația de fapt,
nu dispune oprirea lucrărilor,
nu aplică nicio sancțiune.
Cu alte cuvinte, ISC știe ce spune legea, dar se oprește exact înainte de a o pune în mișcare.
În loc de control, instituția oferă o interpretare trunchiată și convenabilă a Legii 50/1991, susținând că responsabilitatea ar aparține exclusiv administrației locale. O afirmație care sună liniștitor birocratic, dar care nu rezistă unei lecturi oneste a legii.
Pentru că legea spune altceva.
ISC nu este un „poștaș administrativ” care redirecționează sesizări și își spală mâinile procedural. Nu este nici un club de lectură juridică și nici un comentator de texte legale. ISC este autoritatea de control a statului în construcții, cu atribuții proprii, imperative și autonome, inclusiv față de primării.
Rolul său nu este să constate că există o posibilă ilegalitate și apoi să se retragă elegant. Rolul său este să verifice, să constate și să dispună măsuri.
În momentul în care Inspectoratul refuză controlul, nu avem de-a face cu o interpretare diferită a legii, ci cu golirea ei de conținut. Legea rămâne invocată, dar dezactivată. Prezentă în răspunsuri, absentă în realitate.
Iar când instituția însărcinată să aplice legea ajunge să o folosească drept scuză pentru inacțiune, problema nu mai este una de interpretare juridică. Este una de funcționare a statului.
Analfabetism funcțional sau mimare deliberată?
În fața unui asemenea refuz instituțional, întrebarea reală nu mai este dacă Inspectoratul de Stat în Construcții a greșit. Greșeala este evidentă. Întrebarea devine de ce.
Răspunsurile oficiale transmise de ISC Prahova, sub semnătura arhitectului Marius Albișor, lasă impresia unei neînțelegeri profunde a legii pe care instituția este obligată să o aplice. O lege nu marginală, nu obscură, ci chiar actul normativ care definește atribuțiile ISC.
Fie șeful instituției nu distinge între competență concurentă și competență exclusivă, fie face abstracție de această distincție atunci când ea devine incomodă. Fie nu înțelege că atribuțiile ISC nu sunt anulate de existența atribuțiilor primarului, fie se comportă ca și cum ar fi.
Ambele variante sunt, în mod egal, îngrijorătoare.
Dacă ne aflăm în fața unui caz de analfabetism funcțional, atunci problema nu mai este punctuală, ci structurală, adică o instituție-cheie a statului este condusă de cineva care nu reușește să transforme lectura legii în acțiune administrativă. Legea este cunoscută ca text, dar nefolosită ca instrument.
Dacă, dimpotrivă, asistăm la o mimare deliberată a neînțelegerii, atunci lucrurile sunt și mai grave. Pentru că vorbim despre o strategie administrativă de evitare a controlului, despre o pasivitate calculată care protejează status quo-ul și mută responsabilitatea dintr-o parte în alta până când ea dispare.
În ambele scenarii, efectul este identic și profund nociv: statul refuză să-și exercite rolul, iar legea încetează să mai fie obligatorie. Devine opțională. Aplicabilă doar atunci când nu deranjează.
Iar în momentul în care aplicarea legii depinde de confortul instituției care ar trebui să o aplice, nu mai vorbim despre administrație publică. Vorbim despre o simulare de stat de drept.
Ce ar fi însemnat, concret, un control real
Un control real al Inspectoratului de Stat în Construcții nu ar fi fost un gest de bravură instituțională și nici o demonstrație de forță. Ar fi fost, pur și simplu, o obligație legală banală. Nimic spectaculos. Doar aplicarea legii.
Ar fi însemnat deplasarea în teren, verificarea documentelor, constatarea situației de fapt. Exact ceea ce orice instituție de control este obligată să facă atunci când primește o sesizare serioasă.
