PFIZER, ROMATSA ȘI BUNURILE STATULUI. Cum a apărut, în plină executare de 600 de milioane de euro, mecanismul tranzacțiilor Guvernului

România are de executat o hotărâre de aproximativ 600 de milioane de euro în litigiul cu Pfizer, iar compania a trecut deja la măsuri de executare care au atins sumele datorate României prin EUROCONTROL și ROMATSA. În același timp, Parlamentul a adoptat în procedură de urgență un mecanism nou prin care statul poate încheia tranzacții ce implică inclusiv bunuri imobile din proprietatea sa privată. Pfizer nu apare în lege. Dar Intransigent a găsit o conexiune mult mai greu de ignorat: același mecanism fusese introdus și într-un pachet fiscal-bugetar care reglementa, chiar alături de el, situația întreprinderilor publice ale căror venituri sunt blocate prin executări silite pentru obligații ale statului rezultate din litigii internaționale și conținea dispoziții speciale pentru ROMATSA. Nu este încă proba că legea tranzacțiilor a fost făcută pentru Pfizer. Este însă suficient pentru ca Guvernul și Parlamentul să nu mai poată trata întrebarea ca pe o simplă conspirație.

Uneori, o investigație nu începe cu un document care spune totul. Începe cu mai multe documente care, citite separat, par să vorbească despre lucruri diferite. Un proces pentru vaccinuri, o poprire asupra unor creanțe ale ROMATSA, o propunere fiscal-bugetară, o modificare a Codului administrativ și un vot dat în Parlament. Abia când le așezi în ordine începi să observi că firele se apropie.

În cazul de față există și tentația titlurilor ușoare: „Parlamentul vinde România către Pfizer”, „trădare națională”, „Cîțu și Voiculescu au fost salvați prin lege”. Intransigent nu va merge pe această cale, pentru că documentele nu demonstrează așa ceva. Realitatea verificabilă este suficient de serioasă și fără exagerări. Iar ceea ce am descoperit între timp face legătura dintre litigiul Pfizer și noul mecanism legislativ mai importantă decât părea inițial.

PANDEMIA A TRECUT. FACTURA DE APROXIMATIV 600 DE MILIOANE DE EURO A RĂMAS

Pentru omul care a trecut prin anii pandemiei, COVID-ul a devenit deja o amintire. Viața și-a reluat ritmul, măștile au dispărut, iar conferințele de presă despre doze și infectări par să aparțină altei epoci. Pentru bugetul statului român, însă, pandemia nu s-a încheiat. Ea s-a întors sub forma unei obligații de aproximativ 600 de milioane de euro, stabilită de o instanță belgiană în litigiul dintre Pfizer și România privind vaccinurile contractate în perioada pandemiei. Hotărârea este atacabilă, dar executorie, iar Guvernul a confirmat valoarea aproximativă a obligației.

Aici cifra încetează să mai fie contabilitate abstractă. Pfizer a început demersurile de executare, iar efectele au ajuns până la sumele colectate prin EUROCONTROL care trebuiau transferate României pentru serviciile de navigație aeriană prestate prin ROMATSA. Ministerul Finanțelor a explicat public că ROMATSA nu este debitor în litigiul Pfizer, ci că au fost vizate creanțe care urmau să ajungă în România. Cu alte cuvinte, o obligație creată în raporturile statului cu Pfizer a început să producă efecte asupra fluxurilor financiare ale unei întreprinderi publice care nu a cumpărat niciun vaccin.

Asta este clipa în care povestea devine relevantă pentru fiecare contribuabil. O datorie de asemenea dimensiune nu se plătește dintr-un buzunar misterios al statului. Se plătește din aceeași masă de bani din care finanțăm spitale, școli, drumuri, pensii, investiții și servicii publice. Poți discuta juridic despre contract, poți ataca hotărârea și poți încerca o negociere mai favorabilă, dar, până la urmă, cineva suportă costul. Iar atunci când statul este cel obligat, acel „cineva” este societatea.

Tocmai în acest moment, în timp ce executarea devenea o realitate și autoritățile căutau ieșiri juridice și financiare, în Parlament apărea un mecanism nou pentru tranzacțiile statului.

LEGEA NU SCRIE „PFIZER” ȘI NICI „EXECUTARE SILITĂ”. DAR DOCUMENTUL DIN CARE A FOST DUBLATĂ SCHIMBĂ RADICAL CONTEXTUL

Pe 12 august 2026, Camera Deputaților a adoptat PL-x nr. 529/2026 cu 198 de voturi pentru, 75 împotrivă și 5 abțineri. PSD a furnizat 83 de voturi pentru, PNL 49, USR 30 și UDMR 19. Proiectul fusese inițiat de trei senatori PNL și a parcurs procedura de urgență. La momentul publicării acestei anchete, legea nu este încă promulgată: Camera o indică drept depusă la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare a Curții Constituționale.

