Trăim într-o lume sufocată de breaking news, “exclusivități” la minut, interviuri cumpărate și titluri urlate cu litere de-o șchioapă. În fiecare dimineață, românul deschide televizorul sau smartphone-ul, așteptând să afle “adevărul zilei”. Dar adevărul cui? Al celui care plătește cel mai bine?
Presa plătită: De la câine de pază la purtător de lesă
Presa plătită a devenit, din păcate, regula, nu excepția. Când bugetele instituțiilor publice curg în valuri spre trusturi docile, când politicienii cumpără “pachete de imagine” și când mari companii dau cu publicitatea-n jurnalist, mai rămâne cineva care să apere interesul public?
Nu. Presa plătită nu este jurnalism, ci o anexă de PR. Investigația e sugrumată de contract, opiniile sunt vopsite în culorile plătitorului, iar realitatea este ciopârțită ca să nu deranjeze clientul. Editorialistul cu “pix otrăvit” devine brusc mielușel când banii publici îi bat la ușă. Iar știrile? Sunt ca broșurile de hypermarket: multe, colorate, fără substanță, fără spirit critic.
Presa plătită este o insultă la adresa libertății de exprimare. E presa care nu întreabă niciodată “de ce?”, ci doar “cât?”. Cât e tariful pentru o tăcere, cât costă o lauda, cât valorează o campanie la televiziune. Însă cel mai grav: presa plătită este presa fără coloană vertebrală, cea care “nu vede”, “nu aude”, “nu spune nimic” când clientul o cere.
Presa independentă: Libertate cu prețul singurătății
Și atunci, unde e presa independentă? Există, rezistă, dar cu greu. E presa care nu ia publicitate de la primării, nu cere “abonamente” de la ministere, nu pupă inelul niciunui sponsor politic. E săracă, uneori, dar demnă. E mică, dar liberă să spună lucruri care dor.
Presa independentă nu înseamnă perfecțiune. Jurnalistul independent greșește și el, dar măcar nu greșește la comandă. Când scrie despre corupție, nu așteaptă ca dosarul să fie închis. Când vorbește despre abuzuri, nu-și cere voie de la primărie. Când investighează, nu negociază “prețul liniștii”.
Presa independentă e ca o lanternă într-o peșteră plină de minciuni: nu-ți poate arăta tot adevărul, dar măcar îți arată pe unde să calci fără să te murdărești. De multe ori, e hulită, amenințată, acționată în instanță, sabotată cu fake news și reclame negative. Dar nu tace.
Cine câștigă?
Pe termen scurt, presa plătită câștigă bani, contracte, privilegii și audiență. Dar pierde credibilitatea, respectul și, mai ales, sufletul. Pe termen lung, presa independentă câștigă încrederea cititorului educat, își păstrează demnitatea și poate schimba ceva real în societate. E greu? Enorm. Dar necesar.
În final, trebuie spus un lucru limpede: presa plătită și presa independentă NU pot coexista pe picior de egalitate. Una e la cheremul puterii, cealaltă o contestă. Una e instrument, cealaltă e voce. Una îți vinde publicitate, cealaltă îți vinde adevăr.
Tu, cititorule, cui dai click? Cine ți se pare mai credibil? Pentru că, până la urmă, presa trăiește din ceea ce alegi TU să citești, să crezi, să distribui.
Alege presa care te respectă. Restul e doar zgomot plătit din bani publici sau privați.