Iar situația de fapt este departe de a fi una minoră sau neglijabilă. Vorbim despre instalații mecanice de mari dimensiuni, structuri pentru patinoar artificial, construcții provizorii, instalații electrice și de iluminat, toate amplasate pe domeniul public, într-o zonă centrală a orașului, cu acces larg al populației, inclusiv al copiilor.
Nu sunt elemente decorative, ci structuri care presupun riscuri reale și care, prin natura lor, intră sub incidența strictă a legislației în construcții.
Un asemenea control ar fi generat, inevitabil, întrebări incomode. Există autorizații de construire pentru aceste lucrări? Sunt respectate normele de siguranță? Sunt conforme documentațiile tehnice? Cine a verificat? Cine a avizat?
Și, poate cea mai sensibilă întrebare dintre toate: cine este, juridic, organizatorul real al acestui târg?
Pentru că, dincolo de lumini și festivism, orice eveniment de acest tip presupune responsabilitate. Iar responsabilitatea nu poate exista acolo unde legalitatea nu este verificată.
Iar un control care nu are loc nu este o simplă omisiune administrativă. Este o alegere. Una care lasă toate aceste întrebări fără răspuns și mută riscul de la instituții către cetățeni.
Firma invizibilă și responsabilitatea imposibilă
Din datele existente până în acest moment, organizarea Târgului de Crăciun din Ploiești a fost atribuită unei firme(SC Autentic Technology & Events SRL) fără organizarea unei licitații publice și fără adoptarea unei Hotărâri de Consiliu Local care să stabilească în mod transparent cadrul legal, obligațiile și responsabilitățile acestei atribuiri.
Este, în sine, o problemă serioasă. Dar nu singura.
Mai grav este faptul că apar semne de întrebare legitime privind funcționarea legală efectivă a acestei firme. Nu la nivel de zvon sau speculație, ci la nivel de capacitate juridică reală de a răspunde pentru ceea ce organizează. Iar aici apare o întrebare esențială, pe care nimeni nu pare dispus să o pună oficial:
cum tragi la răspundere o entitate care nu funcționează legal?
Responsabilitatea nu poate exista în abstract. Ea presupune o entitate clar identificabilă, funcțională, capabilă să răspundă juridic, contravențional sau penal. În lipsa acestei clarități, orice incident devine o problemă pasată dintr-o instituție în alta, până când dispare.
Aici pare să se afle, de fapt, miza reală a refuzului de control. Pentru că un Inspectorat de Stat în Construcții care ar fi constatat oficial ilegalitatea lucrărilor ar fi pus administrația locală într-o situație dificilă, poate imposibil de explicat public. Ar fi scos la lumină nu doar o problemă punctuală, ci un lanț întreg de decizii administrative discutabile.
Un control care nu are loc nu este, așadar, neutru. El nu este o simplă lipsă de reacție. Este o formă de protecție pasivă a acestui lanț. O tăcere instituțională care menține firma invizibilă și face responsabilitatea imposibilă.
Iar acolo unde nu există responsabilitate, nu există nici siguranță. Există doar decor. Un decor festiv, construit peste o zonă gri administrativă, în care nimeni nu răspunde pentru nimic.
Pasivitatea sincronizată nu mai este coincidență
Când Primăria Ploiești atribuie un eveniment public fără licitație și fără Hotărâre de Consiliu Local, iar Inspectoratul de Stat în Construcții refuză să verifice legalitatea construcțiilor aferente, nu mai putem vorbi despre simple erori administrative, scăpări procedurale sau neînțelegeri punctuale.
Vorbim despre pasivitate instituțională sincronizată.
Nu despre o greșeală izolată, ci despre două instituții care, fiecare în sfera sa de competență, aleg să nu acționeze exact acolo unde legea le obligă să o facă. Una evită transparența decizională, cealaltă evită controlul. Rezultatul este același: legalitatea rămâne neverificată.