Aici trebuie să facem o precizare esențială de TRUTHMODE. Textul autonom al PL-x 529 nu spune „Pfizer” și nici nu conține expres formula „litigii aflate în executare silită”. Expunerea sa de motive spune că statului îi lipsește un cadru procedural expres pentru negocierea, aprobarea și încheierea tranzacțiilor prin care acesta stinge litigii sau reglementează raporturi patrimoniale. Noua normă stabilește cine aprobă tranzacțiile, cum se mandatează negociatorii și în ce condiții pot intra în ecuație bunurile imobile din proprietatea privată a statului.

Dacă ne-am opri aici, legătura cu Pfizer ar rămâne o coincidență temporală foarte interesantă, dar tot o coincidență. Numai că documentele oficiale mai conțin ceva.

Consiliul Legislativ, în avizul negativ dat proiectului, constată expres că obiectul acestuia era identic cu art. XXVI dintr-o altă propunere legislativă, b446/27.07.2026, un amplu pachet de măsuri fiscal-bugetare. Iar când deschizi acel pachet și citești câteva articole înainte de art. XXVI, contextul devine mult mai greu de trecut cu vederea.

În acel document, statul creează mecanisme de finanțare temporară pentru întreprinderi publice ale căror resurse bănești sunt indisponibilizate prin măsuri de executare silită pentru obligații ale statului rezultate din hotărâri pronunțate în litigii internaționale. Textul arată inclusiv ce se întâmplă dacă executarea încetează prin plata obligației statului, iar în aceeași construcție legislativă apar dispoziții dedicate ROMATSA și sumelor reținute prin EUROCONTROL. Imediat după aceste mecanisme apare art. XXVI: exact noul art. 364² privind tranzacțiile statului, același mecanism care a fost desprins și împins separat prin PL-x 529/2026.

Aceasta este conexiunea pe care Intransigent o consideră esențială. Nu dovedește că art. 364² a fost scris pentru Pfizer. Dar demonstrează că mecanismul tranzacțiilor nu a apărut într-un vid legislativ. Într-o altă versiune legislativă a aceluiași text, el stă chiar în vecinătatea unor norme create pentru efectele executării silite asupra întreprinderilor publice și pentru situația ROMATSA. Iar în realitatea zilei, executarea care a lovit fluxurile ROMATSA este tocmai cea declanșată în contextul litigiului Pfizer.

De aici înainte, Guvernul nu mai poate răspunde convingător doar spunând că „Pfizer nu apare în lege”. Nu apare. Întrebarea este dacă litigiul Pfizer și executarea aferentă s-au aflat printre motivele concrete pentru care acest mecanism legislativ a devenit urgent. Acest răspuns se găsește în memorandumele, corespondența și documentele interne ale statului, nu în titlul legii.

CE POATE AJUNGE ÎNTR-O TRANZACȚIE: NU „ȚARA”, DAR NICI DOAR O SEMNĂTURĂ PE HÂRTIE

Noul art. 364² nu deschide porțile către vânzarea oricărui bun al României. Constituția spune limpede că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, iar această distincție trebuie păstrată dacă vrem o anchetă care să reziste juridic, nu un slogan care să se prăbușească la prima verificare.

Dar statul are și proprietate privată, iar aici noua reglementare devine importantă. PL-x 529 prevede aprobarea prin hotărâre de Guvern a tranzacțiilor care privesc drepturi și obligații asupra unor bunuri imobile proprietate privată a statului, precum și a celor cu o valoare mai mare de 500.000 de lei. În forma legislativă din care mecanismul a fost preluat, valoarea tranzacției urma să fie stabilită ținând seama de concesii, renunțări la drepturi, bunuri imobile ori drepturi care urmează să fie transferate, iar bunurile trebuiau evaluate la valoarea de piață.

Aici nu mai discutăm despre un instrument juridic lipsit de substanță patrimonială. Un astfel de mecanism poate însemna o tranzacție foarte bună pentru stat, dacă permite evitarea unei pierderi mai mari. Nu există nimic penal sau imoral prin definiție în faptul că statul negociază. Uneori, exact asta trebuie să facă un administrator responsabil. Dar când obiectul negocierii poate atinge bunuri și drepturi care aparțin patrimoniului privat al statului, cetățeanul are dreptul să știe mai mult decât că un memorandum a fost semnat și o hotărâre de Guvern a fost publicată.

Ar trebui să știe care este bunul, cum a fost evaluat, ce se primește în schimb, ce obligație se stinge și de ce această variantă este mai bună decât plata în bani sau continuarea litigiului. Mai ales atunci când la capătul celălalt al mesei ar putea exista o companie care execută România pentru aproximativ 600 de milioane de euro.

