În jurul transportului public din Ploiești s-a ridicat în ultimele luni o cortină grea de suspiciuni, alimentată de un material publicat de Puterea, care a captat atenția opiniei publice tocmai pentru că aduce în discuție un subiect esențial: direcția reală în care este împinsă societatea Transport Călători Express. Dincolo de tonul polemic și de formulările menite să atragă cititorul, există un element esențial care trebuie să primeze: adevărul faptelor. Iar acestea, odată puse cap la cap, conturează o situație mult mai gravă decât o simplă dezbatere politică.
Este important să clarificăm de la început: nu presa dă verdicte, iar o investigație jurnalistică autentică nu pleacă niciodată de la presupuneri, ci de la verificarea temeinică a informațiilor. Iar când o publicație ridică un semnal de alarmă, responsabilitatea oricărui jurnalist serioși este să caute ceea ce stă în spatele zgomotului. Să vadă dacă faptele corespund, dacă actele administrative susțin sau infirmă acuzațiile și dacă ceea ce pare o „întâmplare” nu este, de fapt, rezultatul unui mecanism administrativ mult mai amplu.
Primul element cert, care nu mai poate fi contestat, este situația juridică a operatorului public. TCE poate opera legal serviciul public până la 24 octombrie 2026. Nu este un termen arbitrar, ci unul consfințit prin HCL 532/2024, hotărârea adoptată anul trecut, în aceeași zi, de consilierii locali, și semnată de fostul primar Andrei Volosevici. Acest act nu este un detaliu tehnic, ci o piesă centrală a întregului puzzle. El stabilește, fără echivoc, că TCE are dreptul legal să continue serviciul încă doi ani, timp în care autoritatea locală are obligația să îi asigure condițiile funcționale și financiare necesare.
Și totuși, în loc să asistăm la consolidarea operatorului în baza acestui contract clar stabilit, am fost martorii unei situații care sfidează logica administrativă. În lunile care au urmat, Primăria Ploiești, sub conducerea primarului Mihai Polițeanu și sub coordonarea fostului city manager Sorin Dumitrașcu, nu doar că nu a consolidat operatorul, ci a acumulat, față de acesta, datorii uriașe, în ciuda faptului că multe dintre sume au fost deja aprobate de Consiliul Local. Vorbim despre obligații financiare certe, nu despre interpretări sau promisiuni politice.
Iar ceea ce transformă această situație într-o criză administrativă este faptul că Primăria însăși a recunoscut, într-o adresă oficială, că datorează TCE aproape 65 de milioane de lei, reprezentând compensații restante pe anii 2022–2024. Este o sumă care, lăsată neplătită, poate destabiliza orice operator public, oricât de bine administrat ar fi. În cazul TCE, efectul a fost devastator: pierderea eșalonării, acumularea de penalități, blocaje în funcționare, lipsa investițiilor și riscul iminent al insolvenței.
De aici apare inevitabil întrebarea pe care administrația locală o evită și anume… dacă TCE avea garanția legală a funcționării până în 2026, de ce a fost lăsat fără resursele financiare necesare? Și de ce, exact în paralel cu această sufocare financiară, Primăria a contractat un studiu de oportunitate pentru delegarea serviciului, un studiu care deschide, explicit, posibilitatea externalizării transportului către operatori privați?
În acest punct, ecuația devine periculoasă. Pentru că atunci când un operator public este sufocat prin neplată, iar în același timp se pregătește, administrativ, un nou model de gestiune, este legitim să te întrebi dacă nu cumva colapsul este provocat, nu produs de conjuncturi. Dacă nu cumva incapacitatea financiară este construită pas cu pas, pentru a crea justificarea perfectă în momentul în care TCE va fi declarat „neviabil”.
Asistăm astfel la un paradox administrativ: deși contractul este în vigoare până în 2026, operatorul este împins spre incapacitate înainte de această dată. Iar atunci când insolvența devine iminentă, decidenții vor putea spune că operatorul nu mai poate continua și că „soluția” este schimbarea modului de gestiune. Un scenariu care, dacă este confirmat de faptele ulterioare, nu va mai fi o decizie administrativă, ci o premeditare.
În acest context, nu doar administrația locală are responsabilități. Sindicatele din TCE nu se pot mulțumi cu declarații simbolice în timp ce aproape 850 de familii trăiesc în incertitudine. TCE nu este o firmă oarecare, ci o instituție esențială pentru oraș — și tocmai pentru că problemele sale nu provin din interior, ci din modul în care Primăria își îndeplinește obligațiile, este esențial ca reacția lor să fie pe măsura gravității situației.
