Dacă ajungi măcar pentru o clipă pe Dealul Patriarhiei, vei simţi cum sfinţenia fâlfâie străveziu pe lângă tine, zburând parcă din mâna Sfântului Dimitrie Cel Nou, în toate colţurile lumii. Iar parfumul acesteia îţi va stărui neîncetat în minte.
Ctitoria lui Constantin Vodă Voievod
“În afara slujbelor bisericii, nu există scară către cer. (…) Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul”, spunea odată Petre Ţuţea. Patriarhia Română. Grădina Raiului. Locul unde sfinţenia se lasă legănată de atâta timp de undele Dâmboviţei. Arareori întâlneşti o istorie mai fascinantă a vreunui lăcaş românesc ca aici, la Patriarhia Română, celebră ctitorie construită în 1698 pe vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu! “La urmă merseserăm la marginea oraşului, pe un deal înalt, ce domina împrejurimile. Acolo domnul era ocupat cu clădirea unei mănăstiri, cu o biserică măreaţă şi strălucită, semănând pe dinăuntrul cu cea de la Curtea de Argeş, numai că aceasta este de cărămidă şi în tindă are 12 stâlpi fiecare dintr-o bucată rotundă de piatră ca să formeze numărul celor 12 apostoli… Am făcut în ea o aghiazmă şi Prea Sfinţia Sa a stropit-o, căci nu este încă terminată. Ea este închinată lui Constantin, care este şi numele fondatorului ei, şi Elenei”. Aşa nota în septembrie 1657 diaconul Paul din Alep, care l-a însoţit pe patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria în ţările române. Lucrările de construcţie ale mănăstirii au început în anul 1656, biserica terminată la “roşu” şi nezugrăvită fiind sfinţită pe 6 mai 1658, în prezenţa patriarhului Macarie şi a mitropolitului Ştefan. Aşezată pe coama dealului, mănăstirea avea aspect de cetate, fiind închisă de jur împrejur cu ziduri groase şi înalte, prevăzute cu tunuri, alcătuind împreună cu mănăstirile Radu Vodă şi Mihai Vodă ultima linie de apărare dinspre sud a capitalei Ţării Româneşti. “Cetatea” cuprindea două curţi interioare, legătura făcându-se pe sub foişorul actulului paraclis. În prima curte se găsea biserica, stăreţia şi chiliile călugărilor, iar a doua cuprindea clădirile administrative şi anexele gospodăreşti. La scurt timp, mitropolitul Ştefan se mută în chiliile mănăstirii, fiind urmat de călugări, “sortind-o astfel ca, de acum înainte, ctitoria lui Constantin Şerban să fie mitropolia ţării”. Aşa se face că acest loc va fi numit de bucureşteni pentru vecii vecilor, Dealul Mitropoliei.
Alexandru Ioan Cuza, “ales” în Dealul Patriarhiei
Potrivit tradiţiei, mitropolitul era “de drept preşedintele boierilor, singurii cetăţeni cu drept de vot, reuniţi în adunarea deputaţilor”. Cum înalta faţă bisericească nu avea voie să-şi părăsească locuinţa, o parte din chiliile călugărilor vor fi transformate “într-o construcţie care avea să permită reuniunile oficiale ale legislativului”. Aşa se face că în vechea clădire a Adunării Deputaţilor s-au desfăşurat lucrările “Adunării elective din 1859, care a ales la 24 ianuarie pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti, înfăptuind astfel unirea”. Tot aici a avut loc proclamarea regatului României, în şedinţa din 14-26 martie 1881 a Adunării Deputaţilor. În anul 1890 “sub condiţiile semnate de generalul Gheorghe Manu, care preciza că arhitecţii români care vor fi clasaţi mai sus pentru cameră (…) vor fi însărcinaţi cu întocmirea proiectului legislative”, se organizează un concurs pentru anteproiectul Camerei Deputaţilor, competiţie câştigată de arhitectul Dimitrie Maimarolu. Din diverse motive, lucrările de execuţie ale palatului încep în 1906, el fiind construit în trei etape: 1906-1908, 1911-1913 şi 1914-1916, fiind folosite “materiale de cea mai bună calitate şi lucrători abili”. Aşa se face că sediile comisiilor, cancelariile şi birourile deputaţilor au fost ornamentate în stuc, cu elemente demasă albe sau colorate, iar componentele deosebite au fost acoperite cu bronz şi foiţă de aur. Totodată, tâmplăria ferestrelor şi uşilor a fost făcută doar din lemn de calitate, ornamentat cu bronz, în timp ce băncile şi trubunele dar şi “logiile” oaspeţilor de vază au fost îmbrăcate în lambriuri din cel mai scump lemn. Coloanele sunt create în stil ionic imperial iar scările de onoare se disting prin prezenţa colonadelor ornamentate de asemenea cu marmură în tonuri ocru. Se spune însă că cel mai reuşit spaţiu interior ca volumetrie şi finisare este “sala paşilor pierduţi”, unul din holurile de cea mai bună calitate din Capitală, care poartă astăzi numele de Europa Christiana.
Resfinţirea Catedralei chiar de ziua Sfântulu Dimitrie
La împlinirea a 350 de ani de la zidirea sfântului lăcaş, pe 25 octombrie a.c., în ziua pomenirii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Prea Sfinţitul Patriarh Daniel, înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi de alţi ierarhi din Patriarhia Antiohiei şi Biserica Ortodoxă Greacă, a fost resfinţită Biserica Catedralei Patriarhale. Pe lângă restaurarea catapetesmei şi a picturii murale, clopotniţa Catedralei Patriarhale, construită pe vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu în anul 1698, a primit în dar patru noi clopote comandate în această vară la celebra turnătorie a familiei Grassmayr din Innsbruck, Austria. Clopotul cel mare, de 9 tone, nu a fost înlocuit, fiindu-i schimbat doar sistemul de acţionare. Clopotele noi cântăresc 1.850 kg, 1.390 kg, 745 kg, respectiv 380 kg. Pe clopote, care sunt acţionate de un calculator şi echipate cu antenă şi sistem GPS, sunt imprimate chipul Patriarhului Daniel şi sigla Patriarhiei Române. Indiferent de anotimp, sute de oameni urcă încet dealul Patriarhiei implorând cu lacrimi fierbinţi iertare. Cu fiecare pas, se aude şi mai puternic glasul Sfântului Dimitrie Cel Nou, amestecat cu murmurul rugăciunilor călugărilor care citesc cu glas încet un psalm.