Într-un stat funcțional, instituțiile publice se supraveghează reciproc. Controlul este mecanismul prin care puterea administrativă se corectează pe sine. Primăria ia decizii, iar instituțiile de control le verifică. Așa funcționează statul de drept, cel puțin în teorie.
În Ploiești, lucrurile par să funcționeze invers. Instituțiile nu se verifică, ci se acoperă. Nu prin ordine scrise, nu prin documente explicite, ci prin ceva mult mai greu de dovedit și, tocmai de aceea, mai periculos: neintervenția.
Această tăcere instituțională nu lasă urme vizibile, dar produce efecte concrete. Legea nu este contestată, ci ignorată. Controlul nu este refuzat frontal, ci amânat până devine inutil. Responsabilitatea nu este negată, ci dizolvată între instituții.
Iar când pasivitatea devine coordonată, chiar și fără coordonare formală, coincidența nu mai este o explicație credibilă. Devine un mod de funcționare.
De la demers administrativ la răspundere penală in rem
În acest punct, devine limpede că demersurile strict administrative nu mai sunt suficiente. Nu pentru că ar fi fost greșite, ci pentru că au fost tratate cu pasivitate, reinterpretare convenabilă sau refuz mascat de către instituțiile chemate să le soluționeze.
Atunci când apar indicii rezonabile privind atribuirea unui contract public fără respectarea procedurilor legale, executarea unor lucrări fără autorizație de construire și refuzul nejustificat al unei autorități de control de a-și exercita atribuțiile legale, problema nu mai este una de oportunitate administrativă. Devine una de legalitate penală.
Într-un stat de drept, există un prag peste care administrația nu mai poate fi „corectată” prin petiții, reveniri sau interpretări divergente ale legii. Când acest prag este depășit, intervine firesc obligația sesizării organelor penale, cel puțin in rem, cu privire la faptele comise, nu la persoane.
O plângere penală in rem nu este o acuzație, ci o solicitare legitimă de verificare. Nu stabilește vinovați, ci cere ca faptele să fie cercetate de autoritatea competentă. Este mecanismul prin care statul este forțat să se uite, atunci când a ales, până atunci, să nu vadă.
De aceea, o astfel de plângere nu poate fi calificată drept gest de presiune. Dimpotrivă, este o obligație civică atunci când instituțiile administrative refuză să funcționeze conform legii. Este ultima formă de control rămasă la dispoziția cetățeanului într-un sistem care pare să se închidă în sine.
În acest context, formularea unei plângeri penale in rem nu mai este o opțiune teoretică. Este un demers necesar. Iar acest demers este, în prezent, în curs de pregătire. Din păcate, cu astfel de funcționari publici nu se poate discuta altfel.
Când statul devine decor, legea devine opțională
Târgul de Crăciun din Ploiești nu este, în realitate, o poveste despre sărbători, lumini și voie bună. Este o radiografie dură a modului în care statul se retrage exact din locurile unde ar trebui să fie cel mai ferm. Acolo unde siguranța publică, legalitatea și responsabilitatea nu sunt opționale.
Când Inspectoratul de Stat în Construcții mimează controlul, când Primăria mimează legalitatea, iar firmele prezentate drept „organizatoare” funcționează într-o zonă gri, nu mai vorbim despre administrație publică. Vorbim despre un decor festiv ridicat peste o ilegalitate tolerată.
Într-un asemenea context, legea nu este încălcată brutal. Este ceva mai grav: este ignorată politicos. Invocată în răspunsuri, dar absentă din acțiuni. Respectată ca formulă, dar suspendată ca efect.
Statul nu dispare. Se transformă în fundal. Un fundal luminat, împodobit, aparent funcțional, dar golit de substanță. Iar atunci când statul devine decor, legea nu mai este regulă. Devine opțiune.
Iar decorurile, indiferent cât de frumos sunt iluminate și cât de atent sunt construite pentru ochiul public, au o caracteristică comună… cad întotdeauna primele.