Criza din TCE nu este una contabilă. Este rezultatul unor decizii — sau al lipsei lor — luate la nivelul administrației locale. Și, tocmai de aceea, merită investigată cu maximă rigoare.
Ce spune de fapt articolul din „Puterea”. Critică politică sau avertisment legitim?
Materialul publicat de Puterea- Mihai Polițeanu, edilul inventat de Monica Macovei, pregătește privatizarea transportului public din Ploiești a produs un val de reacții în spațiul public, iar formulările sale agresive au alimentat o dezbatere deja tensionată în jurul transportului public din Ploiești. Dincolo de reflexele de tabără – unii văzând în articol o simplă lovitură politică, alții o dezvăluire curajoasă –, rămâne nevoie de un exercițiu elementar de igienă jurnalistică: separarea zgomotului de fapte. Dacă îndepărtăm stratul de retorică și insinuări, rămân câteva afirmații care pot fi verificate și care, odată puse sub lupă, nu mai pot fi tratate ca simple speculații.
Articolul vorbește despre o creștere de 62% a tarifului la transport, despre atribuirea de către Primărie a unui contract pentru realizarea unui studiu de oportunitate privind delegarea serviciului public către operatori privați începând cu 2026, despre o firmă de consultanță care ar fi deja abonată la contracte similare în alte orașe și despre o direcție politică orientată spre desființarea TCE și înlocuirea sa cu operatori privați alimentați din bugetul local. Chiar dacă tonul este partizan, întrebarea nu este dacă îți place sau nu publicația, ci dacă aceste elemente au un corespondent real în documente.
Investigația noastră nu își propune să intre în zona atacurilor la persoană și nici să reproducă etichetele atribuite de alții. Nu oameni analizăm, ci decizii și efectele lor. Iar aici, faptele au o greutate care nu mai poate fi ignorată. Există, în primul rând, un contract real, înregistrat în SICAP, pentru realizarea unui studiu de oportunitate privind modul de gestiune a transportului public în Ploiești, în perspectiva anului 2026. Nu este o figură de stil, nu este o exagerare de presă, ci un document administrativ concret. Prin el, Primăria Ploiești recunoaște oficial că analizează schimbarea formei de administrare a acestui serviciu esențial.
În al doilea rând, există o datorie uriașă a TCE, de circa 65 de milioane de lei, care nu provine neapărat, dintr-o proastă gestiune a societății, ci din neplata unor obligații asumate de Primărie. Acest lucru nu este spus doar de sindicate sau de opoziție, ci este confirmat chiar de administrația locală, într-o adresă oficială semnată la vârf. Cu alte cuvinte, chiar autoritatea care acuză dificultăți în funcționarea operatorului este aceeași care a refuzat, ani la rând, să plătească ceea ce îi datora legal.
Pierderea eșalonării la ANAF vine, firesc, ca un efect al acestei neplăți. Nu poți menține o eșalonare dacă nu îți îndeplinești angajamentele fiscale, iar o societate lăsată fără resursele care i se cuvin este împinsă inevitabil către blocaj. De aici, presiunea pe bugetul TCE devine sufocantă. Când datoriile, penalitățile și restanțele se suprapun, nu mai vorbim despre un accident, ci despre un dezechilibru structural provocat.
Cel mai delicat aspect este suprapunerea dintre două planuri. În timp ce operatorul public este decapitalizat sistematic prin neplata compensațiilor, Primăria pregătește, prin studiul de oportunitate, terenul pentru delegarea serviciului către un alt tip de operator, cel mai probabil privat. Cronologia nu este deloc neutră. Este cu atât mai important să observăm că analiza „tehnică” a viitorului transportului are loc exact atunci când operatorul actual este împins spre incapacitate de plată. Iar un operator sufocat financiar devine, inevitabil, foarte ușor de înlocuit.
Înlocuirea TCE cu un operator privat finanțat tot din bani publici nu ar fi doar o schimbare de nume pe contract, ci o mutare profundă în echilibrul unui serviciu de utilitate publică. S-ar schimba raportul de forțe, modelul de control, mecanismele de răspundere și, în ultimă instanță, modul în care banii ploieștenilor se transformă – sau nu – în servicii reale. Cei mai afectați ar fi angajații TCE, pentru care această societate înseamnă loc de muncă, și miile de locuitori care depind zilnic de transportul public pentru a ajunge la serviciu, la școală, la medic.