Tocmai de aceea nu este corect să spunem astăzi că „bunurile României vor fi date Pfizer”. Nu știm asta și niciun document public analizat nu o demonstrează. Dar este la fel de incorect să minimalizăm legea ca pe o simplă reglare tehnică. Ea creează un cadru real pentru tranzacții care pot avea efecte reale asupra patrimoniului privat al statului. Întrebarea este pentru ce tranzacții concrete va fi folosit.

CÂND APAR AVIZE NEGATIVE, O FUNDAMENTARE „SUMARĂ” ȘI PROCEDURA DE URGENȚĂ, ÎNTREBAREA DEVINE: DE CE ATÂTA GRABĂ?

Consiliul Legislativ nu s-a mulțumit să formuleze câteva observații de redactare. Prin Avizul nr. 710 din 29 iulie 2026 a avizat negativ propunerea. A remarcat, mai întâi, că același obiect de reglementare exista deja în altă inițiativă legislativă și a invocat regula din Legea nr. 24/2000 care interzice instituirea acelorași reglementări în mai multe acte normative. Apoi a criticat caracterul sumar al expunerii de motive și a atras atenția asupra faptului că proiectul introduce excepții de la regulile speciale privind vânzarea bunurilor din domeniul privat al statului.

Observația privind expunerea de motive este poate cea mai importantă pentru cetățeanul care nu trăiește printre articole și alineate. Cu cât puterea pe care o creezi pentru stat este mai mare, cu atât explicația pentru care o creezi ar trebui să fie mai solidă. Dacă legiferezi mecanisme prin care se pot negocia drepturi, concesii și bunuri imobile ale statului, publicul ar trebui să poată afla din motivarea legii ce problemă concretă nu putea fi rezolvată până atunci și ce situație urgentă reclamă intervenția Parlamentului. Consiliul Legislativ spune, însă, că acea motivare a fost sumară.

Nici Consiliul Fiscal nu a putut trece pur și simplu mai departe. Instituția a constatat că pentru această inițiativă nu erau întrunite cerințele art. 15 alin. (1) din Legea responsabilității fiscal-bugetare și a solicitat documentația financiară prevăzută de lege, proiectul implicând inclusiv cheltuieli bugetare pentru evaluarea imobilelor care ar putea face obiectul tranzacțiilor. Comisia economică a Senatului a adoptat, la rândul ei, un aviz negativ.

Niciuna dintre aceste împrejurări nu face legea automat neconstituțională și, cu atât mai puțin, nu transformă votul celor 198 de deputați într-o infracțiune. Dar, puse împreună cu procedura de urgență, ridică o întrebare pe care inițiatorii trebuie să o suporte fără să o catalogheze drept conspirație: care era problema atât de urgentă încât mecanismul trebuia adoptat tocmai acum, în vara în care România se confruntă cu executarea unui litigiu de sute de milioane de euro?

Un răspuns simplu ar putea închide această suspiciune. Publicarea fundamentării reale, a solicitărilor venite de la ministere și a documentelor din care rezultă ce situații concrete au determinat promovarea proiectului. Până atunci, graba rămâne parte a poveștii.

ÎN SPATELE FACTURII PFIZER EXISTĂ DEJA DOSARUL DNA. IAR CEI 600 DE MILIOANE NU POT FI PUR ȘI SIMPLU ADĂUGAȚI LA MILIARDUL INVESTIGAT

Dincolo de lege și de tranzacții, există o întrebare care nu poate fi îngropată sub discuția despre cum plătește statul: cum s-a ajuns la această obligație?

DNA a anunțat în noiembrie 2023 că investighează împrejurările în care, în perioada ianuarie-mai 2021, ar fi fost contractate suplimentar 52.805.690 de doze Pfizer și Moderna, în valoare totală de 1.005.498.687 de euro plus TVA. Potrivit comunicatului procurorilor, suma reprezintă prejudiciul avut în vedere în ipoteza lor de anchetă, iar cercetarea privește suspiciuni de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave. Persoanele cercetate beneficiază, evident, de prezumția de nevinovăție.

În aprilie 2026, DNA a confirmat că dosarul se afla încă în lucru, iar în mai au continuat audieri de martori. Această precizare este importantă pentru că arată că nu vorbim despre un dosar închis printr-o hotărâre definitivă, ci despre o anchetă în care răspunderea și întinderea eventualului prejudiciu trebuie încă stabilite.

Dar aici trebuie oprită o altă exagerare care circulă ușor. Nu putem lua miliardul de euro menționat în ancheta DNA și să adăugăm mecanic cei aproximativ 600 de milioane din litigiul Pfizer, anunțând un prejudiciu de 1,6 miliarde. Litigiul Pfizer are legătură cu contractele de vaccinuri, iar informațiile publice arată că unul dintre contractele relevante pentru proces se regăsește și în aria investigației DNA. Prin urmare, poate exista o suprapunere importantă între sume.