Important este că niciuna dintre aceste elemente nu este o interpretare în sensul tare al cuvântului. Nu sunt simple opinii și nici construcții speculative. Vorbim despre contracte existente, datorii recunoscute, proceduri fiscale ratate și decizii administrative consemnate negru pe alb. Când realitatea din acte se suprapune atât de fidel peste avertismentele lansate într-un articol de presă, întrebarea nu mai este dacă materialul este „politic” sau nu, ci dacă nu cumva, în ciuda tonului, semnalează un pericol real.
În acest punct, a reduce dezbaterea la simpatii sau antipatii față de o publicație înseamnă a te preface că nu vezi problema. Iar problema este una singură: faptele converg spre un scenariu care trebuie explicat transparent și investigat până la capăt. Nu pentru liniștea unei redacții, ci pentru dreptul ploieștenilor de a ști cine decide destinul transportului lor public și în baza căror interese.
Citește și: Primăria Ploiești recunoaște o datorie uriașă către TCE. Sindicatul avertizează: „Ne paște insolvența!”
Adevărata problemă nu este studiul. Adevărata problemă este colapsul financiar al TCE
De câteva luni, dezbaterea publică din Ploiești pare să se învârtă obsesiv în jurul unui singur element: studiul de oportunitate comandat de Primăria Ploiești. Pentru unii, acest studiu este anunțul velat al unei viitoare privatizări a transportului public. Pentru alții, nu e decât o analiză tehnică, obligatorie pentru orice administrație care vrea să-și armonizeze serviciile cu legislația europeană. Și totuși, indiferent de partea în care se poziționează fiecare, se ratează esențialul: studiul nu este problema. Cel puțin, nu principala.
Adevărata problemă stă în altă parte, mult mai adânc, într-un punct în care niciun studiu, oricât de sofisticat, nu mai poate masca realitatea. Transport Călători Express a fost împins într-o criză financiară severă, care nu s-a produs spontan, ci în timp, prin acumularea unor decizii administrative care au tăiat, treptat, fiecare coloană de susținere a operatorului public, iar ultimul an înseamnă de fapt premisele unei insolvențe articiale. Sau una care arată premeditare, cel puțin în mandatul acestui Mihai Polițeanu.
Orice discuție despre viitorul transportului public devine inutilă dacă ignorăm prezentul — un prezent marcat de subfinanțare cronică, de lipsa compensațiilor datorate de Primărie, de pierderea eșalonării la ANAF și de riscul iminent de insolvență. TCE nu a ajuns în pragul colapsului dintr-o eroare managerială sau dintr-un accident administrativ. A ajuns aici pentru că, an după an, obligațiile legale ale Primăriei nu au mai ajuns la societate.
Fără acele plăți, societatea a funcționat permanent ca un pacient ținut în viață cu perfuzii improvizate: datorii rostogolite, plăți amânate, furnizori care așteaptă luni întregi, bugete operate în regim de avarie. În timp ce orașele din jur își modernizau flotele prin fonduri europene, Ploieștiul a rămas prizonierul vehiculelor îmbătrânite, de peste 15 ani, incapabile să mai ofere un serviciu în parametri moderni.
Autobazele sunt degradate, liniile sunt prost întreținute, stațiile nu au fost modernizate de ani buni. Toate aceste vulnerabilități nu sunt cauze, ci consecințe — consecințele unei subfinanțări sistematice. De fapt, dacă ne uităm cu atenție, problemele din TCE sunt legate direct de neplata compensațiilor. Aceasta este informația centrală, documentată, ignorată adesea în discursul public pentru că este incomodă: nu TCE a eșuat, ci Primăria a eșuat în a-și achita obligațiile.
În aceste condiții, orice discuție despre „schimbarea modului de gestiune” devine extrem de sensibilă. Pentru că nu poți vorbi despre viitorul unui operator pe care l-ai lăsat fără resurse, despre competitivitatea sa într-un moment în care tu însuți i-ai tăiat accesul la finanțare. Nu poți analiza obiectiv viabilitatea unui serviciu după ce l-ai împins în dificultate.
Și totuși, în paralel cu această decapitalizare, apare studiul de oportunitate — un document care, în sine, nu produce niciun rău, dar care se suprapune periculos peste colapsul financiar al operatorului. În alte condiții, un asemenea studiu ar fi fost un simplu instrument tehnic. În contextul actual, însă, studiul devine mai mult decât atât: devine un pretext posibil.
Cum poți evalua cu onestitate viitorul transportului public când operatorul este deja sufocat? Cum poți decide dacă TCE este „neviabil” dacă îl lași să funcționeze cu buzunarele goale? Se poate vorbi despre o analiză obiectivă într-un moment în care operatorul nu are resursele minimale pentru a demonstra că poate funcționa eficient?
În realitate, cea mai mare îngrijorare nu este existența studiului. Problema adevărată este că TCE a ajuns în pragul insolvenței nu din cauza unui proces natural, ci din cauza unei serii de decizii administrative care l-au decapitalizat deliberat sau, cel puțin, prin indiferență.
Transportul public al unui oraș nu poate fi reformat pe ruine. Reforma nu se construiește pe incapacitate de plată, nici pe haos financiar, nici pe un operator împins în colaps. Reforma se construiește pe responsabilitate, pe finanțare corectă, pe decizii transparente și pe analize făcute cu toate cărțile pe masă.
Iar în acest moment, cărțile nu sunt pe masă. Ele sună a avertisment.
Sindicatele – ultimul actor capabil să oprească degradarea
În toată această criză care se conturează în jurul TCE, există un actor care până acum a rămas tăcut, sau cel puțin insuficient de vocal, în ciuda faptului că are cea mai mare miză: sindicatele. În mod paradoxal, organizațiile care ar trebui să fie prima linie de apărare a salariaților s-au transformat în martori tăcuți ai unei prăbușiri care se vede cu ochiul liber. O prăbușire ce nu mai poate fi ascunsă sub grafice contabile și rapoarte neutre, pentru că riscul de insolvență nu este o posibilitate abstractă, ci o realitate care poate izbucni în orice moment.
Dacă TCE intră în insolvență, consecințele nu mai sunt dificil de imaginat. Sunt previzibile și deja bine cunoscute: restructurări în cascadă, reduceri masive ale traseelor, pierderea controlului public asupra serviciului de transport și apariția operatorilor privați care vor fi finanțați, ironic, tot din bugetul orașului. Cu alte cuvinte, salariații pierd locuri de muncă, orașul pierde controlul, iar cetățenii pierd stabilitatea unui serviciu esențial.
În acest tablou, sindicatele nu esunt doar spectatori. Au un interes direct – poate cel mai direct dintre toți actorii implicați –, pentru că în joc nu sunt contractele unor entități abstracte, ci existența profesională a aproape 850 de oameni. Are legitimitate deplină să intervină, pentru că reprezintă cei mai vulnerabili participanți la acest conflict economic, respectiv angajații. Are capacitate juridică, pentru că legislația îi oferă instrumente clare pentru a cere transparență, pentru a contesta decizii administrative, pentru a solicita intervenția instituțiilor de control. NU vreau să dau nume deocamdată, dar știu cine ce jocuri face și cu cine. Nu acuz, pentru că sper ca măcar în ceasul ai XII-lea liderii și membri sindicatelor să înțeleagă că e momentul să își dea mâna și să acționeze împreună, pentru binele tuturor și, mai ales, al TCE.
Și, poate cel mai important, sindicatul are o obligație morală. O obligație de a apăra locuri de muncă, de a proteja salariile, de a împiedica transformarea unei societăți publice într-o victimă colaterală a unor jocuri politice sau administrative.
Cu toate acestea, reacția sindicală de până acum a fost neașteptat de timidă. Prea timidă pentru un moment atât de grav, prea reținută pentru o criză care amenință nu doar locurile de muncă, ci însăși existența operatorului public. A tăcea într-un asemenea moment înseamnă, de fapt, a accepta. Iar acceptarea nu este o opțiune atunci când miza este supraviețuirea profesională a sute de familii și viitorul transportului public al unui oraș întreg.
În orice alt oraș, într-o situație similară, sindicatele ar fi ridicat deja steagul roșu al protestului: conferințe de presă, acțiuni în instanță, sesizări ale instituțiilor de control, solicitări ferme adresate Consiliului Local pentru a verifica modul în care Primăria și-a îndeplinit obligațiile. La Ploiești, în schimb, sindicaliștii par prinși într-o expectativă nefirească, ca și cum ar aștepta confirmarea inevitabilului înainte să reacționeze.
Dar inevitabilul nu trebuie așteptat. El trebuie împiedicat.