Adevărata întrebare este mai dificilă și tocmai de aceea mai importantă: ce parte din cei 600 de milioane reprezintă materializarea efectivă a prejudiciului deja investigat, ce parte rezultă din alte obligații contractuale, ce penalități și cheltuieli se adaugă și dacă pierderea putea fi redusă prin alte decizii luate la momentul potrivit? Aceasta nu se poate stabili prin discurs politic. Este nevoie de documentele contractuale și de o analiză financiară serioasă.

Iar dacă, la sfârșitul anchetei, justiția va constata că anumite persoane au produs prin fapte ilegale un prejudiciu statului, plata către Pfizer nu le șterge automat răspunderea. Statul își poate plăti creditorul pentru că este obligat juridic să o facă, iar apoi poate exista o discuție complet separată despre recuperarea prejudiciului de la cei găsiți responsabili. Tocmai de aceea afirmația că noua lege „îi scapă” pe Cîțu, Voiculescu sau pe altcineva nu este susținută de text. Legea nu conține amnistie, exonerare penală sau închiderea dosarului DNA.

ÎNAINTE DE PRIMUL BUN ȘI DE PRIMUL EURO, ROMÂNII AU DREPTUL SĂ ȘTIE CE SE NEGOCIAZĂ

Există un moment în orice afacere publică în care întrebările trebuie puse înainte ca faptele să devină ireversibile. Acesta este un asemenea moment. Legea votată pe 12 august nu este încă promulgată, executarea Pfizer produce deja efecte, iar cadrul legislativ analizat de Intransigent arată că statul își construiește simultan instrumente pentru protejarea întreprinderilor afectate de executări internaționale și pentru negocierea unor tranzacții care pot implica patrimoniul său privat.

Problema nu este că statul negociază cu Pfizer. Dacă o tranzacție poate diminua pierderea României, negocierea poate fi nu doar legitimă, ci necesară. Problema începe atunci când contribuabilului i se cere să accepte rezultatul fără să știe drumul care a dus până la el. Pentru o obligație de aproximativ 600 de milioane de euro, „am respectat legea” nu poate fi singura explicație. Trebuie să știm care este mandatul negociatorilor, ce variante sunt discutate, dacă există bunuri sau drepturi ale statului avute în vedere și dacă noul art. 364² face parte din arhitectura juridică pregătită pentru soluționarea litigiului.

Conexiunea descoperită în pachetul fiscal-bugetar face această solicitare de transparență cu atât mai legitimă. Același mecanism al tranzacțiilor apare acolo lângă reguli referitoare la executări silite pentru obligații ale statului rezultate din litigii internaționale și lângă intervenții legislative privind ROMATSA. Asta nu este încă dovada că beneficiarul final al mecanismului va fi Pfizer. Dar este suficient pentru a cere răspunsuri documentate, nu declarații generale.

Dacă PL-x 529 nu are nicio legătură cu negocierile Pfizer, acest lucru poate fi demonstrat. Dacă are, românii trebuie să afle înainte ca tranzacția să fie încheiată. Iar dacă statul ajunge să plătească sute de milioane de euro din buget pentru decizii aflate simultan sub lupa procurorilor, DNA trebuie să ducă până la capăt răspunsul la întrebarea pe care nicio lege privind tranzacțiile nu o poate stinge: cine a luat deciziile, dacă au fost legale și cine răspunde dacă ele au prejudiciat România?

Pentru că, dincolo de Pfizer, vaccinuri, partide și guverne, aici se află adevărata miză. Într-un stat normal, omul care ia o decizie în numele cetățenilor nu poate fi separat pentru totdeauna de consecințele acelei decizii. O semnătură pusă într-un cabinet poate reveni cinci ani mai târziu sub forma unei sentințe și a unei facturi de sute de milioane de euro. Iar când acea factură este pusă pe masa contribuabilului, acesta are dreptul la ceva mai mult decât explicația că „statul trebuie să plătească”.

Are dreptul să știe de ce plătește.

Și, dacă justiția va demonstra că cineva a produs ilegal această pagubă, are dreptul să vadă că răspunderea nu rămâne tot în contul lui.

Altfel, la capătul întregii operațiuni, Pfizer își va încasa creanța, statul își va executa obligația, patrimoniul public va suporta consecințele, iar românilor le va rămâne rolul pe care îl cunosc deja prea bine: acela de a achita factura unor decizii pe care nu le-au luat.

Iar aceasta este tocmai tranzacția pe care România nu ar trebui să o mai accepte niciodată: unii să decidă, iar ceilalți să plătească fără să afle cine răspunde.