Dacă există o forță capabilă să oprească în ultimul moment degradarea, aceasta este sindicatul. Nu prin declarații, ci prin acțiune. Nu prin tăcere, ci prin presiune publică și instituțională. În fața unui operator împins spre colaps, sindicatele sunt ultima centură de siguranță. Fără implicarea lor fermă, decisă și vizibilă, prăbușirea TCE nu va fi doar un accident administrativ, ci o tragedie asistată în liniște.
Plângerea penală in rem – un mecanism legal, nu un atac politic
În jurul ideii de „plângere penală” a fost construită o întreagă narațiune toxică, menită să transforme un instrument juridic firesc într-o sperietoare politică. Se spune că este o acțiune radicală, că ar fi un atac personal, o armă electorală sau o încercare de intimidare. În realitate, nimic din toate acestea nu are legătură cu adevărul. Plângerea penală in rem nu este un glonț, nu este o acuzație și, cu atât mai puțin, nu este o condamnare. Este, pur și simplu, un mecanism legal prin care instituțiile statului sunt obligate să verifice faptele – nimic mai mult, dar și nimic mai puțin.
O astfel de sesizare nu stabilește vinovați, nu indică persoane și nu îi pune nimănui o etichetă pe frunte. Ea cere doar o analiză instituțională asupra situației create, o privire profesionistă asupra unui lanț de decizii administrative care au transformat un operator public funcțional într-o societate adusă în pragul colapsului. În centrul demersului nu se află oameni, ci fapte. Neplata obligațiilor financiare pe care Primăria le are către TCE, pierderea eșalonării fiscale, acumularea unui prejudiciu masiv care se întinde pe mai mulți ani, deciziile administrative luate în paralel cu degradarea financiară accelerată a societății, precum și efectele directe pe care aceste decizii le au asupra patrimoniului public și interesului comunității.
Toate aceste elemente nu sunt interpretări jurnalistice și nici speculații politice. Sunt realități verificabile, cuantificabile și consemnate în documente oficiale. Exact acesta este motivul pentru care o plângere penală in rem devine necesară: pentru că există suficiente indicii că lucrurile nu au evoluat natural, ci pe fondul unor decizii administrative care trebuie, cel puțin, analizate. Nu pentru a condamna, ci pentru a clarifica. Nu pentru a acuza, ci pentru a proteja interesul public.
Este esențial ca oamenii să înțeleagă diferența dintre o plângere in rem și o acțiune împotriva unei persoane. Prima analizează fapte, a doua analizează oameni. Prima stabilește cadrul legal în care se investighează ce s-a întâmplat. A doua intervine abia atunci când se conturează responsabilități individuale. În acest caz, nimeni nu este acuzat, nimeni nu este învinuit, nimeni nu este pus sub urmărire penală. Ce se cere este doar o evaluare profesionistă a faptelor care au dus la degradarea accelerată a serviciului public de transport din Ploiești.
Un oraș care ignoră astfel de semnale comite o greșeală istorică. Un oraș care le verifică își protejează viitorul. De aceea, acest tip de demers nu este doar legal, ci profund necesar. Nu este un atac politic, ci o obligație de responsabilitate civică și administrativă.
Plângerea penală in rem este, în contextul actual, singurul instrument capabil să forțeze transparență și să clarifice, cu rigoarea legii, dacă degradarea TCE este rezultatul unor simple disfuncționalități sau al unui mod de administrare care a încălcat obligațiile publice. Iar într-un oraș în care transportul public reprezintă coloana vertebrală a mobilității urbane, adevărul nu este opțional. Adevărul trebuie stabilit cu exactitatea pe care doar o anchetă oficială o poate garanta. Noi am scris această plângere, iar dacă vreun lider are sânge în instalație și înțelege gravitatea situației, va beneficia de ea pentru a acționa în consecință.
De ce este crucial ca sindicatele să se unească ACUM
În aproape fiecare etapă din istoria recentă a TCE, sindicatele au mers pe drumuri paralele: uneori concurente, alteori ostile, rar convergente. Au existat neînțelegeri, lideri care s-au contestat reciproc, orgolii care au cântărit mai greu decât interesul comun. Toate acestea au putut fi tolerate într-o perioadă de relativă stabilitate. Astăzi însă, contextul s-a schimbat radical. TCE nu mai este o societate aflată într-o dificultate trecătoare. Este un operator împins spre pragul colapsului, iar destinul său nu mai poate fi decis în tăcere sau prin compromisuri.
În acest moment, miza depășește cu mult granițele unei simple dispute sindicale. Este vorba despre locurile de muncă ale aproape 850 de oameni care depind direct de această societate. Este vorba despre stabilitatea unui serviciu public fără de care orașul se oprește pur și simplu din mișcare. Este vorba despre patrimoniul comunității — vehiculele, clădirile, traseele, infrastructura — toate vulnerabile în fața unei eventuale proceduri de insolvență sau externalizare grăbită. Și, în ultimă instanță, este vorba despre felul în care Ploieștiul va arăta în următorii zece sau chiar douăzeci de ani.
Într-o astfel de situație, sindicatele nu mai reprezintă doar angajații. Ele devin ultimul filtru de responsabilitate colectivă, ultimul actor capabil să transmită un mesaj ferm către administrație, Consiliul Local și opinia publică. O reacție comună, coerentă, matură — una care să pună presiune acolo unde trebuie și să protejeze acolo unde este necesar — poate schimba direcția în care alunecă societatea.
O acțiune unitară ar arăta nu doar solidaritate, ci clarviziune. Ar demonstra că liderii sindicali au depășit faza disputelor interne și au înțeles că, în fața unei amenințări sistemice, orice fărâmițare devine sinucigașă. Ar arăta capacitate reală de reprezentare și respect față de comunitate, nu doar față de membrii proprii. Pentru că un oraș care își pierde transportul public înseamnă un oraș care se sufocă. Iar acest lucru nu poate fi lăsat să se întâmple fără reacție.
Un sindicat dezbinat nu poate salva o societate aflată în colaps financiar, oricât de bine intenționați ar fi oamenii din interiorul său. Nu poate negocia, nu poate mobiliza, nu poate impune respect. Devine un zgomot de fond. Un sindicat unit, însă, are puterea de a pune stop unui derapaj administrativ, de a solicita intervenția statului, de a bloca decizii pripite și de a forța autoritățile să își îndeplinească obligațiile legale.
Uniunea sindicală nu mai este o opțiune. Este o condiție de supraviețuire. Și dacă există un moment în care TCE are nevoie de o voce comună, acel moment este acum.
Transportul public nu este proprietatea unui primar. Este responsabilitatea unei comunități întregi
Indiferent cât zgomot politic se face în jurul acestui subiect, un lucru rămâne de necontestat: transportul public nu este apanajul unui primar și nici terenul pe care se testează ambiții administrative sau experimente ideologice. Este un serviciu vital al orașului, plătit din bani publici, gestionat prin hotărârile Consiliului Local și protejat prin obligații legale clare. Nicio decizie care privește viitorul său — de la finanțări, la restructurări, până la modul de gestiune — nu poate fi luată unilateral și nu poate fi ascunsă în spatele unor studii aruncate pe SICAP.
Transportul public este infrastructura de bază a unei comunități. Fără el, elevii nu ajung la școală, bolnavii nu ajung la spital, oamenii nu ajung la muncă, iar orașul se fragmentează. Este un pilon al bunului-simț administrativ, nu o piesă de sacrificat în negocieri politice.
De aceea, responsabilitatea pentru situația în care se află TCE nu poate fi transferată sau minimalizată. Ea aparține în egală măsură administrației executivului, Consiliului Local, sindicatelor(dacă nu reacționează), conducerii TCE dacă acționează prost și întregii comunități. Primarul are un rol, dar nu are dreptul exclusiv de decizie. Consiliul Local are obligația legală să supravegheze și să corecteze, nu doar să constate. Iar cetățenii au dreptul să știe, să fie informați și să ceară explicații. Iar sindicatele și conducerea TCE să acționeze pentru a salva societatea de la insolvență, oricât de mult și-ar dori primarul Mihai Polițeanu.
Viitorul transportului public din Ploiești se decide în plenul Consiliului Local, nu pe holurile Primăriei. Prin vot public, nu prin artificii administrative. Prin transparență, nu prin tăcere.
Iar dacă există o lecție pe care această criză o lasă în urmă, este una simplă… un oraș nu poate fi condus prin ignorarea propriilor obligații. Iar un serviciu public nu poate fi schimbat peste noapte, fără ca întreaga comunitate să fie consultată. Transportul public este al ploieștenilor, nu al administrațiilor trecătoare.
Adevărata întrebare este: va avea Ploieștiul puterea să-și apere propriul serviciu public înainte ca deciziile altora să-l transforme într-o poveste deja scrisă?
